ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3063/2014

Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 31 ianuarie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul C.N. a chemat în judecată pe pârâții A.M.V. și N.G.G., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună sistarea stării de indiviziune asupra imobilului situat în București, str. M., sector 1, format din două corpuri de casă cu parter și dependințe (corp A și corp B) și teren în suprafață de 300 mp, având număr cadastral X1 corpul A și X2 corpul B înscris în cartea funciară nr. X3 și să-i fie atribuit în proprietate întregul imobil, cu obligarea la plata sultelor cuvenite pârâților.

După un prim ciclu procesual, finalizat cu pronunțarea Deciziei civile nr. 1058/2009 de către Curtea de Apel București în recurs, s-a constatat că tribunalul, iar nu judecătoria, era instanța competentă să judece cauza în primă instanță, astfel că dosarul a fost trimis la Tribunalul București unde, prin Încheierea de la data de 7 decembrie 2010, s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea pricinii. Prin Decizia civilă nr. 642 din 26 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis recursul formulat de recurentul-pârât N.G.G. împotriva Încheierii din data de 7 decembrie 2010, a fost casată încheierea recurată și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, Tribunalului București, unde dosarul a fost înregistrat sub nr. 2335/2/2011.

Prin încheierea pronunțată la data de 26 iunie 2012, s-a constatat intervenită transmiterea calității procesuale active în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 13 martie 2012, încheiat de reclamantul C.N. cu G.A. La termenul din data de 23 octombrie 2012, părțile au declarat că nu solicită atribuirea în natură a imobilului și au solicitat acordarea unui termen pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă. La data de 20 noiembrie 2012, în ședință publică, părțile au declarat în fața tribunalului că stingerea litigiului pe cale amiabilă nu a fost posibilă. Prin Încheierea din data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011 (RJ 4.01/299/2002) a fost respinsă excepția tardivității cererii de sistare a stării de indiviziune prin vânzarea imobilului, iar în temeiul dispozițiilor art. 673 11 alin. (1) C. proc.

civ., s-a dispus vânzarea bunului de către părți prin bună învoială stabilindu-se un termen de 3 luni de la rămânerea irevocabilă a încheierii, urmând ca, la împlinirea termenului, părțile să prezinte instanței dovada vânzării. În motivarea încheierii, s-a reținut, în esență, că rapoartele de expertiză efectuate în cauză au demonstrat că imobilul nu este ușor partajabil în natură, că niciuna dintre părți nu a solicitat atribuirea provizorie sau definitivă a întregului imobil și că singura modalitate de realizare a partajului imobilului este aceea a vânzării prin bună învoială sau prin executor judecătoresc, în condițiile art. 673 11 C. proc. civ. Tribunalul a reținut că reclamantul are posibilitatea să precizeze cerere introductivă în legătură cu modalitatea de sistare a indiviziunii agreată, deoarece această precizare nu are caracterul unei modificări a acțiunii, în sensul art. 132 C. proc.

civ., deoarece potrivit art. 673 2 , modalitatea în care se solicită sistarea indiviziunii nu este un element esențial ale cererii de chemare în judecată prin care se solicită efectuarea partajului. Împotriva încheierii acestei încheieri a declarat apel la data de 20 decembrie 2012 pârâtul N.G.G., apel care a fost motivat la data de 19 februarie 2014, după comunicarea încheierii către pârât. În motivarea apelului s-a arătat, în esență, că cererea de revenire asupra solicitării inițiale a reclamantului de a-i fi atribuit imobilul în natură și de solicitare a vânzării imobilului prin intermediul executorului judecătoresc este o cerere modificatoare a acțiunii introductive, care este tardivă față de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc.

civ. A susținut apelantul că dispozițiile art. 673 2 C. proc. civ. impun condițiile "de minimis" pe care trebuie să le cuprindă cererea de ieșire din indiviziune, iar modalitatea prin care se solicită sistarea indiviziunii reprezintă o chestiune care ține de temeiul juridic al acțiunii introductive, temei care nu poate fi schimbat decât în condițiile art. 132 C. proc. civ. Astfel, probele efectuate în cauză până în prezent au avut la bază principiul disponibilității și solicitarea reclamantului de a-i fi atribuit în natură întreg imobilul. În subsidiar, apelantul a susținut că tribunalul a apreciat în mod greșit că nu ar fi posibilă împărțirea în natură a imobilului, în condițiile în care expertizele administrate în cauză demonstrează contrariul.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 673 11 alin. (4) C. proc. civ. coroborate cu dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ. Intimatul G.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, susținând că precizarea modalității de sistare a indiviziunii poate fi arătată oricând de către părți. Acesta a susținut că tribunalul nu a confundat tardivitatea cu decăderea și a subliniat diferența dintre sancțiune și excepție, în condițiile în care reclamantul nu formulase o cerere modificatoare. În opinia acestuia singura modalitate prin care poate fi partajat imobilul, este vânzarea prin bună învoială. În faza procesuală a apelului nu au fost administrate probe.

Prin Decizia civilă nr. 228A din 22 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât N.G.G., împotriva Încheierii de ședință din data de 17 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011, în contradictoriu cu intimatul-reclamant G.A. și cu intimatul-pârât B.A., în calitate de moștenitor al defunctei A.M.V. Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că încheierea pronunțată de către Tribunalul București la data de 17 decembrie 2012 poate fi atacată separat cu apel, conform dispozițiilor art. 673 11 alin. (4) C. proc. civ.

Instanța de apel a constatat că este necesar să analizeze dacă este posibil ca instanța care soluționează o cerere de împărțeală judiciară, să dispună vânzarea bunului, prin învoială ori prin executor judecătoresc, în condițiile în care reclamantul a solicitat la momentul depunerii cererii de partaj să-i fie atribuit întreg bunul în natură, iar ulterior primei zile de înfățișare, a revenit asupra acestei solicitări, astfel că niciuna dintre părți nu mai dorește să-i fie atribuit bunul imobil în natură. Instanța de apel a apreciat că este posibil, astfel cum rezultă din interpretarea literală a dispozițiilor art. 673 11 și art. 673 14 alineatul ultim C. proc. civ., din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor Cap. VII din Cartea a VI-a C. proc.

civ. și din specificul procedurii partajului în care, dacă nu există dispută cu privire la cotele de proprietate, cum este cazul în speță, predomină chestiunile necontencioase de măsurare, evaluare și eventual de formare, respectiv împărțire a loturilor, în conformitate cu solicitările părților (de care instanța ține seama). A reținut curtea de apel că pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 673 11 C. proc. civ. este necesar să fie îndeplinită o singură condiție, și anume aceea ca niciunul dintre coproprietari să nu ceară atribuirea bunului; în speță nu s-a ajuns la atribuirea provizorie pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor art. 673 11 C. proc. civ., pe motiv că partea căreia i s-a atribuit provizoriu bunul nu a depus în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalți coproprietari.

Textul de lege menționat, care are caracterul unei norme speciale, nu distinge după aspecte precum momentul la care se poate face aplicarea dispozițiilor art. 673 11 C. proc. civ. sau momentul până la care părțile pot susține că nu doresc să li se atribuire în natură întregul bun. Curtea de apel a apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 673 11 C. proc. civ. poate fi făcută chiar dacă prin cererea introductivă una dintre părți ar fi solicitat să-i fie atribuit în natură imobilul, iar ulterior și-a schimbat poziția procesuală și a arătat că nu mai dorește acest lucru.

S-a reținut că, dacă s-ar accepta interpretarea apelantului și s-ar considera că instanța ar fi fost obligată să-i atribuie în natură întregul bun reclamantului conform manifestării de voință inițiale a acestuia, s-ar ajunge la stabilirea unei sulte și a unui termen de plată, în condițiile în care debitorul a afirmat că nu va achita sulta, deoarece nu mai dorește să-i fie atribuit întregul bun în natură. Or, un astfel de procedeu ar duce la o pierdere inutilă de timp, în condițiile în care dispozițiile art. 673 11 sunt aplicabile și atunci când cel căruia i s-a atribuit provizoriu bunul nu achită în termenul stabilit suma cuvenită coproprietarului, cu titlu de sultă.

În opinia instanței de apel, fiecare parte încearcă să profite de pe urma fluctuației prețului imobilelor din ultimii ani, acesta fiind motivul pentru care opțiunea cu privire la sistarea stării de indiviziune s-a schimbat, însă o astfel de schimbare nu conține nimic nelegal (în sensul de neprocedural) cum susține apelantul, care a invocat dispozițiile art. 132 C. proc. civ. Cu referire la susținerile formulate de apelant în subsidiar, în sensul că imobilul poate fi partajat în natură, instanța de apel, subliniind vechimea dosarului, a arătat că pentru a fi veridice, ar fi trebuit să conțină, printre altele, modalitatea în care se solicită împărțirea în natură prin raportare la probele administrate.

Cu referire la raportul de expertiză extrajudiciară depus în apel de către apelant, curtea de apel nu a reținut că nu poate fi valorificat în condițiile în care, pe tot parcursul judecării procesului, probele au fost administrate în sensul dovedirii unei alte teze probatorii, iar rapoartele de expertiză tehnică judiciară și răspunsurile la obiecțiunile efectuate de părți au vizat exclusiv evaluarea imobilului, iar nu împărțirea în natură a acestuia. În opinia instanței de apel, părțile au acceptat concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de experta I.I.

(depus la Dosarul nr. 4.01/299/2002 al Tribunalului București, secția a V-a civilă), conform cărora: "având în vedere configurația imobilului, gradul de ocupare cu construcții și accesul tuturor proprietarilor la locuințele proprii, imobilul în cauză nu este comod partajabil, din punct de vedere al terenului". A mai reținut curtea de apel că din perspectiva obiectului cauzei și al obiectului căii de atac este irelevantă transmiterea convențională a calității procesuale active și că tribunalul a procedat corect atunci când a dispus vânzarea bunului de către părți prin bună învoială, urmând ca, dacă acest lucru nu se va realiza, să se procedeze la vânzarea bunului prin executor judecătoresc. Nu au fost găsite fondate nici criticile prin care apelantul a susținut că prima instanță a făcut o confuzie între noțiunile de tardivitate și decădere, față de dispozițiile art. 673 11 C. proc.

civ. care prevăd că instanța va dispune prin încheiere vânzarea bunului dacă niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea acestuia, fără a condiționa această posibilitate de existența solicitării ambilor coproprietari de scoatere a bunului la vânzare. A arătat instanța de recurs că și dacă s-ar accepta că în speță ar fi incidente dispozițiile art. 132 C. proc. civ. (în sensul că precizarea în discuție ar reprezenta o cerere de modificare a acțiunii formulată de către reclamant peste termen), acest lucru nu ar însemna că instanța nu ar mai putea dispune prin încheiere vânzarea bunului, în condițiile în care, niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea acestuia.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul N.G.G., solicitând modificarea, în tot, a deciziei apelate în sensul admiterii apelului declarat împotriva încheierii de ședință pronunțate de Tribunalul București în Dosarul 2335/2/2011 la data de 17 decembrie 2012 și, pe cale de consecință, schimbarea, în parte, a hotărârii apelate în sensul admiterii excepției tardivității formulării de către intimatul-reclamant G.A. a cererii de sistare a indiviziunii dintre părți prin vânzarea imobilului aflat în proprietate comună, situat în București, str. M., sector 1, cu consecința atribuirii către intimatul-reclamant a imobilului și a obligării acestuia la plata de sulte către coindivizari, calculate prin raportare la concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul B.M.

În subsidiar, recurentul-pârât a solicitat schimbarea încheierii apelate în sensul dispunerii împărțirii imobilului proprietate comună în natură conform normei imperative edictate de art. 673 5 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Cu referire la primul motiv de recurs, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., deoarece la fila 5 din decizia instanței de apel, penultimul alineat, aceasta a arătat că: "La termenul din 23 octombrie 2012 părțile au declarat că nu solicită atribuirea în natură a imobilului și au solicitat acordarea unui termen pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă". Cele reținute de instanță nu corespund realității, astfel că sunt străine de natura pricinii, deoarece la termenul din 23 octombrie 2012, atât recurentul-pârât, cât și intimatul-reclamant G. au solicitat doar acordarea unui termen pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă. Mai mult decât atât, la acel termen de judecată era încă valabilă propunerea făcută recurentului-pârât de către intimatul G. de a cumpăra cota sa de proprietate cu suma de 100.000 euro.

De asemenea, curtea de apel a reținut că în mod greșit: "La termenul din 20 noiembrie 2012 părțile au declarat în fața tribunalului că stingerea litigiului pe cale amiabilă nu a fost posibilă, deoarece reclamantul G.A. nu a acceptat prețul oferit de către pârâtul N.G.G."; or, nu recurentul i-a oferit un preț reclamantului G., ci acesta a avut inițiativa de a-și vinde cota-parte. Pe de altă parte, acest alineat contrazice alineatul precedent, în sensul că, atât timp cât recurentul intenționa să achiziționeze cota intimatului G. și astfel să dețină o cotă majoritară (75%) din imobil era evident interesul său de a obține în natură imobilul în întregime. Recurentul-pârât a criticat considerentele prin care instanța de apel a reținut că: 1) "În sensul celor de mai sus Curtea constată în primul rând că, pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 673 11 C. proc.

civ. este necesar să fie îndeplinită doar o condiție, și anume aceea ca niciunul dintre coproprietari să nu ceară atribuirea bunului (...)". 2) "În textul de lege menționat, care are caracterul unei norme speciale, nu se distinge după aspecte precum momentul la care se poate face aplicarea dispozițiilor art. 673 11 C. proc. civ. sau momentul până la care părțile pot susține că nu doresc să li se atribuie în natură întregul bun. Curtea consideră că aplicarea dispozițiilor art. 673 11 C. proc. civ.

poate fi făcută chiar dacă prin cererea introductivă una din părți ar fi solicitat să-i fie atribuit în natură imobilul, iar ulterior își schimbă poziția procesuală și arată că nu mai dorește acest lucru". 3) "Dacă s-ar accepta interpretarea apelantului și s-ar considera că instanța ar fi fost obligată să-i atribuie în natură întregul bun reclamantului conform manifestării de voință inițiale a acestuia, s-ar ajunge la stabilirea unei sulte și a unui termen de plată, în condițiile în care debitorul afirmă fără niciun dubiu că nu va achita sulta, deoarece nu mai dorește să-i fie atribuit întregul bun în natură.

Or, un astfel de procedeu ar duce la o pierdere inutilă de timp, în condițiile în care, dispozițiile art. 673 11 nu sunt aplicabile, după cum s-a arătat anterior, și atunci când cel căruia i s-a atribuit provizoriu bunul, nu achită în termenul stabilit suma cuvenită coproprietarului cu titlu de sultă". 4) "Practic, chiar dacă prin absurd s-ar accepta că în speță ar fi incidente dispozițiile art. 132 C. proc.

civ., iar cererea de modificare a acțiunii ar fi formulată de către reclamant peste termen, acest lucru nu ar însemna că instanța nu ar mai putea dispune prin încheiere vânzarea bunului, în condițiile în care, niciunul dintre coproprietari nu cere atribuirea acestuia". Cele patru considerente de mai sus ale instanței de apel sunt, în opinia recurentului, contradictorii între ele și deconspiră o atitudine lipsită de imparțialitate pentru intimatul-reclamant, manifestată prin aceea că s-a plecat de la o soluție preconcepută pentru a fi identificate motivele care să o susțină. Astfel, pe de o parte curtea de apel a apreciat că art. 673 11 C. proc. civ., poate fi aplicat oricând, iar, pe de altă parte, admite că cererea introductivă a reclamantului a fost formulată în sensul atribuirii bunului în natură și că cererea prin care s-a schimbat această poziție este una modificatoare.

Curtea de apel nu a motivat de ce aplicarea art. 673 11 poate fi făcută oricând și de ce a exclus de la aplicare art. 132, art. 673 9 și art. 673 10 , alin. (4) C. proc. civ. În plus, ca și tribunalul, instanța de apel nu a observat că cererea reclamantului din data de 20 noiembrie 2012 (prin care a solicitat să se ia act că nu mai dorește atribuirea imobilului) a modificat însuși temeiul acțiunii introductive. Astfel, cererea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 728 C. civ. de la 1864 și pe cele ale art. 673 9 C. proc. civ., care constituiau "motivul temeinic" pentru aplicarea implicită a dispozițiilor art. 673 10 alin. (4) C. proc. civ., în vreme ce cererea modificatoare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 673 11 din același act normativ.

Recurentul a invocat inaplicabilitatea articolului pe care s-a întemeiat cererea modificatoare a reclamantului, articol care, prin chiar ipoteză, presupune că niciuna dintre părți să nu fi solicitat atribuirea directă a imobilului, sau să fi avut loc o atribuire provizorie. Or, în prezentul dosar, reclamantul a solicitat atribuirea directă, nefiind pusă în discuție niciodată o atribuire provizorie. Cu referire la considerentele prin care instanța de apel a reținut: "Chiar dacă chestiunile privitoare la partajarea imobilului în natură sunt subsidiare, pentru a fi veridice, ele ar fi trebuit să conțină, printre altele, modalitatea în care se solicită împărțirea în natură prin raportare la probele administrate.

Curtea nu reține raportul de expertiză extrajudiciar depus în apel de către apelant, în condițiile în care, pe tot parcursul judecării procesului, probele au fost administrate în sensul dovedirii unei alte teze probatorii, iar rapoartele [...] au vizat doar prețul, sau altfel spus evaluarea imobilului și nu împărțirea în natură a acestuia", recurentul-pârât a arătat că sunt în mod nejustificat favorabile intimatului-reclamant deoarece creează premisa că acesta își poate modifica oricând acțiunea solicitând o altă modalitate de ieșire din indiviziune, însă exclude posibilitatea ca pârâtul să aibă în acest sens o altă opțiune, deși potrivit dispozițiilor art. 673 4 și 673 5 alin. (2) C. proc. civ., opțiunea sa este prioritară.

A mai arătat recurentul-pârât că referirile curții de apel, din același alineat, la expertiza topografică întocmită de expertul I. sunt în contradicție cu cele reținute de această instanță, precum și cu considerentele expuse în precedent, deoarece, așa cum însăși instanța a reținut, probele administrate până în prezent în acest dosar au vizat doar evaluarea imobilului, nu și împărțirea sa în natură. Or, această modalitate de administrare a probatoriilor a fost determinată de reclamant, care a cerut atribuirea directă a imobilului; expertiza întocmită de expertul I. este efectuată în specializarea topografie, astfel că nu i se pot extinde concluziile și asupra construcțiilor și devin aplicabile dispozițiile art. 673 4 , alin. (3) C. proc.

civ. Pe de altă parte, în acest raport de expertiză se face vorbire doar despre faptul că terenul nu este comod partajabil în natură, deci nu și construcțiile. Cu alte cuvinte, există posibilitatea să existe variante mai puțin comode de partajare a terenului. Cu referire la considerentul prin care instanța de apel a reținut că: "În speță, fiecare parte încearcă să profite de pe urma fluctuației prețului imobilelor din ultimii ani", recurentul-pârât a arătat că este străină de natura pricinii, încărcată de subiectivism și nereală. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susținut că o primă problemă de drept cu care curtea de apel a fost învestită și căreia trebuia să-i dea dezlegare era aceea de a stabili dacă cererea prin care reclamantul a învederat că nu mai dorește atribuirea în natură a imobilului are caracter de cerere modificatoare.

Deși art. 132 alin. (1) C. proc. civ. nu prohibește formularea de cereri modificatoare, ci dimpotrivă arată limitele în timp până la care acestea pot fi primite, respectiv prima zi de înfățișare, în speța dedusă judecații, la termenul din 20 noiembrie 2012 prima zi de înfățișare era un moment procesual depășit. Astfel, cauza se afla în cel de-al doilea ciclu procesual, la cel de-al treilea termen de judecată în fond după casare, iar limitele deciziei de casare erau imperative pentru instanța fondului conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., astfel că nu mai puteau fi aplicate dispozițiile art. 132 alin. (1), ci cele ale art. 132, alin. (2) C. proc. civ., care menționează care cereri nu se socotesc modificatoare.

Cum cererea reclamantului nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de cereri nemodificatoare enumerate limitativ de art. 132 alin. (2) C. proc. civ., se impunea constatarea caracterului modificator al acestei cereri. A mai arătat recurentul-pârât că cea de-a doua problemă pe care instanța de apel trebuia să o dezlege era aceea de a stabili dacă cererea reclamantului din data de 20 noiembrie 2012 a fost formulată cu respectarea termenului procedural, respectiv dacă a fost formulată cel mai târziu la prima zi de înfățișare sau dacă a existat acordul părții adverse. Cum cererea a fost făcută după prima zi de înfățișare, iar pârâtul a invocat excepția tardivității formulării ei la acel moment, rezultă că nu a existat un asemenea acord.

În legătură cu aceste două probleme expuse mai sus, curtea de apel a ales să ofere o soluție fundamentată exclusiv pe dispozițiile art. 673 11 C. proc. civ., fără a remarca împrejurarea că acesta este temeiul de drept modificat în mod neprocedural de către reclamant. Cum cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 728 C. civ. de la 1864 și pe cele ale art. 673 9 C. proc. civ., care constituiau "motivul temeinic" pentru aplicarea implicită a dispozițiilor art. 673 10 alin. (4) C. proc. civ., rezultă că reclamantul a solicitat, potrivit principiului disponibilității procesului civil, ca instanța să-i atribuie direct, în natură, imobilul supus împărțelii.

Pe cale de consecință, contrar celor reținute de instanța de apel, hotărârea pe care instanța fondului urma să o pronunțe (dacă ar fi admis excepția tardivității cererii modificatoare) nu ar fi dus la o pierdere inutilă de timp, deoarece imobilul ar fi trebuit atribuit direct în natură către reclamant, cu stabilirea sultelor și a termenului în care acesta era obligat să le plătească. Neplata sultelor nu avea efectul atribuirii provizorii, respectiv nu conducea la reluarea partajului, ci deschidea calea executării silite.

A mai arătat recurentul-pârât că procedura este contencioasă și că în mod greșit curtea de apel a reținut că dispoziția legală pe care își întemeiază decizia (același cu temeiul juridic al cererii modificatoare a reclamantului), respectiv art. 673 11 , nu distinge care este momentul până la care părțile pot menționa că nu doresc să li se atribuie în natură întregul bun, deoarece prin reglementarea procedurii împărțelii judiciare ca o procedură specială, legiuitorul nu a înțeles să o excepteze de la aplicarea dispozițiilor procedurale generale. Altfel spus, chiar dacă regulile împărțelii sunt reglementate de dispozițiile art. 673 1 - 673 14 , aceasta nu înseamnă că întreaga Carte a II-a a C. proc.

civ. referitoare la "Procedura Contencioasă" sunt exceptate de la aplicare. A admite teoria instanței de apel ar echivala cu derularea procedurii speciale (a împărțelii judiciare în cazul de față) fără obligația de a depune întâmpinare, fără posibilitatea de a se invoca excepții, fără a se discuta aspecte privitoare la timbraj, etc., deoarece acestea nu sunt reglementate de prevederile art. 673 1 - 673 14 C. proc. civ. Sub un alt aspect, recurentul a arătat că o a treia problemă cu care a învestit instanța de apel a fost cea subsidiară, referitoare la posibilitatea de partajare a imobilului în natură; instanța de apel a dat eficiență unei expertize topografice prin care s-a stabilit că terenul liber de construcții nu este comod partajabil în natură.

Or, în această manieră, instanța de apel a extins nejustificat efectele unui raport de expertiză întocmit de un expert specializat în topografie, după ce reținuse că niciun expert construcții nu s-a pronunțat asupra unui asemenea obiectiv. În opinia recurentului-pârât, o soluție corectă din punct de vedere procedural a instanței de apel, după respingerea excepției tardivității, ar fi fost aceea de admitere, pentru acest motiv, a apelului și de trimitere a cauzei instanței de fond pentru analizarea acestei posibilități de realizare a împărțelii însă, instanța de apel a valorificat un raport de expertiză topografică peste limitele fixate pentru elaborarea lui (care nu viza construcțiile și nici nu menționa o imposibilitate absolută de partajare a terenului).

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că având în vedere toate argumentele expuse în precedent, este incident și acest motiv de recurs deoarece: instanța de apel nu și-a întemeiat în drept aprecierea conform căreia aplicarea dispozițiilor art. 673 11 C. proc. civ. poate fi făcută oricând; nu a motivat în drept de ce art. 132 C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în prezenta speță; a încălcat dispozițiile art. 132, 673 10 alin. (4) și 673 9 C. proc. civ., a făcut greșit aplicarea art. 673 11 din același act normativ, dând eficiență unei cereri modificatoare tardiv introduse, și a încălcat dispozițiile art. 673 4 și ale art. 673 alin. (2) C. proc.

civ., nesocotind dreptul subsidiar al recurentului-pârât de a obține împărțeala în natură. Intimatul-reclamant G.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și, pe cale de consecință, menținerea deciziei, ca legală și temeinică. Cu referire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că în doctrină s-a reținut că nemotivarea hotărârii în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

poate fi invocată în următoarele ipoteze: "existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea flagrantă între dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluției în dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii." Or, din cuprinsul deciziei civile atacate rezultă că niciuna dintre ipotezele anterior menționate nu se regăsește hotărârea neconținând motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, instanța de apel nu a reținut că dispozițiile art. 673 11 C. proc. civ. se pot aplica "oricând", ci că pentru aplicarea acestor dispoziții trebuie îndeplinită doar o condiție, anume aceea că niciunul dintre coproprietari să nu ceară atribuirea bunului, situație care se regăsește din speță. A mai arătat că cererea pe care a formulat-o la data de 20 noiembrie 2012, prin care a solicitat instanței să ia act că nu mai dorește să-i fie atribuit imobilul, nu are caracterul unei "cereri modificatoare", deoarece obiectul acțiunii - partaj judiciar - a rămas același, fiind solicitată doar schimbarea modalității de efectuare a partajului.

A mai susținut intimatul-reclamant că, având în vedere transmisiunea calității procesuale active, nu era ținut de modalitatea de partajare pentru care optase autorul său, astfel că, potrivit principiului disponibilității, și-a exprimat poziția procesuală față de cererea de ieșire din indiviziune, sens în care a arătat că nu dorește ca bunul să-i fie atribuit în natură, ci să fie vândut. Prin urmare, instanța de apel nu a creat pentru reclamant o situație favorabilă, în mod nejustificat, ci a aplicat, în mod corect, dispozițiile legale incidente în cauză.

Cu referire la considerentele prin care instanța de apel a reținut că "fiecare parte încearcă să profite de pe urma fluctuației prețurilor imobilelor din ultimii ani", intimatul a susținut că acestea nu sunt de natură a prejudicia în vreun fel pe niciuna dintre părți, nefiind "străină de natura pricinii", astfel cum susține recurentul, întrucât instanța de apel nu a adus în acest mod o critică persoanei recurentului. Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că acesta nu este aplicabil în speță, deoarece recurentul nu a indicat "actul juridic" dedus judecații, pe care instanța de apel l-ar fi interpretat greșit, din cererea de recurs reieșind că acesta se referă la cererea de sistare a stării de indiviziune, prin vânzarea imobilului.

Situația premisă de la care pornește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este aceea că a fost nesocotit principiul potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Prin urmare, judecătorului nu îi este permis să treacă peste termenii stabiliți de părți prin contract, stabilind alte drepturi sau obligații, interpretând greșit actul de voință al părților sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți ori denaturând înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Or, în speța dedusă judecății instanța nu a fost învestită să se pronunțe cu privire la un contract, pe care să îl fi interpretat în mod greșit, trecând peste voința clar exprimată a părților.

Instanța de apel nu a făcut abstracție de prevederile C. proc. civ., astfel cum a susținut recurentul, ci a aplicat legea în mod corect, reținând că prevederile art. 673 11 C. proc. civ. pot fi aplicate chiar dacă prin cererea introductivă una dintre părți a solicitat să-i fie atribuit în natură imobilul, iar ulterior și-a schimbat această opțiune; curtea de apel a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât precizarea în discuție nu are caracterul unei cereri modificatoare. În consecință, în mod corect a constatat că nu intervine sancțiunea decăderii, ca o consecință a tardivității formulării cererii, și a luat act de voința reclamantului, conform dispozițiilor art. 673 4 alin. (1) și 673 11 C. proc.

civ. A mai arătat intimatul-reclamant că de vreme ce părțile și-au exprimat voința în sensul de a nu solicita atribuirea în natură a imobilului, nu exista niciun temei pentru admiterea apelului și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru analizarea posibilităților de realizare a împărțelii, cu atât mai mult cu cât prin raportul de expertiză la care curtea de apel a făcut referire, și care nu a fost contestat de părți, s-a concluzionat că "imobilul în cauză nu este comod partajabil, din punct de vedere al terenului". Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că hotărârea instanței de apel este temeinică, instanța făcând o corectă aplicare a legii.

Cererea de recurs a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 RON și timbru judiciar în valoare de 1 RON, conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 și O.G. nr. 32/1995. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Criticile de recurs subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate în sensul că decizia recurată nu conține considerente contradictorii sau străine de natura pricinii; instanța de apel a expus argumentele pentru care a apreciat că motivele de apel nu sunt fondate. Înalta Curte subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează acele situații în care hotărârea supusă controlului judiciar nu poate fi, în concret, cenzurată pentru că fie nu cuprinde considerentele care justifică adoptarea soluției, fie acestea sunt contradictorii, sau străine de natura pricinii.

Prin acest motiv de recurs nu poate fi cenzurat însuși modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate în cauză sau a stabilit situația de fapt. Astfel, pretinsele contradicții din decizia de apel vizează prezentarea situației de fapt. Motivul pentru care recurentul și intimatul-reclamant nu au ajuns la un acord nu influențează soluția, ca și menționarea faptului că nu au solicitat atribuirea în natură. Ceea ce este esențial este că partajul prin bună învoială nu s-a putut realiza. Recurentul-reclamant nu a susținut că ar fi solicitat să-i fie atribuit imobilul, iar intimatul-reclamant a declarat că nu menține solicitarea din cererea de chemare în judecată. Considerentele expuse la ultimul alineat al filei 7 nu sunt contradictorii cu restul motivării și fac trimitere la dispoziții legale aplicabile în speță.

Este adevărat că acest argument al instanței de apel nu este complet în sensul că nu reține și condiția ca partajul în natură să nu fie posibil, însă interpretarea art. 673 11 C. proc. civ. urmează a fi analizată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Considerentele de la filele 8 și 9 din decizia recurată, criticate de recurent, nu sunt contradictorii nici între ele, nici cu restul motivării, ci se coroborează și argumentează opinia instanței de apel în ceea ce privește interpretarea art. 673 11 și respectiv 132 C. proc. civ. Recurentul-pârât susține în mod eronat că reclamantul nu poate reveni, după prima zi de înfățișare, la judecata în fond, asupra modalității în care a solicitat să se efectueze partajul, și că simpla cerere de atribuire reprezintă un motiv întemeiat pentru ca instanța să procedeze la atribuire prin hotărâre asupra fondului.

Aceste susțineri ale recurentului ignoră specificul acestei proceduri prin care se tinde la încetarea stării de coproprietate, deoarece legiuitorul a urmărit să asigure pe de o parte o utilizare optimă a bunului, iar pe de altă parte obținerea de către coproprietari a contravalorii cotelor-părți din dreptul de proprietate, atunci când partajul în natură nu este posibil. Astfel, atribuirea bunului ce face obiectul partajului către unul sau unii dintre coproprietari, se poate face cu condiția ca cel puțin unul dintre coproprietari să fi cerut atribuirea în natură, ceea ce presupune că are și mijloacele financiare pentru plata sultei corespunzătoare. Pentru ca prin atribuirea bunului către unul/unii dintre coproprietari să nu se ajungă la vătămarea drepturilor celorlalți care, neprimind sulta cuvenită, ar fi expuși altor proceduri judiciare pentru executarea silită a acesteia, C. proc.

civ. prevede la art. 673 10 că atribuirea se va face în mod provizoriu, printr-o încheiere în care vor fi menționate și sumele ce trebuie plătite celorlalți coproprietari, precum și termenul până la care urmează să se facă plata. Dacă la termenul stabilit se face dovada consemnării sumelor de bani stabilite de instanță, prin hotărârea dată asupra fondului procesului, bunul va fi atribuit în mod definitiv coproprietarului sus-menționat. În caz contrar, se va face o nouă atribuire provizorie, în măsura în care există alt coproprietar care solicită atribuirea provizorie sau a solicitat-o inițial, dar criteriile de preferință menționate de art. 673 9 au operat în favoarea altui coproprietar. Conform dispozițiilor art. 673 10 alin. (4) C. proc.

civ., instanța de judecată are posibilitatea de a dispune și atribuirea bunului către unul dintre coproprietari, la cererea acestuia, direct prin hotărâre asupra fondului (deci fără parcurgerea fazei atribuirii provizorii), pentru motive temeinice și ținând seama de situația concretă din speță. Prin aceeași hotărâre se stabilesc și sumele de bani cuvenite celorlalți coproprietari, cu titlu de sultă, precum și termenul de plată. Diferența de ordin practic între cele două proceduri este aceea că dacă coproprietarul căruia i-a fost atribuit bunul în natură nu plătește sultele până la termenul stabilit de instanță, în cazul atribuirii provizorii se va proceda la o nouă atribuire provizorie, dacă un alt coproprietar solicită, sau se va dispune vânzarea bunului; în ipoteza în care vânzarea nu se poate efectua (de exemplu pentru că nu s-a găsit cumpărător), se poate ajunge la închiderea dosarului.

În schimb, dacă atribuirea s-a făcut direct prin hotărârea dată asupra fondului cauzei, iar sultele nu au fost plătite, după rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta poate fi pusă în executare silită. În ceea ce privește voința părților, în procesele de partaj, atunci când coproprietarii își manifestă acordul cu privire la o anumită modalitate de efectuare a partajului, aceasta este obligatorie pentru instanță. Dacă însă nu există un asemenea acord sau el nu subzistă până la momentul efectuării partajului, atunci niciunul dintre coproprietari nu are prioritate la exprimarea unei opțiuni, urmând a se aplica dispozițiile C. proc. civ. Astfel, în măsura în care partajul în natură este posibil, însă doar unii dintre coproprietari optează pentru altă modalitate de împărțeală, instanța, deoarece nu se găsește în prezența acordului de voințe al tuturor coproprietarilor, va da eficiență principiului efectuării partajului în natură.

În măsura în care partajul în natură nu este posibil și nu se solicită atribuirea bunului de către niciunul dintre coproprietari ori, deși s-a procedat la atribuirea provizorie a bunului sau bunurilor asupra cărora poartă dreptul de proprietate comună, nu au fost depuse în termenul stabilit sumele de bani stabilite cu titlu de sultă, instanța va dispune vânzarea bunului. Înalta Curte menționează însă că în niciun caz partajul nu poate fi dispus ca o sancțiune pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, pentru că în acest mod s-ar aduce atingere dreptului de proprietate. Prin urmare, o eventuală atitudine procesuală a părților care a dus la prelungirea cursului procesului poate fi sancționată prin obligare la amendă civilă sau la despăgubiri.

Considerentele instanței de apel de la fila 8, ultimul alineat, vor fi examinate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Deși din punctul de vedere al argumentației logico-juridice, opinia instanței de apel conform căreia părțile au încercat să profite de fluctuația prețurilor imobilelor nu apare ca necesară, aceasta nu poate fi apreciată ca discriminatorie deoarece se referă generic la toate părțile din proces. Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu este incident, deoarece criticile dezvoltate de recurent prin cel de-al doilea motiv de recurs se referă, în esență, la modul în care instanța de apel a calificat cererea prin care reclamantul a învederat primei instanțe că nu dorește să-i fie atribuit în natură imobilul supus partajului și la consecințele în plan procesual care derivă din această calificare.

Prin urmare, nu se pune în discuție interpretarea unui act juridic care face obiectul cererii de chemare în judecată, de exemplu cel care constituie izvorul coproprietății, ci modul de interpretare și aplicare a unor dispoziții procedurale care urmează a fi examinate în continuare din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel, Înalta Curte reține că în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speță, potrivit dispozițiilor art. 673 4 alin. (2) și (3) și 673 5 , partajul se face potrivit învoielii părților, iar în lipsa unei asemenea învoieli, prin împărțirea bunului în natură.

În ipoteza în care nu există o înțelegere a coproprietarilor, iar împărțirea în natură nu este posibilă (pentru că din punct de vedere fizic bunul nu este susceptibil de divizare sau pentru că prin împărțire și-ar pierde în mod semnificativ utilitatea practică ori valoarea economică), se va proceda la atribuirea bunului, în favoarea unuia sau mai multor coproprietari, la cererea acestora, cu obligația de a plăti celorlalți coproprietari contravaloarea în bani a cotelor lor părți din dreptul de proprietate.

În speță, în ceea ce privește prima ipoteză, este dovedit că cei trei coproprietari nu au ajuns la un acord sub aspectul modului de efectuare a partajului, astfel că instanțele de fond și apel aveau obligația de a verifica pe baza probelor, dacă imobilul situat în București, str. M., sector 1, poate fi împărțit în natură, având în vedere că dacă partajul în natură este posibil, sub aspectul posibilității practice de împărțire efectivă, concomitent cu existența posibilităților de utilizare normală și exploatare corespunzătoare din punct de vedere economic, această modalitate de împărțire a bunului este obligatorie. Față de dispozițiile art. 673 2 C. proc. civ.

și de considerentele expuse, se poate conchide că solicitările părților cu privire la modul de sistare a proprietății comune pe cote-părți obișnuite, atunci când punctele de vedere ale coproprietarilor nu sunt concordante, nu constituie elemente susceptibile să modifice cererea de chemare în judecată; ele trebuie analizate de instanță prin raportare la regulile edictate în materia partajului judiciar. Rezultă așadar că, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, schimbarea opțiunii intimatului-reclamant cu privire la modalitatea de efectuare a partajului nu constituie o modificare a cererii de chemare în judecată. Înalta Curte constată însă că sub aspectul respectării regulilor de efectuare a partajului judiciar, curtea de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 673 11 C. proc.

civ., în sensul că nu le-a coroborat cu cele ale art. 673 10 alin. (1) din același act normativ, conform cărora, atribuirea bunului în mod provizoriu sau definitiv unuia sau unora dintre coproprietari și dispunerea efectuării vânzării au ca situație premisă împrejurarea că "(...) împărțeala în natură (...) nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinația economică". Deși instanța de apel a apreciat cu prilejul analizării motivului de apel formulat în subsidiar, că partajul în natură nu ar fi posibil întrucât terenul nu poate fi împărțit comod, se constată că raportul de expertiză la care curtea de apel a făcut referire a fost efectuat în specialitatea topografie, astfel că nu a fost analizată situația construcțiilor aflate pe teren.

De altfel, se constată că prin probatoriul administrat în cauză s-a omis a se verifica situația construcțiilor, acestea fiind doar evaluate. Această deficiență, care pare fi o consecință a faptului că reclamantul inițial, care avea cota majoritară, solicitase atribuirea bunului, iar pârâții nu s-au opus la acest mod de împărțire, este însă imputabilă instanței de fond care luând act că reclamantul nu mai dorește atribuirea imobilului, nu a dispus administrarea de probe pentru a verifica dacă construcțiile ar putea fi atribuite în natură, prin alcătuirea de loturi.

În același sens, nu s-a verificat modul în care coproprietarii au utilizat imobilul, ce destinație are acesta, etc. La rândul său, instanța de apel, sesizând insuficiența probatoriului administrat, a apreciat că dată fiind vechimea dosarului, apelantul trebuia să producă dovezi cu privire la alcătuirea loturilor, fără a sancționa lipsa de rol activ a primei instanțe și fără a dispune ea însăși administrarea de probe. În consecință, pentru considerentele expuse, reținând că situația de fapt cu privire la posibilitatea efectuării partajului în natură nu a fost lămurită, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și încheierea de ședință pronunțată la data de 17 decembrie 2012 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011 și va trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de recurentul-pârât N.G.G. împotriva Deciziei civile nr. 228A din 22 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și încheierea de ședință pronunțată la data de 17 decembrie 2012 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011. Trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2014. Procesat de GGC - AZ