ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3063/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3063/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 31

ianuarie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul C.N. a

chemat în judecată pe pârâții A.M.V. și N.G.G., solicitând instanței ca, prin

hotărârea ce o va pronunța să dispună sistarea stării de indiviziune asupra

imobilului situat în București, str. M., sector 1, format din două corpuri de

casă cu parter și dependințe (corp A și corp B) și teren în suprafață de 300

mp, având număr cadastral X1 corpul A și X2 corpul B înscris în cartea funciară

nr. X3 și să-i fie atribuit în proprietate întregul imobil, cu obligarea la

plata sultelor cuvenite pârâților.

După un prim ciclu

procesual, finalizat cu pronunțarea Deciziei civile nr. 1058/2009 de către

Curtea de Apel București în recurs, s-a constatat că tribunalul, iar nu

judecătoria, era instanța competentă să judece cauza în primă instanță, astfel

că dosarul a fost trimis la Tribunalul București unde, prin Încheierea de la

data de 7 decembrie 2010, s-a luat act de renunțarea reclamantului la judecarea

pricinii.

Prin Decizia civilă

nr. 642 din 26 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel București a fost admis

recursul formulat de recurentul-pârât N.G.G. împotriva Încheierii din data de 7

decembrie 2010, a fost casată încheierea recurată și a fost trimisă cauza, spre

rejudecare, Tribunalului București, unde dosarul a fost înregistrat sub nr.

2335/2/2011.

Prin încheierea

pronunțată la data de 26 iunie 2012, s-a constatat intervenită transmiterea

calității procesuale active în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 13

martie 2012, încheiat de reclamantul C.N. cu G.A.

La termenul din data

de 23 octombrie 2012, părțile au declarat că nu solicită atribuirea în natură a

imobilului și au solicitat acordarea unui termen pentru stingerea litigiului pe

cale amiabilă.

La data de 20

noiembrie 2012, în ședință publică, părțile au declarat în fața tribunalului că

stingerea litigiului pe cale amiabilă nu a fost posibilă.

Prin Încheierea din

data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a

civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011 (RJ 4.01/299/2002) a fost respinsă excepția

tardivității cererii de sistare a stării de indiviziune prin vânzarea

imobilului, iar în temeiul dispozițiilor art. 673

11

alin. (1) C.

proc. civ., s-a dispus vânzarea bunului de către părți prin bună învoială

stabilindu-se un termen de 3 luni de la rămânerea irevocabilă a încheierii,

urmând ca, la împlinirea termenului, părțile să prezinte instanței dovada

vânzării.

În motivarea

încheierii, s-a reținut, în esență, că rapoartele de expertiză efectuate în

cauză au demonstrat că imobilul nu este ușor partajabil în natură, că niciuna

dintre părți nu a solicitat atribuirea provizorie sau definitivă a întregului

imobil și că singura modalitate de realizare a partajului imobilului este aceea

a vânzării prin bună învoială sau prin executor judecătoresc, în condițiile

art. 673

11

C. proc. civ.

Tribunalul a reținut

că reclamantul are posibilitatea să precizeze cerere introductivă în legătură

cu modalitatea de sistare a indiviziunii agreată, deoarece această precizare nu

are caracterul unei modificări a acțiunii, în sensul art. 132 C. proc. civ.,

deoarece potrivit art. 673

2

, modalitatea în care se solicită

sistarea indiviziunii nu este un element esențial ale cererii de chemare în

judecată prin care se solicită efectuarea partajului.

Împotriva încheierii

acestei încheieri a declarat apel la data de 20 decembrie 2012 pârâtul N.G.G.,

apel care a fost motivat la data de 19 februarie 2014, după comunicarea

încheierii către pârât.

În motivarea apelului

s-a arătat, în esență, că cererea de revenire asupra solicitării inițiale a

reclamantului de a-i fi atribuit imobilul în natură și de solicitare a vânzării

imobilului prin intermediul executorului judecătoresc este o cerere

modificatoare a acțiunii introductive, care este tardivă față de dispozițiile

art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

A susținut apelantul

că dispozițiile art. 673

2

C. proc. civ. impun condițiile "de

minimis" pe care trebuie să le cuprindă cererea de ieșire din indiviziune,

iar modalitatea prin care se solicită sistarea indiviziunii reprezintă o chestiune

care ține de temeiul juridic al acțiunii introductive, temei care nu poate fi

schimbat decât în condițiile art. 132 C. proc. civ.

Astfel, probele

efectuate în cauză până în prezent au avut la bază principiul disponibilității

și solicitarea reclamantului de a-i fi atribuit în natură întreg imobilul.

În subsidiar,

apelantul a susținut că tribunalul a apreciat în mod greșit că nu ar fi

posibilă împărțirea în natură a imobilului, în condițiile în care expertizele

administrate în cauză demonstrează contrariul.

În drept, apelul a

fost întemeiat pe dispozițiile art. 673

11

alin. (4) C. proc. civ.

coroborate cu dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Intimatul G.A. a

depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat,

susținând că precizarea modalității de sistare a indiviziunii poate fi arătată

oricând de către părți.

Acesta a susținut că

tribunalul nu a confundat tardivitatea cu decăderea și a subliniat diferența

dintre sancțiune și excepție, în condițiile în care reclamantul nu formulase o

cerere modificatoare.

În opinia acestuia

singura modalitate prin care poate fi partajat imobilul, este vânzarea prin

bună învoială.

În faza procesuală a

apelului nu au fost administrate probe.

Prin Decizia civilă

nr. 228A din 22 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât N.G.G., împotriva

Încheierii de ședință din data de 17 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011, în contradictoriu

cu intimatul-reclamant G.A. și cu intimatul-pârât B.A., în calitate de

moștenitor al defunctei A.M.V.

Pentru a decide

astfel, curtea de apel a reținut că încheierea pronunțată de către Tribunalul

București la data de 17 decembrie 2012 poate fi atacată separat cu apel,

conform dispozițiilor art. 673

11

alin. (4) C. proc. civ.

Instanța de apel a

constatat că este necesar să analizeze dacă este posibil ca instanța care

soluționează o cerere de împărțeală judiciară, să dispună vânzarea bunului,

prin învoială ori prin executor judecătoresc, în condițiile în care reclamantul

a solicitat la momentul depunerii cererii de partaj să-i fie atribuit întreg

bunul în natură, iar ulterior primei zile de înfățișare, a revenit asupra

acestei solicitări, astfel că niciuna dintre părți nu mai dorește să-i fie

atribuit bunul imobil în natură.

Instanța de apel a

apreciat că este posibil, astfel cum rezultă din interpretarea literală a

dispozițiilor art. 673

11

și art. 673

14

alineatul ultim C.

proc. civ., din interpretarea sistematică a tuturor dispozițiilor Cap. VII din

Cartea a VI-a C. proc. civ. și din specificul procedurii partajului în care,

dacă nu există dispută cu privire la cotele de proprietate, cum este cazul în

speță, predomină chestiunile necontencioase de măsurare, evaluare și eventual

de formare, respectiv împărțire a loturilor, în conformitate cu solicitările

părților (de care instanța ține seama).

A reținut curtea de

apel că pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 673

11

C. proc.

civ. este necesar să fie îndeplinită o singură condiție, și anume aceea ca

niciunul dintre coproprietari să nu ceară atribuirea bunului; în speță nu s-a

ajuns la atribuirea provizorie pentru a se putea face aplicarea dispozițiilor

art. 673

11

C. proc. civ., pe motiv că partea căreia i s-a atribuit

provizoriu bunul nu a depus în termenul stabilit sumele cuvenite celorlalți

coproprietari.

Textul de lege

menționat, care are caracterul unei norme speciale, nu distinge după aspecte

precum momentul la care se poate face aplicarea dispozițiilor art. 673

11

C. proc. civ. sau momentul până la care părțile pot susține că nu doresc să li

se atribuire în natură întregul bun.

Curtea de apel a

apreciat că aplicarea dispozițiilor art. 673

11

C. proc. civ. poate

fi făcută chiar dacă prin cererea introductivă una dintre părți ar fi solicitat

să-i fie atribuit în natură imobilul, iar ulterior și-a schimbat poziția

procesuală și a arătat că nu mai dorește acest lucru.

S-a reținut că, dacă

s-ar accepta interpretarea apelantului și s-ar considera că instanța ar fi fost

obligată să-i atribuie în natură întregul bun reclamantului conform

manifestării de voință inițiale a acestuia, s-ar ajunge la stabilirea unei

sulte și a unui termen de plată, în condițiile în care debitorul a afirmat că

nu va achita sulta, deoarece nu mai dorește să-i fie atribuit întregul bun în

natură. Or, un astfel de procedeu ar duce la o pierdere inutilă de timp, în

condițiile în care dispozițiile art. 673

11

sunt aplicabile și atunci

când cel căruia i s-a atribuit provizoriu bunul nu achită în termenul stabilit

suma cuvenită coproprietarului, cu titlu de sultă.

În opinia instanței

de apel, fiecare parte încearcă să profite de pe urma fluctuației prețului

imobilelor din ultimii ani, acesta fiind motivul pentru care opțiunea cu privire

la sistarea stării de indiviziune s-a schimbat, însă o astfel de schimbare nu

conține nimic nelegal (în sensul de neprocedural) cum susține apelantul, care a

invocat dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Cu referire la

susținerile formulate de apelant în subsidiar, în sensul că imobilul poate fi

partajat în natură, instanța de apel, subliniind vechimea dosarului, a arătat

că pentru a fi veridice, ar fi trebuit să conțină, printre altele, modalitatea

în care se solicită împărțirea în natură prin raportare la probele

administrate.

Cu referire la

raportul de expertiză extrajudiciară depus în apel de către apelant, curtea de

apel nu a reținut că nu poate fi valorificat în condițiile în care, pe tot

parcursul judecării procesului, probele au fost administrate în sensul

dovedirii unei alte teze probatorii, iar rapoartele de expertiză tehnică

judiciară și răspunsurile la obiecțiunile efectuate de părți au vizat exclusiv

evaluarea imobilului, iar nu împărțirea în natură a acestuia.

În opinia instanței

de apel, părțile au acceptat concluziile raportului de expertiză tehnică

judiciară efectuat în cauză de experta I.I. (depus la Dosarul nr. 4.01/299/2002

al Tribunalului București, secția a V-a civilă), conform cărora: "având în

vedere configurația imobilului, gradul de ocupare cu construcții și accesul

tuturor proprietarilor la locuințele proprii, imobilul în cauză nu este comod

partajabil, din punct de vedere al terenului".

A mai reținut curtea

de apel că din perspectiva obiectului cauzei și al obiectului căii de atac este

irelevantă transmiterea convențională a calității procesuale active și că

tribunalul a procedat corect atunci când a dispus vânzarea bunului de către

părți prin bună învoială, urmând ca, dacă acest lucru nu se va realiza, să se

procedeze la vânzarea bunului prin executor judecătoresc.

Nu au fost găsite

fondate nici criticile prin care apelantul a susținut că prima instanță a făcut

o confuzie între noțiunile de tardivitate și decădere, față de dispozițiile

art. 673

11

C. proc. civ. care prevăd că instanța va dispune prin

încheiere vânzarea bunului dacă niciunul dintre coproprietari nu cere

atribuirea acestuia, fără a condiționa această posibilitate de existența

solicitării ambilor coproprietari de scoatere a bunului la vânzare.

A arătat instanța de

recurs că și dacă s-ar accepta că în speță ar fi incidente dispozițiile art.

132 C. proc. civ. (în sensul că precizarea în discuție ar reprezenta o cerere

de modificare a acțiunii formulată de către reclamant peste termen), acest

lucru nu ar însemna că instanța nu ar mai putea dispune prin încheiere vânzarea

bunului, în condițiile în care, niciunul dintre coproprietari nu cere

atribuirea acestuia.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul N.G.G., solicitând modificarea, în tot, a

deciziei apelate în sensul admiterii apelului declarat împotriva încheierii de

ședință pronunțate de Tribunalul București în Dosarul 2335/2/2011 la data de 17

decembrie 2012 și, pe cale de consecință, schimbarea, în parte, a hotărârii

apelate în sensul admiterii excepției tardivității formulării de către

intimatul-reclamant G.A. a cererii de sistare a indiviziunii dintre părți prin

vânzarea imobilului aflat în proprietate comună, situat în București, str. M.,

sector 1, cu consecința atribuirii către intimatul-reclamant a imobilului și a

obligării acestuia la plata de sulte către coindivizari, calculate prin

raportare la concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul B.M.

În subsidiar,

recurentul-pârât a solicitat schimbarea încheierii apelate în sensul dispunerii

împărțirii imobilului proprietate comună în natură conform normei imperative

edictate de art. 673

5

alin. (2) C. proc. civ.

De asemenea, a

solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și

9 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat, în esență, că hotărârea cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura pricinii, că instanța a interpretat

greșit actul juridic dedus judecății, respectiv că hotărârea a fost dată cu

aplicarea greșită a legii.

Cu referire la primul

motiv de recurs, s-a arătat că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., deoarece la fila 5 din decizia instanței de apel, penultimul

alineat, aceasta a arătat că: "La termenul din 23 octombrie 2012 părțile

au declarat că nu solicită atribuirea în natură a imobilului și au solicitat

acordarea unui termen pentru stingerea litigiului pe cale amiabilă".

Cele reținute de

instanță nu corespund realității, astfel că sunt străine de natura pricinii,

deoarece la termenul din 23 octombrie 2012, atât recurentul-pârât, cât și

intimatul-reclamant G. au solicitat doar acordarea unui termen pentru stingerea

litigiului pe cale amiabilă. Mai mult decât atât, la acel termen de judecată era

încă valabilă propunerea făcută recurentului-pârât de către intimatul G. de a

cumpăra cota sa de proprietate cu suma de 100.000 euro.

De asemenea, curtea

de apel a reținut că în mod greșit: "La termenul din 20 noiembrie 2012

părțile au declarat în fața tribunalului că stingerea litigiului pe cale

amiabilă nu a fost posibilă, deoarece reclamantul G.A. nu a acceptat prețul

oferit de către pârâtul N.G.G."; or, nu recurentul i-a oferit un preț

reclamantului G., ci acesta a avut inițiativa de a-și vinde cota-parte.

Pe de altă parte,

acest alineat contrazice alineatul precedent, în sensul că, atât timp cât

recurentul intenționa să achiziționeze cota intimatului G. și astfel să dețină

o cotă majoritară (75%) din imobil era evident interesul său de a obține în natură

imobilul în întregime.

Recurentul-pârât a

criticat considerentele prin care instanța de apel a reținut că:

1) "În sensul

celor de mai sus Curtea constată în primul rând că, pentru a face aplicarea

dispozițiilor art. 673

11

C. proc. civ. este necesar să fie

îndeplinită doar o condiție, și anume aceea ca niciunul dintre coproprietari să

nu ceară atribuirea bunului (...)".

2) "În textul de

lege menționat, care are caracterul unei norme speciale, nu se distinge după

aspecte precum momentul la care se poate face aplicarea dispozițiilor art. 673

11

C. proc. civ. sau momentul până la care părțile pot susține că nu doresc să li

se atribuie în natură întregul bun. Curtea consideră că aplicarea dispozițiilor

art. 673

11

C. proc. civ. poate fi făcută chiar dacă prin cererea

introductivă una din părți ar fi solicitat să-i fie atribuit în natură

imobilul, iar ulterior își schimbă poziția procesuală și arată că nu mai

dorește acest lucru".

3) "Dacă s-ar

accepta interpretarea apelantului și s-ar considera că instanța ar fi fost

obligată să-i atribuie în natură întregul bun reclamantului conform

manifestării de voință inițiale a acestuia, s-ar ajunge la stabilirea unei

sulte și a unui termen de plată, în condițiile în care debitorul afirmă fără

niciun dubiu că nu va achita sulta, deoarece nu mai dorește să-i fie atribuit

întregul bun în natură. Or, un astfel de procedeu ar duce la o pierdere inutilă

de timp, în condițiile în care, dispozițiile art. 673

11

nu sunt

aplicabile, după cum s-a arătat anterior, și atunci când cel căruia i s-a

atribuit provizoriu bunul, nu achită în termenul stabilit suma cuvenită

coproprietarului cu titlu de sultă".

4) "Practic,

chiar dacă prin absurd s-ar accepta că în speță ar fi incidente dispozițiile

art. 132 C. proc. civ., iar cererea de modificare a acțiunii ar fi formulată de

către reclamant peste termen, acest lucru nu ar însemna că instanța nu ar mai

putea dispune prin încheiere vânzarea bunului, în condițiile în care, niciunul

dintre coproprietari nu cere atribuirea acestuia".

Cele patru considerente

de mai sus ale instanței de apel sunt, în opinia recurentului, contradictorii

între ele și deconspiră o atitudine lipsită de imparțialitate pentru

intimatul-reclamant, manifestată prin aceea că s-a plecat de la o soluție

preconcepută pentru a fi identificate motivele care să o susțină.

Astfel, pe de o parte

curtea de apel a apreciat că art. 673

11

C. proc. civ., poate fi

aplicat oricând, iar, pe de altă parte, admite că cererea introductivă a

reclamantului a fost formulată în sensul atribuirii bunului în natură și că

cererea prin care s-a schimbat această poziție este una modificatoare.

Curtea de apel nu a

motivat de ce aplicarea art. 673

11

poate fi făcută oricând și de ce

a exclus de la aplicare art. 132, art. 673

9

și art. 673

10

,

alin. (4) C. proc. civ. În plus, ca și tribunalul, instanța de apel nu a

observat că cererea reclamantului din data de 20 noiembrie 2012 (prin care a

solicitat să se ia act că nu mai dorește atribuirea imobilului) a modificat

însuși temeiul acțiunii introductive. Astfel, cererea introductivă de instanță

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 728 C. civ. de la 1864 și pe cele ale

art. 673

9

C. proc. civ., care constituiau "motivul

temeinic" pentru aplicarea implicită a dispozițiilor art. 673

10

alin. (4) C. proc. civ., în vreme ce cererea modificatoare a fost întemeiată pe

dispozițiile art. 673

11

din același act normativ. Recurentul a

invocat inaplicabilitatea articolului pe care s-a întemeiat cererea

modificatoare a reclamantului, articol care, prin chiar ipoteză, presupune că niciuna

dintre părți să nu fi solicitat atribuirea directă a imobilului, sau să fi avut

loc o atribuire provizorie. Or, în prezentul dosar, reclamantul a solicitat

atribuirea directă, nefiind pusă în discuție niciodată o atribuire provizorie.

Cu referire la

considerentele prin care instanța de apel a reținut: "Chiar dacă

chestiunile privitoare la partajarea imobilului în natură sunt subsidiare,

pentru a fi veridice, ele ar fi trebuit să conțină, printre altele, modalitatea

în care se solicită împărțirea în natură prin raportare la probele

administrate. Curtea nu reține raportul de expertiză extrajudiciar depus în

apel de către apelant, în condițiile în care, pe tot parcursul judecării

procesului, probele au fost administrate în sensul dovedirii unei alte teze

probatorii, iar rapoartele [...] au vizat doar prețul, sau altfel spus

evaluarea imobilului și nu împărțirea în natură a acestuia",

recurentul-pârât a arătat că sunt în mod nejustificat favorabile

intimatului-reclamant deoarece creează premisa că acesta își poate modifica

oricând acțiunea solicitând o altă modalitate de ieșire din indiviziune, însă

exclude posibilitatea ca pârâtul să aibă în acest sens o altă opțiune, deși

potrivit dispozițiilor art. 673

4

și 673

5

alin. (2) C.

proc. civ., opțiunea sa este prioritară.

A mai arătat

recurentul-pârât că referirile curții de apel, din același alineat, la

expertiza topografică întocmită de expertul I. sunt în contradicție cu cele

reținute de această instanță, precum și cu considerentele expuse în precedent,

deoarece, așa cum însăși instanța a reținut, probele administrate până în

prezent în acest dosar au vizat doar evaluarea imobilului, nu și împărțirea sa

în natură.

Or, această

modalitate de administrare a probatoriilor a fost determinată de reclamant,

care a cerut atribuirea directă a imobilului; expertiza întocmită de expertul

I. este efectuată în specializarea topografie, astfel că nu i se pot extinde

concluziile și asupra construcțiilor și devin aplicabile dispozițiile art. 673

4

,

alin. (3) C. proc. civ.

Pe de altă parte, în

acest raport de expertiză se face vorbire doar despre faptul că terenul nu este

comod partajabil în natură, deci nu și construcțiile. Cu alte cuvinte, există

posibilitatea să existe variante mai puțin comode de partajare a terenului.

Cu referire la

considerentul prin care instanța de apel a reținut că: "În speță, fiecare

parte încearcă să profite de pe urma fluctuației prețului imobilelor din

ultimii ani", recurentul-pârât a arătat că este străină de natura

pricinii, încărcată de subiectivism și nereală.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

recurentul-pârât a susținut că o primă problemă de drept cu care curtea de apel

a fost învestită și căreia trebuia să-i dea dezlegare era aceea de a stabili

dacă cererea prin care reclamantul a învederat că nu mai dorește atribuirea în

natură a imobilului are caracter de cerere modificatoare.

Deși art. 132 alin.

(1) C. proc. civ. nu prohibește formularea de cereri modificatoare, ci

dimpotrivă arată limitele în timp până la care acestea pot fi primite,

respectiv prima zi de înfățișare, în speța dedusă judecații, la termenul din 20

noiembrie 2012 prima zi de înfățișare era un moment procesual depășit.

Astfel, cauza se afla

în cel de-al doilea ciclu procesual, la cel de-al treilea termen de judecată în

fond după casare, iar limitele deciziei de casare erau imperative pentru

instanța fondului conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., astfel că nu

mai puteau fi aplicate dispozițiile art. 132 alin. (1), ci cele ale art. 132,

alin. (2) C. proc. civ., care menționează care cereri nu se socotesc

modificatoare. Cum cererea reclamantului nu se încadrează în niciuna dintre

categoriile de cereri nemodificatoare enumerate limitativ de art. 132 alin. (2)

C. proc. civ., se impunea constatarea caracterului modificator al acestei

cereri.

A mai arătat

recurentul-pârât că cea de-a doua problemă pe care instanța de apel trebuia să

o dezlege era aceea de a stabili dacă cererea reclamantului din data de 20

noiembrie 2012 a fost formulată cu respectarea termenului procedural, respectiv

dacă a fost formulată cel mai târziu la prima zi de înfățișare sau dacă a

existat acordul părții adverse. Cum cererea a fost făcută după prima zi de

înfățișare, iar pârâtul a invocat excepția tardivității formulării ei la acel

moment, rezultă că nu a existat un asemenea acord.

În legătură cu aceste

două probleme expuse mai sus, curtea de apel a ales să ofere o soluție

fundamentată exclusiv pe dispozițiile art. 673

11

C. proc. civ., fără

a remarca împrejurarea că acesta este temeiul de drept modificat în mod

neprocedural de către reclamant.

Cum cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 728 C. civ. de la

1864 și pe cele ale art. 673

9

C. proc. civ., care constituiau

"motivul temeinic" pentru aplicarea implicită a dispozițiilor art.

673

10

alin. (4) C. proc. civ., rezultă că reclamantul a solicitat,

potrivit principiului disponibilității procesului civil, ca instanța să-i

atribuie direct, în natură, imobilul supus împărțelii. Pe cale de consecință,

contrar celor reținute de instanța de apel, hotărârea pe care instanța fondului

urma să o pronunțe (dacă ar fi admis excepția tardivității cererii

modificatoare) nu ar fi dus la o pierdere inutilă de timp, deoarece imobilul ar

fi trebuit atribuit direct în natură către reclamant, cu stabilirea sultelor și

a termenului în care acesta era obligat să le plătească. Neplata sultelor nu

avea efectul atribuirii provizorii, respectiv nu conducea la reluarea

partajului, ci deschidea calea executării silite.

A mai arătat

recurentul-pârât că procedura este contencioasă și că în mod greșit curtea de

apel a reținut că dispoziția legală pe care își întemeiază decizia (același cu

temeiul juridic al cererii modificatoare a reclamantului), respectiv art. 673

11

,

nu distinge care este momentul până la care părțile pot menționa că nu doresc

să li se atribuie în natură întregul bun, deoarece prin reglementarea

procedurii împărțelii judiciare ca o procedură specială, legiuitorul nu a

înțeles să o excepteze de la aplicarea dispozițiilor procedurale generale.

Altfel spus, chiar dacă regulile împărțelii sunt reglementate de dispozițiile

art. 673

1

- 673

14

, aceasta nu înseamnă că întreaga Carte

a II-a a C. proc. civ. referitoare la "Procedura Contencioasă" sunt

exceptate de la aplicare. A admite teoria instanței de apel ar echivala cu

derularea procedurii speciale (a împărțelii judiciare în cazul de față) fără

obligația de a depune întâmpinare, fără posibilitatea de a se invoca excepții,

fără a se discuta aspecte privitoare la timbraj, etc., deoarece acestea nu sunt

reglementate de prevederile art. 673

1

- 673

14

C. proc.

civ.

Sub un alt aspect,

recurentul a arătat că o a treia problemă cu care a învestit instanța de apel a

fost cea subsidiară, referitoare la posibilitatea de partajare a imobilului în

natură; instanța de apel a dat eficiență unei expertize topografice prin care

s-a stabilit că terenul liber de construcții nu este comod partajabil în

natură. Or, în această manieră, instanța de apel a extins nejustificat efectele

unui raport de expertiză întocmit de un expert specializat în topografie, după

ce reținuse că niciun expert construcții nu s-a pronunțat asupra unui asemenea

obiectiv.

În opinia

recurentului-pârât, o soluție corectă din punct de vedere procedural a

instanței de apel, după respingerea excepției tardivității, ar fi fost aceea de

admitere, pentru acest motiv, a apelului și de trimitere a cauzei instanței de

fond pentru analizarea acestei posibilități de realizare a împărțelii însă,

instanța de apel a valorificat un raport de expertiză topografică peste

limitele fixate pentru elaborarea lui (care nu viza construcțiile și nici nu

menționa o imposibilitate absolută de partajare a terenului).

Prin cel de-al

treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., recurentul-pârât a arătat că având în vedere toate argumentele expuse în

precedent, este incident și acest motiv de recurs deoarece: instanța de apel nu

și-a întemeiat în drept aprecierea conform căreia aplicarea dispozițiilor art.

673

11

C. proc. civ. poate fi făcută oricând; nu a motivat în drept

de ce art. 132 C. proc. civ. nu-și găsește aplicabilitatea în prezenta speță; a

încălcat dispozițiile art. 132, 673

10

alin. (4) și 673

9

C. proc. civ., a făcut greșit aplicarea art. 673

11

din același act

normativ, dând eficiență unei cereri modificatoare tardiv introduse, și a

încălcat dispozițiile art. 673

4

și ale art. 673 alin. (2) C. proc.

civ., nesocotind dreptul subsidiar al recurentului-pârât de a obține împărțeala

în natură.

Intimatul-reclamant

G.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat, și, pe cale de consecință, menținerea deciziei, ca legală și

temeinică.

Cu referire la primul

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

intimatul-reclamant a arătat că în doctrină s-a reținut că nemotivarea

hotărârii în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi

invocată în următoarele ipoteze: "existența unei contrarietăți între

considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii,

iar din altele faptul că acțiunea este fondată, contrarietatea flagrantă între

dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv

și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare

în judecată, nemotivarea soluției în dispozitiv sau motivarea insuficientă a

acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura

pricinii."

Or, din cuprinsul

deciziei civile atacate rezultă că niciuna dintre ipotezele anterior menționate

nu se regăsește hotărârea neconținând motive contradictorii sau străine de

natura pricinii.

Astfel, instanța de

apel nu a reținut că dispozițiile art. 673

11

C. proc. civ. se pot

aplica "oricând", ci că pentru aplicarea acestor dispoziții trebuie

îndeplinită doar o condiție, anume aceea că niciunul dintre coproprietari să nu

ceară atribuirea bunului, situație care se regăsește din speță.

A mai arătat că

cererea pe care a formulat-o la data de 20 noiembrie 2012, prin care a

solicitat instanței să ia act că nu mai dorește să-i fie atribuit imobilul, nu

are caracterul unei "cereri modificatoare", deoarece obiectul

acțiunii - partaj judiciar - a rămas același, fiind solicitată doar schimbarea

modalității de efectuare a partajului.

A mai susținut

intimatul-reclamant că, având în vedere transmisiunea calității procesuale

active, nu era ținut de modalitatea de partajare pentru care optase autorul

său, astfel că, potrivit principiului disponibilității, și-a exprimat poziția

procesuală față de cererea de ieșire din indiviziune, sens în care a arătat că

nu dorește ca bunul să-i fie atribuit în natură, ci să fie vândut.

Prin urmare, instanța

de apel nu a creat pentru reclamant o situație favorabilă, în mod nejustificat,

ci a aplicat, în mod corect, dispozițiile legale incidente în cauză.

Cu referire la

considerentele prin care instanța de apel a reținut că "fiecare parte

încearcă să profite de pe urma fluctuației prețurilor imobilelor din ultimii

ani", intimatul a susținut că acestea nu sunt de natură a prejudicia în

vreun fel pe niciuna dintre părți, nefiind "străină de natura

pricinii", astfel cum susține recurentul, întrucât instanța de apel nu a

adus în acest mod o critică persoanei recurentului.

Cu referire la

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

intimatul-reclamant a arătat că acesta nu este aplicabil în speță, deoarece

recurentul nu a indicat "actul juridic" dedus judecații, pe care

instanța de apel l-ar fi interpretat greșit, din cererea de recurs reieșind că

acesta se referă la cererea de sistare a stării de indiviziune, prin vânzarea

imobilului.

Situația premisă de

la care pornește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

este aceea că a fost nesocotit principiul potrivit căruia convențiile legal

făcute au putere de lege între părțile contractante. Prin urmare, judecătorului

nu îi este permis să treacă peste termenii stabiliți de părți prin contract,

stabilind alte drepturi sau obligații, interpretând greșit actul de voință al

părților sau atribuindu-i un alt înțeles decât cel voit de părți ori denaturând

înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Or, în speța dedusă

judecății instanța nu a fost învestită să se pronunțe cu privire la un

contract, pe care să îl fi interpretat în mod greșit, trecând peste voința clar

exprimată a părților.

Instanța de apel nu a

făcut abstracție de prevederile C. proc. civ., astfel cum a susținut

recurentul, ci a aplicat legea în mod corect, reținând că prevederile art. 673

11

C. proc. civ. pot fi aplicate chiar dacă prin cererea introductivă una dintre

părți a solicitat să-i fie atribuit în natură imobilul, iar ulterior și-a

schimbat această opțiune; curtea de apel a constatat că nu sunt aplicabile

dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., întrucât precizarea în discuție

nu are caracterul unei cereri modificatoare.

În consecință, în mod

corect a constatat că nu intervine sancțiunea decăderii, ca o consecință a

tardivității formulării cererii, și a luat act de voința reclamantului, conform

dispozițiilor art. 673

4

alin. (1) și 673

11

C. proc. civ.

A mai arătat

intimatul-reclamant că de vreme ce părțile și-au exprimat voința în sensul de a

nu solicita atribuirea în natură a imobilului, nu exista niciun temei pentru

admiterea apelului și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru analizarea

posibilităților de realizare a împărțelii, cu atât mai mult cu cât prin

raportul de expertiză la care curtea de apel a făcut referire, și care nu a

fost contestat de părți, s-a concluzionat că "imobilul în cauză nu este

comod partajabil, din punct de vedere al terenului".

Cu referire la

motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

intimatul-reclamant a arătat că hotărârea instanței de apel este temeinică,

instanța făcând o corectă aplicare a legii.

Cererea de recurs a

fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 4 RON și timbru

judiciar în valoare de 1 RON, conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 146/1997 și O.G. nr. 32/1995.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile de recurs

subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate în sensul

că decizia recurată nu conține considerente contradictorii sau străine de

natura pricinii; instanța de apel a expus argumentele pentru care a apreciat că

motivele de apel nu sunt fondate.

Înalta Curte

subliniază că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

vizează acele situații în care hotărârea supusă controlului judiciar nu poate

fi, în concret, cenzurată pentru că fie nu cuprinde considerentele care

justifică adoptarea soluției, fie acestea sunt contradictorii, sau străine de

natura pricinii.

Prin acest motiv de

recurs nu poate fi cenzurat însuși modul în care instanța de apel a interpretat

probele administrate în cauză sau a stabilit situația de fapt.

Astfel, pretinsele

contradicții din decizia de apel vizează prezentarea situației de fapt. Motivul

pentru care recurentul și intimatul-reclamant nu au ajuns la un acord nu

influențează soluția, ca și menționarea faptului că nu au solicitat atribuirea

în natură. Ceea ce este esențial este că partajul prin bună învoială nu s-a

putut realiza. Recurentul-reclamant nu a susținut că ar fi solicitat să-i fie

atribuit imobilul, iar intimatul-reclamant a declarat că nu menține solicitarea

din cererea de chemare în judecată.

Considerentele expuse

la ultimul alineat al filei 7 nu sunt contradictorii cu restul motivării și fac

trimitere la dispoziții legale aplicabile în speță.

Este adevărat că

acest argument al instanței de apel nu este complet în sensul că nu reține și

condiția ca partajul în natură să nu fie posibil, însă interpretarea art. 673

11

C. proc. civ. urmează a fi analizată din perspectiva motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Considerentele de la

filele 8 și 9 din decizia recurată, criticate de recurent, nu sunt

contradictorii nici între ele, nici cu restul motivării, ci se coroborează și

argumentează opinia instanței de apel în ceea ce privește interpretarea art.

673

11

și respectiv 132 C. proc. civ.

Recurentul-pârât

susține în mod eronat că reclamantul nu poate reveni, după prima zi de

înfățișare, la judecata în fond, asupra modalității în care a solicitat să se

efectueze partajul, și că simpla cerere de atribuire reprezintă un motiv

întemeiat pentru ca instanța să procedeze la atribuire prin hotărâre asupra

fondului.

Aceste susțineri ale

recurentului ignoră specificul acestei proceduri prin care se tinde la

încetarea stării de coproprietate, deoarece legiuitorul a urmărit să asigure pe

de o parte o utilizare optimă a bunului, iar pe de altă parte obținerea de

către coproprietari a contravalorii cotelor-părți din dreptul de proprietate,

atunci când partajul în natură nu este posibil.

Astfel, atribuirea

bunului ce face obiectul partajului către unul sau unii dintre coproprietari,

se poate face cu condiția ca cel puțin unul dintre coproprietari să fi cerut

atribuirea în natură, ceea ce presupune că are și mijloacele financiare pentru

plata sultei corespunzătoare.

Pentru ca prin

atribuirea bunului către unul/unii dintre coproprietari să nu se ajungă la

vătămarea drepturilor celorlalți care, neprimind sulta cuvenită, ar fi expuși

altor proceduri judiciare pentru executarea silită a acesteia, C. proc. civ.

prevede la art. 673

10

că atribuirea se va face în mod provizoriu,

printr-o încheiere în care vor fi menționate și sumele ce trebuie plătite

celorlalți coproprietari, precum și termenul până la care urmează să se facă

plata. Dacă la termenul stabilit se face dovada consemnării sumelor de bani

stabilite de instanță, prin hotărârea dată asupra fondului procesului, bunul va

fi atribuit în mod definitiv coproprietarului sus-menționat. În caz contrar, se

va face o nouă atribuire provizorie, în măsura în care există alt coproprietar

care solicită atribuirea provizorie sau a solicitat-o inițial, dar criteriile

de preferință menționate de art. 673

9

au operat în favoarea altui

coproprietar.

Conform dispozițiilor

art. 673

10

alin. (4) C. proc. civ., instanța de judecată are

posibilitatea de a dispune și atribuirea bunului către unul dintre

coproprietari, la cererea acestuia, direct prin hotărâre asupra fondului (deci

fără parcurgerea fazei atribuirii provizorii), pentru motive temeinice și

ținând seama de situația concretă din speță. Prin aceeași hotărâre se stabilesc

și sumele de bani cuvenite celorlalți coproprietari, cu titlu de sultă, precum

și termenul de plată.

Diferența de ordin

practic între cele două proceduri este aceea că dacă coproprietarul căruia i-a

fost atribuit bunul în natură nu plătește sultele până la termenul stabilit de

instanță, în cazul atribuirii provizorii se va proceda la o nouă atribuire

provizorie, dacă un alt coproprietar solicită, sau se va dispune vânzarea

bunului; în ipoteza în care vânzarea nu se poate efectua (de exemplu pentru că

nu s-a găsit cumpărător), se poate ajunge la închiderea dosarului. În schimb,

dacă atribuirea s-a făcut direct prin hotărârea dată asupra fondului cauzei,

iar sultele nu au fost plătite, după rămânerea definitivă a hotărârii, aceasta

poate fi pusă în executare silită.

În ceea ce privește

voința părților, în procesele de partaj, atunci când coproprietarii își

manifestă acordul cu privire la o anumită modalitate de efectuare a partajului,

aceasta este obligatorie pentru instanță.

Dacă însă nu există

un asemenea acord sau el nu subzistă până la momentul efectuării partajului,

atunci niciunul dintre coproprietari nu are prioritate la exprimarea unei

opțiuni, urmând a se aplica dispozițiile C. proc. civ.

Astfel, în măsura în

care partajul în natură este posibil, însă doar unii dintre coproprietari

optează pentru altă modalitate de împărțeală, instanța, deoarece nu se găsește

în prezența acordului de voințe al tuturor coproprietarilor, va da eficiență

principiului efectuării partajului în natură.

În măsura în care

partajul în natură nu este posibil și nu se solicită atribuirea bunului de

către niciunul dintre coproprietari ori, deși s-a procedat la atribuirea

provizorie a bunului sau bunurilor asupra cărora poartă dreptul de proprietate

comună, nu au fost depuse în termenul stabilit sumele de bani stabilite cu

titlu de sultă, instanța va dispune vânzarea bunului.

Înalta Curte

menționează însă că în niciun caz partajul nu poate fi dispus ca o sancțiune

pentru exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, pentru că în acest mod

s-ar aduce atingere dreptului de proprietate.

Prin urmare, o

eventuală atitudine procesuală a părților care a dus la prelungirea cursului

procesului poate fi sancționată prin obligare la amendă civilă sau la

despăgubiri.

Considerentele

instanței de apel de la fila 8, ultimul alineat, vor fi examinate din

perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Deși din punctul de

vedere al argumentației logico-juridice, opinia instanței de apel conform

căreia părțile au încercat să profite de fluctuația prețurilor imobilelor nu

apare ca necesară, aceasta nu poate fi apreciată ca discriminatorie deoarece se

referă generic la toate părțile din proces.

Cu referire la

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte

reține că nu este incident, deoarece criticile dezvoltate de recurent prin cel

de-al doilea motiv de recurs se referă, în esență, la modul în care instanța de

apel a calificat cererea prin care reclamantul a învederat primei instanțe că

nu dorește să-i fie atribuit în natură imobilul supus partajului și la

consecințele în plan procesual care derivă din această calificare.

Prin urmare, nu se

pune în discuție interpretarea unui act juridic care face obiectul cererii de

chemare în judecată, de exemplu cel care constituie izvorul coproprietății, ci

modul de interpretare și aplicare a unor dispoziții procedurale care urmează a

fi examinate în continuare din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, Înalta Curte

reține că în reglementarea C. proc. civ. de la 1865, aplicabil în speță,

potrivit dispozițiilor art. 673

4

alin. (2) și (3) și 673

5

,

partajul se face potrivit învoielii părților, iar în lipsa unei asemenea învoieli,

prin împărțirea bunului în natură.

În ipoteza în care nu

există o înțelegere a coproprietarilor, iar împărțirea în natură nu este

posibilă (pentru că din punct de vedere fizic bunul nu este susceptibil de

divizare sau pentru că prin împărțire și-ar pierde în mod semnificativ

utilitatea practică ori valoarea economică), se va proceda la atribuirea

bunului, în favoarea unuia sau mai multor coproprietari, la cererea acestora,

cu obligația de a plăti celorlalți coproprietari contravaloarea în bani a cotelor

lor părți din dreptul de proprietate.

În speță, în ceea ce

privește prima ipoteză, este dovedit că cei trei coproprietari nu au ajuns la

un acord sub aspectul modului de efectuare a partajului, astfel că instanțele

de fond și apel aveau obligația de a verifica pe baza probelor, dacă imobilul

situat în București, str. M., sector 1, poate fi împărțit în natură, având în

vedere că dacă partajul în natură este posibil, sub aspectul posibilității

practice de împărțire efectivă, concomitent cu existența posibilităților de

utilizare normală și exploatare corespunzătoare din punct de vedere economic,

această modalitate de împărțire a bunului este obligatorie.

Față de dispozițiile

art. 673

2

C. proc. civ. și de considerentele expuse, se poate

conchide că solicitările părților cu privire la modul de sistare a proprietății

comune pe cote-părți obișnuite, atunci când punctele de vedere ale

coproprietarilor nu sunt concordante, nu constituie elemente susceptibile să

modifice cererea de chemare în judecată; ele trebuie analizate de instanță prin

raportare la regulile edictate în materia partajului judiciar.

Rezultă așadar că,

așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, schimbarea opțiunii

intimatului-reclamant cu privire la modalitatea de efectuare a partajului nu

constituie o modificare a cererii de chemare în judecată.

Înalta Curte constată

însă că sub aspectul respectării regulilor de efectuare a partajului judiciar,

curtea de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 673

11

C. proc. civ., în sensul că nu le-a coroborat cu cele ale art. 673

10

alin. (1) din același act normativ, conform cărora, atribuirea bunului în mod

provizoriu sau definitiv unuia sau unora dintre coproprietari și dispunerea

efectuării vânzării au ca situație premisă împrejurarea că "(...)

împărțeala în natură (...) nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a

valorii acestuia ori i-ar modifica în mod păgubitor destinația economică".

Deși instanța de apel

a apreciat cu prilejul analizării motivului de apel formulat în subsidiar, că

partajul în natură nu ar fi posibil întrucât terenul nu poate fi împărțit

comod, se constată că raportul de expertiză la care curtea de apel a făcut

referire a fost efectuat în specialitatea topografie, astfel că nu a fost

analizată situația construcțiilor aflate pe teren.

De altfel, se

constată că prin probatoriul administrat în cauză s-a omis a se verifica

situația construcțiilor, acestea fiind doar evaluate. Această deficiență, care

pare fi o consecință a faptului că reclamantul inițial, care avea cota

majoritară, solicitase atribuirea bunului, iar pârâții nu s-au opus la acest

mod de împărțire, este însă imputabilă instanței de fond care luând act că

reclamantul nu mai dorește atribuirea imobilului, nu a dispus administrarea de

probe pentru a verifica dacă construcțiile ar putea fi atribuite în natură,

prin alcătuirea de loturi.

În același sens, nu

s-a verificat modul în care coproprietarii au utilizat imobilul, ce destinație

are acesta, etc.

La rândul său,

instanța de apel, sesizând insuficiența probatoriului administrat, a apreciat

că dată fiind vechimea dosarului, apelantul trebuia să producă dovezi cu

privire la alcătuirea loturilor, fără a sancționa lipsa de rol activ a primei

instanțe și fără a dispune ea însăși administrarea de probe.

În consecință, pentru

considerentele expuse, reținând că situația de fapt cu privire la posibilitatea

efectuării partajului în natură nu a fost lămurită, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) și 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa

decizia recurată și încheierea de ședință pronunțată la data de 17 decembrie

2012 de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011

și va trimite cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de recurentul-pârât N.G.G. împotriva Deciziei civile nr. 228A din 22

mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și încheierea de ședință pronunțată la data de 17 decembrie 2012 de

Tribunalul București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. 2335/2/2011.

Trimite cauza, spre

rejudecare, Tribunalului București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 7 noiembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ