ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1213/2016

Decizia nr. 1213/2016

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 16 mai 2008 la Judecătoria sectorului 1 București, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B. și a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 decembrie 1994 de către Notariatul de Stat sector 1 București, privind imobilul situat în București, str. C. nr. 7, sector 1.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a dobândit în proprietate imobilul arătat mai sus, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 mai 1991 de Notariatul de Stat sector 1 București de la soții D. și E. La rândul lor, soții D. și E. dobândiseră imobilul de la F., în baza contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1991, vânzătoarea rezervându-și un drept de uzufruct viager, drept menținut în favoarea acesteia și după dobândirea imobilului de către el.

La data de 05 iulie 1991, vânzătoarea F. a formulat o cerere în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu soții D. și E., însă, la data introducerii acestei cereri, soții D. și E. nu mai aveau calitatea de proprietari ai imobilului situat în București, str. C. nr. 7, sector 1. Cu toate acestea, prin sentința civilă nr. 6003 din 22 octombrie 1991 s-a pronunțat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 ianuarie 1991 de către Notariatul de Stat sector 1 București.

După decesul lui F., moștenitorii acesteia, G. și H., au dezbătut succesiunea, introducând în mod eronat în masa succesorală și imobilul din București, str. C. nr. 7, sector 1, deși acesta nu se mai afla în patrimoniul defunctei, obținând astfel certificatul de moștenitor din 28 aprilie 1993. Cu rea-credință, aceștia s-au folosit de sentința civilă nr. 6003 din 22 octombrie 1991, reușind prin manopere dolosive să arate și să convingă că autoarea lor mai avea în patrimoniu, la data decesului, imobilul susmenționat, în urma emiterii certificatului de moștenitor, aceștia s-au prezentat la Direcția de Taxe și Impozite Locale sector 1 și au cerut radierea reclamantului din rolul fiscal unde era înscris încă din data de 18 iunie 1991 în baza unui titlu valabil și impunerea lor în calitate de moștenitori ai defunctei F., fapt care a făcut posibilă obținerea unui certificat fiscal necesar în vederea înstrăinării imobilului.

La data de 14 noiembrie 1994, G. și H. au încheiat fără drept un contract de vânzare-cumpărare cu numitul B. autentificat de Notariatul de Stat sector 1 București.

La data de 31 martie 1995, reclamantul arată că a fost chemat în judecată de B., care, prin cererea înaintată instanței, a cerut anularea contractului de vânzare-cumpărare din 30 mai 1991, încheiat de el, reclamantul, cu soții D. și E., restituirea imobilului din București, str. C. nr. 7, sector 1 și recunoașterea dreptului său de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 10673 din 29 iunie 1999, s-a respins acțiunea formulată de B., s-a admis cererea reconvențională formulată de el, reclamantul A. (în calitate de pârât în acel dosar) și s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat între B., în calitate de cumpărător, și moștenitorii defunctei F., în calitate de vânzători, reținându-se de către instanță că aceștia din urmă nu puteau să vândă ce nu aveau în patrimoniu.

Sentința menționată a fost atacată cu apel, iar prin decizia civilă nr. 2579/A din 21 septembrie 2000, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul B., a desființat sentința civilă nr. 10673 din 29 iunie 1999 pentru lipsa de încheiere privind amânarea pronunțării și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin sentința civilă nr. 11519 din 07 noiembrie 2001, după rejudecarea fondului după casare, Judecătoria sectorului 1 București a respins din nou, ca neîntemeiată, acțiunea principală formulată de reclamantul B. și a disjuns cererea de chemare în garanție formulată de acesta în contradictoriu cu chemații în garanție G. și H.

Și această sentință a fost atacată cu apel la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, care, prin decizia civilă nr. 990 din 07 mai 2002, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul B.

Decizia civilă nr. 990 din 07 mai 2002 a fost atacată cu recurs, iar prin decizia civilă nr. 2829 din 13 decembrie 2002, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel București a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul B.

De asemenea, a precizat că este proprietarul tabular recunoscut al imobilului din București, str. C. nr. 7, sector 1, așa cum rezultă din încheierea Judecătoriei sector 1 – Biroul de Carte Funciară. Aceasta încheiere a fost contestată printr-o acțiune având ca obiect rectificarea înscrierii în cartea funciară de către pârâtul B. Acțiunea a fost respinsă atât de către Judecătoria sectorului 1 București prin sentința civilă nr. 9188 din 27 septembrie 2005 cât și de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 919A din 08 mai 2006.

Din cele relatate, a arătat reclamantul, rezultă fără echivoc faptul că el este singurul proprietar al imobilului situat în București, str. C. nr. 7, sector 1. Pârâtul B. nu poate opune un titlu valabil de proprietate cu privire la același imobil întrucât actul prezentat, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 14 noiembrie 1994 de Notariatul de Stat sector 1, București, a fost încheiat cu persoane care nu aveau calitatea de proprietar.

La data de 19 septembrie 2008, pârâtul B. a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 mai 1991 și să fie obligat reclamantul-pârât să lase pârâtului-reclamant în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, str. C. nr. 7, sector 1, ca urmare a comparării celor două titluri de proprietate.

În motivarea cererii reconvenționale s-a arătat că imobilul aflat în litigiu a fost proprietatea numitei F. care, la data de 14 ianuarie 1991 a înstrăinat imobilul numiților D. și E., sub rezerva uzufructului viager pentru vânzătoare și obligația cumpărătorilor de a o întreține și de a o îngriji până în momentul decesului acesteia.

După încheierea contractului de vânzare-cumpărare, la numai două zile, cumpărătorii au izgonit-o pe vânzătoare din imobil, în lipsa ei furându-i și anumite bunuri proprii pe care aceasta le-a lăsat în casă.

După diverse încercări de soluționare a acestei situații de fapt, sesizări către Comisia de Judecată de pe lângă Primăria sectorului 1 și sesizări făcute la secția XX de Poliție, F. a intentat o acțiune civilă prin care a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din anul 1991, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale. Acțiunea a fost admisă și prin sentința civilă nr. 6003/1991 s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare sus amintit și părțile au fost repuse în situația anterioară.

La data de 30 mai 1991 (la numai 5 luni de la cumpărare) soții D. și E. au vândut imobilul în litigiu reclamantului-pârât din cauza de față A. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 mai 1991.

În opinia pârâtului-reclamant, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între soții D. și E. și A. este lovit de nulitate întrucât, prin rezoluțiunea contractului părțile contractante au fost repuse în situația anterioară, efectele unei asemenea hotărâri sancționatoare producându-se ex tunc, adică retroactiv. Ca urmare a aplicării sancțiunii rezoluțiunii se consideră că nici nu s-a încheiat un contract între părți, dispărând astfel izvorul raporturilor juridice dintre acestea. Ca o consecință, s-a apreciat că părțile nu au fost niciodată legate juridic prin raporturile născute din contractul inițial. Astfel, soții D. și E. ar fi fost în imposibilitatea fizică de a vinde un lucru care nu le aparținea, dreptul lor de proprietate fiind rezolvit. Totodată, trebuie observat că alături de uzufructul viager prevăzut de contractul de vânzare-cumpărare mai exista și o obligație de întreținere pe care cumpărătorii D. și E. și-au asumat-o. O astfel de obligație este o obligație intuitu personae, astfel că orice contract de înstrăinare a dreptului de proprietate fără acordul expres al creditorului obligației de întreținere este lovit de nulitate. În această situație, poate fi observată și vădita rea-credință a cumpărătorului care avea cunoștință de această clauză de întreținere și astfel, acesta avea configurarea adevărului și știa că creditoarea obligației de întreținere trebuia să-și dea acordul pentru a se putea efectua transferul de proprietate. Având în vedere faptul că acest acord de transfer a obligației de întreținere nu a existat, fiind vorba de o obligație intuitu personae, vânzarea imobilului nu putea fi făcută, contractul de vânzare fiind lovit de nulitate absolută. Pe de altă parte, este greu de crezut că în urma acestui conflict dintre vânzătoarea F. și cumpărătorii D. și E., aceștia erau de bună-credință în momentul transmiterii dreptului de proprietate către o altă persoană. Cu atât mai mult, în cadrul procesului de rezoluțiune a contractului lor de vânzare-cumpărare, soții D. și E. nu au arătat niciodată adevăratul titular al dreptului de proprietate și nu au făcut niciodată vorbire despre faptul că imobilul a fost transmis mai departe, acest fapt în opinia sa, fiind o altă dovadă a relei-credințe.

Totodată, a arătat pârâtul-reclamant, trebuie observat faptul că vânzarea făcută către A. nu putea fi făcută cu bună-credință fiind vorba de un interval foarte scurt între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare dintre F. și soții D. și E., pe de o parte (14 ianuarie 1991) și soții D. și E. și A., pe de altă parte (30 mai 1991). Se poate observa foarte clar faptul că cei doi vânzători, soții D. și E., erau foarte grăbiți să ducă la bun sfârșit acest contract și să „scape” de imobil, asta mai cu seamă că aceștia fuseseră chemați și la Comisia de judecată, și ulterior, la Poliție. Din atitudinea soților D. și E. a reieșit clar că aceștia vroiau să fraudeze legea, necomportându-se ca niște proprietari, ci având o atitudine de „samsari”, în ceea ce privește imobilul. Aceștia, în urma disensiunilor cu F. au făcut tot posibilul să înstrăineze imobilul în litigiu înainte ca vânzătoarea E. să facă vreun alt demers.

Totodată, autorii săi, G. și H. aveau cunoștință de existența sentinței civile nr. 6003 din 22 octombrie 1991 prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare dintre defuncta F. și soții D. și E. Astfel, titlul său de proprietate este favorabil titlului de proprietate al reclamantului A., întrucât acesta provine de la moștenitorii defunctei F., după ce s-a pronunțat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare dintre F. și soții D. și E. Actul încheiat de către el, a arătat pârâtul-reclamant, este încheiat cu bună-credință, el având tot timpul reprezentarea că moștenitorii sunt adevărații proprietari. Aceeași reprezentare o aveau și moștenitorii care, știind că actul de vânzare-cumpărare dintre F. și soții D. și E. a fost desființat prin sentința civilă nr. 6003 din 22 octombrie 1991, au trecut în masa succesorală imobilul din str. C. nr. 7. Astfel, nu se poate pune problema relei-credințe nici în ceea ce-i privește pe cei doi moștenitori ai lui F., G. și H. În concluzie titlul său de proprietate este preferabil titlului reclamantului, provenind de la adevărații proprietari și nu de la niște detentori precari al căror titlu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă.

Pe de altă parte, reclamantul-pârât a arătat că este proprietar tabular asupra imobilului în litigiu, însă la data încheierii contractului dintre el, pârâtul-reclamant, și moștenitorii defunctei F., contractul de vânzare-cumpărare al reclamantului-pârât nu era trecut în nici o evidență tabulară. Această înscriere în cartea funciară s-a făcut abia în anul 2003 după terminarea litigiului care făcea obiectului Dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei sectorului 1 București.

Prin sentința civilă nr. 1542 din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, a fost admisă excepția puterii de lucru judecat, fiind respinsă ca inadmisibilă cererea introdusă de reclamant, instanța lăsând nesoluționată excepția inadmisibilității.

Prin decizia civilă nr. 2340/R din 27 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul București a fost admis recursul introdus de recurentul-pârât B. împotriva sentinței civile nr. 1542 din 30 ianuarie 2009 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, fiind trimisă cauza la prima instanță pentru soluționarea cererii reconvenționale, cu menținerea soluției primei instanțe referitor la cererea principală.

La termenul de judecată din data de 08 februarie 2012, reclamantul B. a declarat că renunță la judecată pe capătul 1 din cererea pe care a formulat-o privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 30 mai 1991, autentificat de Notariatul de Stat sector 1, instanța luând act de această declarație, totodată, pârâtul arătând că nu mai insistă în susținerea excepțiilor de inadmisibilitate și respectiv, autoritate de lucru judecat.

La termenul de judecată din data de 02 mai 2012, reclamantul B. a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a arătat că înțelege să revendice întreaga suprafață de teren care rezultă din măsurătorile cadastrale efectuate la fața locului, adică suprafața de 536,43 mp situată în str. C. nr. 7, sector 1, iar, în subsidiar, să fie admisă cererea pentru suprafața de teren din acte, respectiv 360 mp.

Judecătoria sectorului 1 București a pronunțat sentința civilă nr. 20411 din 07 noiembrie 2012 prin care a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei privind pe reclamantul pârât B. în contradictoriu cu pârâtul reclamant A., în favoarea Tribunalului București.

În cauză a fost încuviințată la cererea părților administrarea probelor cu înscrisuri și expertiză tehnică pentru identificarea imobilului în litigiu.

Prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert tehnic I. s-a concluzionat că imobilul din str. C. nr. 7, sector 1, este compus din teren în suprafață de 524 mp pe care există o ruină a unei foste construcții și că expertul nu poate identifica suprafața de 360 mp conform actului de proprietate al reclamantului în cadrul suprafeței de 524 mp, conform situației reale din teren.

Prin sentința civilă nr. 1532 din 17 noiembrie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârât, a admis acțiunea precizată formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâtul A. și l-a obligat pe pârât să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. C. nr. 7, sector 1, precum și la plata sumei de 5,700 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu expert.

Pentru a hotărî astfel, examinând actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 ianuarie 1991 de către Notariatul de Stat sector 1, vânzătoarea F. a transmis cumpărătorilor E. și D. dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. C. nr. 7, sector 1, alcătuit din construcție și terenul aferent în suprafață de 360 mp, vânzătoarea rezervându-și dreptul de uzufruct viager.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 30 mai 1991 la Notariatul de Stat sector 1, D. și E. au vândut cumpărătorului A. imobilul situat în București, str. C. nr. 7, sector 1, compus din construcție și terenul aferent.

Prin sentința civilă nr. 6003 din 22 octombrie 1991 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă, a fost admisă acțiunea introdusă de reclamanta F. și s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 14 ianuarie 1991 la Notariatul de Stat sector 1, cu repunerea părților în situația anterioară încheierii actului notarial, astfel că reclamanta a fost obligată la restituirea prețului vânzării pe care l-a încasat în cuantum de 20,000 RON în timp ce pârâții D. și E. au fost obligați la restituirea imobilului către reclamantă.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 noiembrie 1994 de Notariatul de Stat sector 1, vânzătorii G. și H., moștenitorii defunctei F., au vândut către cumpărătorul B., imobilul situat în București, str. C. nr. 7, sector 1, ce formează obiectul prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 11519 din 07 noiembrie 2001 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea principală precizată formulată de reclamantul-pârât B. cât și cererea reconvențională introdusă de pârâtul-reclamant A., cereri prin care părțile au solicitat să se dispună anularea actelor de vânzare-cumpărare autentificate din 30 mai 1991 și respectiv din 14 noiembrie 1994 de către Notariatul de Stat sector 1 București.

Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 990/2002 pronunțată de Tribunalul București și respectiv decizia civilă nr. 2829/2002 pronunțată de Curtea de Apel București.

Potrivit încheierii nr. 17224 din 26 ianuarie 2004 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București a fost admisă intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului din str. C. nr. 7, sector 1, înscris în Cartea Funciară a localității București în favoarea lui A., cu titlu de cumpărare.

În cauza de față s-a constatat că ambele părți dețin câte un titlu de proprietate referitor la imobilul în litigiu situat în București, str. C. nr. 7, sector 1, sens în care reclamantul B. a prezentat contractul de vânzare-cumpărare autentificat din anul 1994 la Notariatul de Stat sector 1, act în care figurează în calitate de vânzători G. și H., moștenitorii defunctei F., în timp ce pârâtul A. exhibă drept titlu de proprietate contractul autentic de vânzare-cumpărare din anul 1991 în care figurează în calitate de vânzători E. și D., care la rândul lor au dobândit imobilul din str. C., sector 1, de la proprietara F., astfel că în cadrul cererii de revendicare promovată de reclamant, s-a procedat la compararea celor două titluri de proprietate și s-a acordat preferabilitate unuia dintre acestea, conform normelor legale în materie.

Referitor la titlul de proprietate invocat de reclamantul B. s-a constatat că acest titlu provine de la numiții G. și H., care au devenit proprietari asupra imobilului din str. C., sector 1, în calitate de moștenitori ai proprietarei inițiale F., conform certificatului de moștenitor din anul 1993, în timp ce titlul de proprietate prezentat de pârâtul A. provine de la D. și E., însă, titlul vânzătorilor D. și E. a fost desființat prin sentința civilă nr. 6003/19912 pronunțată de Judecătoria sector 1, hotărâre rămasă definitivă și prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat sector 1, din anul 1991, contract încheiat cu numita F.

Întrucât titlurile de proprietate prezentate de către părți provin de la autori diferiți, respectiv de la descendenții adevăratului proprietar F. și de la proprietarul aparent al cărui titlu a fost ulterior desființat prin hotărâre definitivă, instanța a acordat preferință titlului care provine de la autorul al cărui drept ar triumfa dacă litigiul s-ar fi ivit între aceștia.

Instanța a considerat că este preferabil titlul vânzătorilor G. și H., moștenitorii proprietarei inițiale F., comparativ cu titlul vânzătorilor D. și E., titlul care a fost ulterior desființat prin sentința civilă nr. 6003/1991 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, rămasă definitivă.

Față de considerentele arătate, în temeiul prevederilor art. 480 C. civ., tribunalul a admis acțiunea precizată introdusă de reclamantul B. și a dispus obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. C. nr. 7, sector 1.

Referitor la excepția lipsei de calitate procesuală activă invocată de pârât, instanța a respins-o, ca neîntemeiată, având în vedere că reclamantul B. a dobândit în proprietate imobilul în litigiu în baza contractului autentic de vânzare-cumpărare din anul 1994, așa încât este în măsură să-l revendice câtă vreme s-a constatat că titlul său este preferabil, comparativ cu cel exhibat de pârât, neavând relevanță această diferență de suprafață constatată de expertul tehnic cu ocazia măsurătorilor pe care le-a efectuat la întocmirea raportului de expertiză.

Împotriva sentinței tribunalului pârâtul-reclamant A. a declarat apel.

În motivarea apelului s-a arătat că sentința apelată este netemeinică și nelegală, întrucât se întemeiază pe erori grave de judecată ale instanței de fond, care s-a pronunțat atât cu aplicarea și interpretarea greșită a legii față de cauza dedusă judecății, cât și cu aprecierea eronată a probelor administrate în dosar.

Prin decizia civilă nr. 241 A din 6 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în complet de divergență, în majoritate, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul-reclamant A. în cererea reconvențională împotriva sentinței nr. 1532 din 17 noiembrie 2014 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A fost obligat apelantul A. la 2,000 RON cheltuieli de judecată către intimatul B. În opinia separată s-a considerat că apelul trebuia admis, iar sentința desființată în tot, în sensul respingerii acțiunii în revendicare ca nefondată.

În majoritate, instanța de apel a reținut, în esență, că

este nefondat primul motiv de apel, prin care se invocă împrejurarea că motivarea soluției pronunțate cu privire la excepția lipsei calității procesuale active încalcă prevederile art. 137 C. proc. civ., întrucât analiza acesteia a fost realizată după analiza fondului, și, pe de altă parte, lărgește temeiul pentru care fusese invocată.

Astfel, excepția lipsei calității procesuale active cu privire la cererea în revendicare motivată pe lipsa titlului reclamantului-reconvențional este, în realitate, o apărare de fond care privește existența dreptului invocat și, deci, temeinicia cererii în revendicare. Prin urmare, deși a fost expusă verbal în finalul concluziilor orale cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, instanța nu a analizat-o ca excepție, ci ca apărare de fond, în cadrul analizei asupra existenței și preferabilității drepturilor opuse în cauză.

Prima instanță nu a extins temeiul invocării acestei excepții, așa cum pretinde pârâtul A. Prima instanță a analizat excepția lipsei calității procesuale active motivată de diferența de suprafață arătând că, atât timp cât titlul reclamantului-reconvențional este preferabil, acesta are calitatea să revendice imobilul de la adresa care figurează în titlul lui de proprietate, diferența de suprafață constatată cu ocazia măsurătorilor nefiind relevantă sub aspectul calității procesuale în cererea în revendicare.

Cât privește susținerea că instanța ar fi trebuit să analizeze cu prioritate excepția lipsei calității procesuale active motivată de diferența de suprafață, instanța de apel a constatat că această susținere este nefondată, având în vedere că ordinea de analiză a aspectelor litigioase nu este una impusă de lege, ci trebuie realizată de așa natură încât să existe o succesiune logică a argumentelor astfel încât să fie clare motivele soluționării într-un fel sau altul a aspectelor litigioase.

Or, pentru acuratețea expunerii și înșiruirea logică a argumentelor este firesc ca excepția fundamentată pe diferența de suprafață între cea menționată în titlu și cea reieșită din măsurători să fie motivată după analiza titlurilor părților și prin trimitere la acestea, în condițiile în care aceste titluri privesc aceeași suprafață de teren situată la aceeași adresă.

Cât privește al doilea motiv de apel, prin care s-a criticat modalitatea de soluționare a cererii în revendicare și greșita reținere a preferabilității titlului reclamantului-reconvențional, instanța de apel a constatat că este nefondat.

Astfel, pârâtul-reclamant a susținut că instanța, „în loc să aprecieze care dintre autorii părților în proces au avut un drept preferabil, a comparat titlurile autorilor”.

Or, drepturile și preferabilitatea lor nu pot fi analizate făcând abstracție de titlurile din care acestea rezultă. Prin urmare, analizând titlurile autorilor părților, instanța a analizat implicit drepturile acestora.

Prima instanță nu a reținut că titlul de proprietate al autorilor reclamantului-reconvențional ar fi certificatul de moștenitor, așa cum pretinde pârâtul-reclamant, ci că aceștia „au devenit proprietari asupra imobilului din str. C. sector 1, în calitate de moștenitori ai proprietarei inițiale, F., conform certificatului de moștenitor din anul 1993”. Prin urmare, referirea instanței la certificatul de moștenitor se face în legătură cu calitatea de moștenitori a numiților G. și H., iar nu în legătură cu titlu de proprietate al acestora. Este evident că aceștia au dobândit dreptul de proprietate prin succesiune, ca mod de dobândire a proprietății prevăzut de art. 644 C. civ., iar certificatul de moștenitor atestă doar calitatea acestora de succesori ai numitei F.

Cât privește preferabilitatea drepturilor și eficiența titlurilor invocate, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a statuat că în prezenta cauză dreptul reclamantului-reconvențional este preferabil.

Astfel, titlul autorilor pârâtului-reclamant A. a fost rezolvit ca urmare a admiterii cererii în rezoluțiunea contractului intentată de F. în contradictoriu cu D. și E., cumpărătorii din contract.

Urmare a admiterii cererii în rezoluțiune, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între F. și D. și E. a fost desființat cu efect retroactiv, ceea ce a condus la pierderea, tot cu efect retroactiv, a oricărui drept pe care cumpărătorii din contract ar fi putut să îl invoce asupra imobilului ce făcuse obiectul contractului, considerându-se că dreptul respectiv nu a existat niciodată în patrimoniul acestora.

Prin urmare, chiar dacă la momentul rezoluțiunii imobilul nu mai era în patrimoniul acestora, fiind înstrăinat către pârâtul-reclamant A., desființarea retroactivă a dreptului autorilor săi asupra imobilului face ca pârâtul-reclamant să fi dobândit imobilul de la persoane care nu aveau calitatea de proprietar.

Chiar dacă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe care A. îl invocă drept titlu de proprietate vânzătorii din contract aveau calitate aparentă de proprietari, în temeiul contractului care a fost ulterior rezolvit, această aparență de drept nu determină preferabilitatea dreptului pârâtului-reclamant, ci prezintă relevanță doar asupra bunei sau relei credințe a părților din contract, aspect care nu face obiectul analizei în prezenta cauză, excedând aspectelor deduse judecății în cadrul acțiunii în revendicare.

De cealaltă parte, titlul reclamantului-reconvențional este reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu moștenitorii numitei F. Urmare a admiterii cererii în rezoluțiune, dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu este considerat că nu a ieșit niciodată din patrimoniul acesteia între momentul dobândirii și momentul decesului.

Nu pot fi primite susținerile pârâtului-reclamant în sensul că imobilul nu ar fi reintrat în patrimoniul numitei F. ca efect al rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceasta și D. și E. Astfel, admiterea cererii în rezoluțiune a determinat automat reintrarea bunului în patrimoniul vânzătoarei, dispărând cu efect retroactiv temeiul ieșirii lui din acest patrimoniu. Împrejurarea că același bun figura la acel moment și în patrimoniul lui A. nu face decât să constituie temeiul de fapt al prezentei cereri în revendicare prin comparare de titluri, în cadrul căreia se determină care dintre titluri este mai eficient din punct de vedere juridic și care drept este preferabil.

Chiar dacă F. nu ar fi reintrat în fapt în posesia bunului, acest lucru nu echivalează cu faptul că nu s-ar fi produs în patrimoniul acesteia efectul rezoluțiunii și, deci, reintrarea bunului în patrimoniul acesteia cu efect retroactiv.

Prin urmare, întrucât din punct de vedere legal dreptul de proprietate asupra imobilului a reintrat cu efect retroactiv în patrimoniul numitei F., considerându-se că nu a ieșit niciodată din acest patrimoniu, acest drept a fost transmis prin succesiune numiților G. și H., în calitatea acestora de moștenitori legali ai numitei F.

În consecință, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a statuat că în prezenta cauză titlurile părților provin de la autori diferiți, din moment ce F. nu poate fi considerată autor al autorilor pârâtului-reclamant, nemaiexistând în prezent un act de transmisiune valabilă și eficientă juridic care să ateste o astfel de calitate.

Prin urmare, corect a statuat instanța că titlul reclamantului-reconvențional provine de la G. și H., care sunt moștenitorii proprietarei necontestate a imobilului F., în timp ce titlul pârâtului-reclamant în cererea reconvențională provine de la D. și E. care, deși erau proprietari aparenți la momentul încheierii contractului cu A., titlul și dreptul acestora au fost desființate cu efect retroactiv.

Ca atare, titlul reclamantului-reconvențional B. este mai eficient din punct de vedere juridic întrucât se înscrie într-un lanț neîntrerupt de transmisiuni legale, în timp ce titlul pârâtului-reconvențional Ianăș provine de la persoane al căror titlu a fost desființat cu efect retroactiv, întrerupându-se astfel lanțul transmisiunilor legale și eficiente din punct de vedere al efectelor juridice.

Și din punct de vedere al drepturilor, dreptul reclamantului-reconvențional B. este preferabil, întrucât a fost dobândit de la autori care au dobândit în mod legal dreptul de proprietate în baza unor transmisiuni nedesființate, în timp ce dreptul pârâtului-reconvențional A. a fost dobândit de la persoane care, urmare a admiterii cererii în rezoluțiunea contractului care constituia titlul de proprietate al acestora, au pierdut retroactiv acest drept, considerându-se că nu l-au avut niciodată în patrimoniu.

Prin urmare, în privința autorilor direcți ai părților, dreptul autorilor reclamantului-reconvențional este preferabil întrucât este un drept legal dobândit de la un proprietar necontestat, în timp ce dreptul autorilor pârâtului-reconvențional provine de la persoane al căror drept a fost desființat cu efect retroactiv.

Ca atare, instanța de apel a constatat că în mod corect prima instanță a dat preferabilitate dreptului reclamantului-reconvențional, admițând cererea în revendicare formulată de acesta.

Instanța de apel a mai reținut că este irelevant momentul la care părțile și-au făcut opozabile contractele de vânzare-cumpărare prin transcriere sau intabulare, întrucât acest aspect are valoare de criteriu de preferință doar în ipoteza în care titlurile provin de la același autori, ipoteză care nu se regăsește în prezenta cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 241 A din 6 mai 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul-reclamant A. a declarat recurs, întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut, în esență că instanța de apel a reținut în mod nelegal că excepția lipsei calității procesuale active a fost corect soluționată de instanța de fond.

În primul rând, excepția, care se referea numai la diferența de suprafață pentru care intimatul-reclamant nu a exhibat vreun titlu, nu a fost expusă doar verbal de apărătoarea recurentului la finalul concluziilor orale, după cum în mod greșit reține instanța de apel, ci a fost invocată pentru prima dată în scris, prin completarea întâmpinării depuse de recurentul-pârât pentru termenul din 30 mai 2012, pe când dosarul se afla la Judecătoria sectorului 1, sub nr. x/299/2008*, fiind apoi declinat la Tribunalul București, secția a III-a civilă.

Instanța de fond a unit această excepție cu fondul cauzei, și nu a considerat-o apărare de fond, după cum în mod greșit a reținut instanța de apel, și s-a pronunțat pe ea ca și când pronunțarea pe excepție ar fi fost un corolar al motivării fondului cauzei, cu încălcarea prevederilor art. 137 C. proc. civ., întrucât conform acestui articol, mai întâi se soluționează excepțiile de procedură, precum și cele de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Or, pentru diferența de suprafață între cei 524 mp, rezultați din expertiza din dosarul de fond, și cei 360 mp din actul de proprietate al intimatului-reclamant, acesta nu avea niciun titlu și nu a făcut dovada unei prezumții de proprietate.

Art. 137 C. proc. civ. stabilește tocmai ordinea în care se soluționează aspectele litigioase, adică mai întâi excepțiile care fac de prisos soluționarea fondului, și apoi fondul litigiului, și nu invers, cum a procedat instanța de fond cu privire la excepția lipsei calității procesuale active pe diferența de suprafață.

Prezenta acțiune este o revendicare prin comparație de titluri, intimatul-reclamant nu are titlu pentru diferența de suprafață, iar conform art. 1169 C. civ., reclamantului îi revine sarcina probei.

Prin urmare, se impunea admisă excepția, urmând ca judecata să procedeze în mod corect, doar pentru suprafața din acte deținută de ambele părți litigante.

În privința fondului cauzei, se susține că hotărârea recurată este nelegală, întrucât, în primul rând, conține motive contradictorii,

reținându-se, pe de-o parte, din decizia recurată, că la momentul rezoluțiunii contractului soților D. și E., imobilul în litigiu nu mai era în patrimoniul acestora, „fiind înstrăinat către apelantul A.”, pentru ca să susțină că: „(...) admiterea cererii de rezoluțiune a determinat automat reintrarea bunului în patrimoniul vânzătoarei” și că: „împrejurarea că același bun figura la acel moment și în patrimoniul apelantului nu face decât să constituie temeiul de fapt al prezentei cereri de revendicare prin comparare de titluri (...)".

Este o contradicție în termeni să se considere că, la momentul rezoluțiunii contractului soților D. și E., deși bunul era înstrăinat către recurent, el a reintrat pur și simplu în patrimoniul F. Acesta era efectul pe care ar fi trebuit să-l aibă hotărârea de rezoluțiune și pe care teoretic l-a avut față de părțile litigante, dar nu l-a mai avut și practic, bunul rămânând în patrimoniul recurentului, întrucât și sentința civilă irevocabilă nr. 11519 din 7 noiembrie 2001 reține că sentința de rezoluțiune este inopozabilă recurentului.

Mai mult decât, prin acea sentință s-a respins irevocabil și cererea intimatului-reclamant de restituire a bunului în patrimoniul său, acesta rămânând deci în patrimoniul recurentului.

Dovada cea mai clară că bunul se află și acum în patrimoniul recurentului-pârât, este că intimatul-reclamant este cel care a pornit prezenta acțiune în revendicare, prin care solicită ca pârâtul să-i lase bunul în deplină proprietate și liniștită posesie, după ce i-a fost respinsă cererea de rectificare a înscrierilor din cartea funciară, unde recurentul figurează ca proprietar, prin sentința civilă nr. 9188 din 27 septembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1, pronunțată în Dosarul nr. x/2004.

În fine, se susține în mod injust că împrejurarea aflării bunului în două patrimonii este cea care a dat naștere acțiunii în revendicare prin comparație de titluri, pentru că este o imposibilitate juridică și mai ales de fapt, ca un bun să se afle în același timp în două patrimonii. Dimpotrivă, prezenta acțiune a fost determinată de faptul că există două titluri asupra aceluiași bun, pentru a se constata care este titlul mai bine caracterizat, și dacă recurentul-pârât poate fi sancționat cumva cu lăsarea bunului în patrimoniul intimatului-reclamant.

În al doilea rând, se arată că decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat pe care o au, în prezenta cauză, considerentele sentinței civile nr. 11519 din 7 noiembrie 2001, prin care s-a statuat în mod irevocabil că sentința nr. 6003 din 22 octombrie 1991, prin care s-a rezoluționat contractul soților D. și E., nu produce efecte față de recurentul-pârât A.

Prin această sentință irevocabilă se reține că sentința prin care s-a rezoluționat contractul soților D. și E. nu produce efecte față de recurentul-pârât, din mai multe considerente, respectiv pentru că:

- recurentul nu a fost parte în procesul având ca obiect rezoluțiunea contractului încheiat între F. și soții D. și E., acțiunea fiind pornită împotriva soților D. și E. după ce aceștia înstrăinaseră imobilul către A.;

- acțiunea în rezolutiune nu a fost opozabilă recurentului, ea nefiind transcrisă pentru a deveni astfel, așa după cum o cereau dispozițiile C. civ.;

- de asemenea, s-a mai reținut și că rezoluțiunea contractului soților D. și E. nu poate determina nulitatea contractului recurentului încheiat cu aceștia, pentru respectarea principiilor bunei credințe și stabilității circuitului civil.

Considerentele citate, care tranșează irevocabil efectele rezoluțiunii contractului încheiat între F. și soții D. și E. față de contractul încheiat de recurentul-pârât cu soții D. și E., stabilind că această rezoluțiune nu afectează în niciun fel contractul ce reprezintă titlul recurentului, au intrat în puterea lucrului judecat și se impuneau respectate de instanța de apel.

În loc să le respecte, acesta a înțeles să rețină, în decizia recurată, că sentința prin care a fost rezoluționat contractul soților D. și E. a produs efecte și față de recurentul-pârât, întrucât acesta a cumpărat de la proprietari aparenți, fiindcă rezoluțiunea contractului soților D. și E. a determinat dispariția retroactivă a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu din patrimoniul acestora.

Se mai arată că, prin încălcarea puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 11519 din 7 noiembrie 2001, cu privire la aspectul efectelor rezoluțiunii contractului soților D. și E. cu privire la contractul recurentului, instanța de apel a încălcat și doctrina și jurisprudența în materia acțiunii în revendicare, care au devenit izvoare de drept în lipsa unei reglementări exprese în C. civ. de la 1864, statuând că titlul recurentului-pârât și al intimatului-reclamant au provenit de la autori diferiți.

În concluzie, recurentul a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat.

Intimatul-reclamant-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării se arată că, anterior introducerii cererii de chemare în judecată pentru rezoluțiunea contractului încheiat cu soții

D. și E.

, F. a urmat procedura prealabilă reglementată de legislația de la acea vreme, făcând o cerere în fața judecătorului de pace la 26 martie 1991, pentru care s-a fixat termen de judecată la 10 aprilie 1991, când s-a prezentat în fața acestuia arătând că își menține plângerea, ocazie cu care s-a fixat termen la 24 aprilie 1991 cu citarea părților. La termenul fixat, pârâții cumpărători

D. și E.

, deși se aflau în sediul Primăriei sectorului 1, au refuzat să se prezinte în fața Comisiei de Judecată de pe lângă această primărie, motiv pentru care judecătorul a îndrumat pe reclamanta F. să se adreseze instanței de judecată cu cererea de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare din anul 1991, încheindu-se proces-verbal în acest sens.

S-a mai arătat că la aceeași dată, cumpărătorii

D. și E.

au depus la primărie cerere pentru autorizație de înstrăinare, înregistrată din 24 aprilie 1991.

A arătat intimatul că, prin urmarea procedurii prealabile, cererea de rezoluțiune a contractului a fost formulată cu mult timp anterior vânzării imobilului de către soții

D. și E.

către recurentul A.

Intimatul a mai arătat că titlurile de proprietate din prezenta cauză nu provin de la același proprietar, cum susține recurentul, ci de la proprietari diferiți.

În concluzie, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Referitor la calea de atac dedusă judecății, ale cărei critici pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., celelalte invocate și încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., subsumându-se în realitate pct. 9 C. proc. civ. și analizate din această perspectivă, Înalta Curte reține următoarele:

În privința soluționării greșite a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului pentru

diferența de suprafață între cei 524 mp, rezultați din expertiza din dosarul de fond, și cei 360 mp din actul de proprietate al intimatului-reclamant, instanța de apel a reținut corect că această excepție este, în realitate, o apărare de fond care privește existența dreptului invocat și, deci, temeinicia cererii în revendicare, reținând însă, greșit, că lipsa unei legitimări a reclamantului pentru a revendica întreaga suprafață de teren, de 536,42 mp, este neîntemeiată.

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active a reclamantului B., aspectele învederate de către recurentul-pârât A. în susținerea acesteia sunt veritabile apărări de fond, prin care se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată întrucât intimatul-reclamant nu ar fi titularul dreptului subiectiv dedus judecății.

Prin urmare, reținând această împrejurare și faptul că în cadrul acțiunii în revendicare lipsa calității procesuale active se confundă practic cu netemeinicia cererii de chemare în judecată, această cerere în justiție neputând fi formulată decât de către proprietarul neposesor al imobilului în contradictoriu cu posesorul neproprietar, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului constituie, în acest caz, o veritabilă apărare de fond, ce urmează a fi analizată ca atare.

Pe de altă parte,

într-o acțiune în revendicare, reclamantul este ținut să probeze atât dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat cât și faptul că acest bun este identic cu cel aflat în posesia pârâtului.

Or, din situația de fapt reținută de instanța de apel, ce nu mai poate fi schimbată în recurs, a rezultat că recurentul-pârât este înscris în CF nr. YY București (nr. CF vechi ZZ) cu suprafața de 360 mp rezultată atât din acte (contractul de vânzare-cumpărare din 30 mai 1991) cât și din măsurători (conform extrasului de carte funciară de la dosarul de fond), pe care se află o construcție în ruină în suprafață de 58,40 mp, aceasta fiind prin urmare componența imobilului pe care îl posedă recurentul-pârât.

Conform raportului de expertiză efectuat în primă instanță de expert I. suprafața de teren identificată la adresa din str. C. nr. 7 este de 524 m.p.

Având în vedere faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 noiembrie 1994 intimatul-reclamant B. a cumpărat de la moștenitorii fostei proprietare F. doar suprafața de teren de 360 mp, acțiunea în revendicare este neîntemeiată pentru diferența dintre suprafața din titlul exhibat de intimatul-reclamant, de 360 mp, și suprafața de teren de 524 mp, solicitată prin precizarea de acțiune.

În ceea ce privește criticile referitoare la soluționarea greșită a acțiunii în revendicare, acestea sunt fondate pentru considerentele ce urmează:

Potrivit doctrinei juridice, acțiunea în revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul, care a pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar, hermeneutica elementelor art. 480 C. civ. – temei juridic al acțiunii, ales de reclamant în virtutea principiului disponibilității (a se vedea cererea de reconvențională – dosar fond judecătorie), relevând că atributele proprietății conferă titularului (proprietarului), dreptul de a se servi (uza) de bun, prin stăpânirea efectivă a acestuia, direct și nemijlocit prin putere proprie și în interes propriu (ius utendi), dreptul de a culege fructele și productele (ius fruendi) și dreptul de a dispune material și juridic de bun (ius abutendi), fie distrugându-l, fie înstrăinându-l.

Analiza exegetică a elementelor art. 480 C. civ. relevă totodată, că și în cadrul unei acțiuni în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească în prealabil, dreptul de proprietate al său, adică să exhibe un titlu care cel puțin din punct de vedere formal, să ilustreze calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat.

Prin titlu, se înțelege în principiu, actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate, inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu titlu gratuit.

Așadar, premisa analizei comparative a situației juridice a părților litigante într-o acțiune în revendicare de drept comun, este existența unui titlu cel puțin formal de proprietate al reclamantului, întrunirea acestui element fiind de natură a permite analiza în continuare, pe fond, a cererii de revendicare.

Pentru atenuarea dificultăților legate de proba dreptului de proprietate în materia acțiunii în revendicare, în practica juridică și doctrină s-au stabilit câteva reguli de care se ține seama în rezolvarea diferitelor astfel de litigii.

Astfel, în ipoteza în care părțile opun titluri care provin de la autori diferiți, se compară între ele, drepturile autorilor de la care provin cele două titluri și se acordă eficacitate titlului dobândit de la un autor al cărui drept este preferabil.

Î

n ipoteza în care doar una dintre părți opune un titlu de proprietate, i se va acorda câștig de cauză.

Dacă ambele titluri provin de la același autor, urmează a se distinge după cum părțile au îndeplinit sau nu formalitățile de publicitate imobiliare.

Astfel, dacă niciuna din părți nu a înscris titlul său, din confruntarea celor două titluri mai puternic va fi cel care are data cea mai veche.

Dacă s-a efectuat înscrierea, va avea câștig de cauză partea care a înscris mai întâi, potrivit principiului qui prior tempore, potior iure; aceasta, chiar dacă actul înscris mai întâi fusese încheiat ulterior celuilalt act.

În speță,

ambele părți dețin câte un titlu de proprietate referitor la imobilul în litigiu situat în București, str. C. nr. 7, sector 1.

Astfel, titlul de proprietate invocat de reclamantul B. este contractul de vânzare-cumpărare autentificat din anul 1994 la Notariatul de Stat sector 1, act în care figurează în calitate de vânzători G. și H., moștenitorii defunctei F., conform certificatului de moștenitor din anul 1993.

Prin urmare, șirul actelor translative de proprietate provine de la proprietara inițială a acestui imobil, F.

În schimb, pârâtul A. exhibă drept titlu de proprietate contractul autentic de vânzare-cumpărare din anul 1991 în care figurează în calitate de vânzători E. și D., care la rândul lor au dobândit imobilul din str. C., sector 1, de la proprietara F.

Se mai reține că titlul vânzătorilor D. și E. a fost desființat prin sentința civilă nr. 6003/19912 pronunțată de Judecătoria sector 1, hotărâre rămasă definitivă și prin care s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Notariatul de Stat sector 1, din anul 1991, contract încheiat cu numita F.

Ca atare, în cauză, chestiunea rezidă în faptul dacă ambele părți au titluri ce provin de la același autor sau de la autori diferiți, problemă ce se impune a fi stabilită și în raport de o chestiune prejudicială ce a fost dezlegată într-un litigiu anterior dintre părți, respectiv efectele rezoluțiunii judiciare a contractului autentificat din 14 noiembrie 1991 față de recurentul-pârât A.

Sub acest acest aspect, specific cauzei de față, se reține că, potrivit prevederilor art. 1201 C. civ.: „Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”.

În esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase.

Printre efectele lucrului judecat, sunt și exclusivitatea care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității.

Raportat la efectele puterii de lucru judecat, s-a admis în principiu, că partea din hotărâre care interesează această instituție juridică, este dispozitivul, pentru că în dispozitiv este cuprinsă soluția, iar dispozitivul este cel care se execută. Totuși, în lipsa unei reglementări legale în acest sens, doctrina și practica judiciară (inclusiv cea a instanței supreme) au recunoscut în mod unanim, acest efect și considerentelor hotărârii, în măsura în care explică dispozitivul și se reflectă în el.

Având în vedere aceste considerente, pe cale de consecință, se constată că existența unei hotărâri judecătorești anterioare irevocabile va putea fi invocată în cadrul unui alt proces, inclusiv în referire la considerentele care explicitează dispozitivul, fie cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, fie cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie neapărat aceleași părți, să se discute același obiect sau aceeași cauză.

Altfel spus, o hotărâre irevocabilă se va impune cu autoritatea ei pozitivă, a raporturilor juridice deja tranșate (pe cale principală sau incidentală), într-un proces ulterior care aduce judecății o chestiune litigioasă deosebită de cea care a a fost analizată în primul proces, prin obiect sau cauză (dar păstrând identitatea de părți și având legătur