ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 452/2016

Asupra recursuui

civil de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Judecătoriei sectorului 5 la data de 13 septembrie 2011, sub nr. de Dosar nr. x/302/2011,

reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la

restituirea prețului de piață al imobilului - apartament situat în București,

sector 1, și a cheltuielilor de judecată, invocând, în drept, dispozițiile art.

50, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, art.

1337 C. civ.

Prin sentința civilă nr.

7634 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 5

București a fost admisă excepția necompetenței materiale, cauza fiind declinată

spre competență soluționare la Tribunalul București, instanța având în

vedere valoarea de piață a imobilului rezultată în urma efectuării expertizei,

respectiv suma de 556.824 lei a reținut incidența dispozițiilor art.

2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. conform cărora procesele și cererile în materie

civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 de lei se judecă în primă

instanță de tribunal.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

3 decembrie 2012, sub nr. x/3/2012.

Prin sentința civilă nr.

1225 din 03 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 556.824

lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, sector 1.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de fond a reținut că autoarea

reclamantei, numita C., a dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din 1996,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu pârâtul Municipiul București, dreptul

de proprietate asupra imobilului reprezentat de apartamentul, compus din 4

camere, 2 holuri, dependințe, balcon și pivnița, în suprafață totală de 143,11

mp, din imobilul din București, sector 1, reprezentând cota de 24,56% din întregul

imobil, precum și terenul în suprafață de 50,10 mp indivizi aflat sub

construcție. Ca urmare a decesului acestei proprietare, s-a eliberat

certificatul de moștenitor din 29 aprilie 1999 de către B.N.P., D., în temeiul

căruia reclamanta a cules întreaga masă succesorală de pe urma defunctei sale

mame, devenind astfel proprietara imobilului.

Ca urmare a cererii

formulate de către G., în calitate de moștenitor al numitei E., fosta

proprietara a imobilului, s-a constituit Dosarul nr. x/299/2006 al Judecătoriei

sectorului 1, acțiunea fiind admisă prin sentința civilă nr. 9865/2007, rămasă

definitivă prin respingerea apelului ca nefondat de către Tribunalul București,

secția a III-a, prin Decizia civilă nr. 382/A din 19 martie 2008 și irevocabilă

prin respingerea recursului ca nefondat de Curtea de Apel București prin Decizia

civilă nr. 1430 din 21 octombrie 2008. Prin sentința menționată, s-a desființat

contractul de vânzare-cumpărare sub aspectul efectelor sale, întrucât instanța

a constatat ca statul nu avea calitatea de proprietar al imobilului vândut

autoarei reclamantei, astfel încât reclamanta a fost obligată să lase imobilul

în deplină proprietate și liniștită posesie numitului G.

Tribunalul a reținut

faptul că, potrivit art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, cu

modificările și completările ulterioare, se poate solicita restituirea prețului

de piață al imobilelor în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, restituirea

prețului prevăzut la alin. (2)

1

se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

De asemenea, art. 50¹ alin. (1) din aceeași lege

prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, iar alin. (2) stabilește faptul că

valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.

Dispozițiile

art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a

fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate,

fond ce se va alimenta în principal cu sumele obținute din vânzarea către

chiriași a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți

integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din

valoarea apartamentelor.

Rezultă astfel că

prin însuși efectul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a

stabilit calitatea de titular al obligației de restituire a prețului în

privința B., ceea ce determină în plan procesual și calitatea procesuală

pasivă. Nu are relevanță că pârâtul nu a fost parte în contractul de

vânzare-cumpărare, din moment ce izvorul obligației sale este legea, și nu

contractul. Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată

de acesta este neîntemeiată, motiv pentru care Tribunalul a respins-o prin

încheierea de ședință din 21 mai 2013.

Pe fondul cererii,

tribunalul a reținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996

au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, singurul motiv pentru care

titlul reclamantei este ineficace fiind doar compararea acestuia cu titlul

actualului proprietar, considerat în mod irevocabil de către instanțe în Dosarul

nr. x/299/2006 mai bine caracterizat decât cel al reclamantei. Având în vedere

și faptul că autoarea reclamantei a achitat integral prețul convenit în anul

1996 pentru apartamentul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța a admis

cererea și a dispus obligarea pârâtului la plata prețului de piață al acestuia.

În ceea ce privește

calculul prețului de piață al imobilului, instanța a avut în vedere valoarea stabilita

prin expertiza evaluatorie efectuată în cauză, respectiv suma de 556.824 lei. În

consecință, instanța a admis cererea și a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de lei 556.824 lei, reprezentând valoarea de piață a

imobilului situat în București, sector 1. Având în vedere soluția pronunțată,

în temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către

reclamantă a sumei de 700 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând

în onorariu de expert.

Împotriva sentinței

primei instanțe au formulat apel ambele părți.

Prin Decizia

nr. 495/A din 21

octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a luat act de renunțarea

apelantei reclamante A. la judecata apelului declarat împotriva sentinței

civile nr. 1225 din 03 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, și s-a admis apelul formulat de apelantul pârât B.,

reprezentat de F. București împotriva aceleiași sentinței.

A fost schimbată, în

parte, sentința apelată în sensul că s-a dispus obligarea pârâtului la plata

către reclamantă a sumei de 472.697 lei, reprezentând valoarea de piață a

imobilului, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Relativ la apelul

declarat de apelanta reclamantă, s-a avut în vedere că acesta a vizat exclusiv cuantumul

sumei stabilite de prima instanță ca reprezentând valoarea de piață a

imobilului la care s-a reținut că aceasta este îndreptățită în temeiul art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apelanta susținând că tribunalul s-a

raportat greșit în realizarea acestei evaluări la data efectuării expertizei și

nu la momentul evicțiunii.

În fața instanței de

apel, ținând seama că și apelantul pârât criticase la rândul său hotărârea

primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate reclamantei pentru

pierderea proprietății imobilului, s-a dispus efectuarea unui supliment la

raportul de expertiză în sensul stabilirii valorii de piață a apartamentului pe

care reclamanta îl dobândise în baza Legii nr. 112/1995 la data evicțiunii,

determinat prin raportare la momentul admiterii acțiunii în revendicare

formulate de succesorul defunctei E., de la care statul preluase imobilul.

Ulterior stabilirii

în această modalitate a valorii de piață a imobilului, având ca rezultat o

valoare mai mică de cât cea stabilită de prima instanță, apelanta reclamantă a

formulat o cerere de renunțare la judecata apelului, solicitând totodată ca

instanța să nu țină seama de proba administrată în calea de atac.

Curtea, în raport de

dispozițiile art. 246 C. proc. civ., a dat eficiență voinței apelantei de a

renunța la calea de atac, exprimată în mod expres prin cererea depusă la

dosar la termenul de 16 septembrie 2015, prin avocat împuternicit special

pentru renunțarea la judecată, constatând că actul de dispoziție nu are ca

efect încălcarea unor norme de ordine publică sau unor drepturi ori interese

ale terțelor persoane.

În ce privește apelul

declarat de apelantul pârât, Curtea de Apel a constat că acesta a cuprins

critici vizând calitatea sa procesuală pasivă, neîndeplinirea condițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 pentru a se reține existența dreptului reclamantei la

despăgubiri potrivit acestei norme, precum și cuantumul despăgubirilor acordate

care nu reflectă prețul real al imobilului. S-a mai criticat, de asemenea, și

soluția obligării sale la cheltuieli de judecată, în absența unei culpe

procesuale.

Sub aspectul soluției

tribunalului relativ la excepția lipsei calității procesuale pasive a B., instanța

de apel a constat că susținerile apelantului nu sunt fondate deoarece tribunalul

a dat eficiență cu prioritate prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, conform cărora restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și

(2)

1

, acesta din urmă referindu-se restituirea prețului de piață al

imobilelor ce au făcut obiect al contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul

Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995.

Astfel,

obligația apelantului de restituire a prețului reactualizat derivă din lege,

împrejurare ce conferă acestei părți legitimare procesuală pasivă.

Se

reține că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia

contractului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție pentru evicțiune

revine vânzătorului, care în speță este Municipiul București. Însă, pe de altă

parte, situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995 a primit o reglementare specială, ele neconstituind pentru unitatea

deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații

legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept

prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. De asemenea, faptul că

unitățile deținătoare au acționat ca mandatari ai statului, rezultă și din

împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu au intrat în patrimoniul

lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția B. constituit potrivit art. 13 alin.

(6) din Legea nr. 112/1995.

Așa

fiind, s-a concluzionat că Legea nr. 10/2001 a instituit un debitor unic pentru

cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 ale căror titluri de

proprietate au fost desființate în mod irevocabil, respectiv B.,

reglementându-se astfel un caz special de răspundere pentru evicțiune, sub

aspectul restituirii prețului plătit ori a valorii de piață a imobilului, care

derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 și urm. din C. civ.,

dispoziții pe care recurentul le invocă în cauză fără nici un efect, aplicarea

lor fiind înlăturată de prevederile legale speciale enunțate anterior.

S-a

apreciat a fi nefondată și susținerea apelantului relativ la aplicarea greșită

de către prima instanță a prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

deoarece tribunalul a dat o corectă aplicare dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, reținând că ambele cerințe (încheierea contractului de

vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și existența

unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care titlul să fi fost desființat)

la care fac referire prevederile legale pe care reclamanta și-a întemeiat

pretențiile privind plata prețului de piață al imobilului sunt îndeplinite.

Cât privește

susținerea apelantului potrivit cu care nu s-a pronunțat o hotărâre

judecătorească irevocabilă prin care titlul reclamantei să fi fost anulat,

astfel că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a constat că nu este de natură a conduce

la o altă concluzie decât cea reținută de prima instanță. Aceasta, întrucât,

deși prevederile legale fac vorbire de contracte desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, noțiunea de desființare folosită de

legiuitor nu presupune în mod exclusiv o hotărâre prin care instanța să

pronunțe nulitatea contractului, același rezultat cât privește efectele

juridice (mai precis lipsa acestora în ce privește contractul) producându-l și

o hotărâre prin care s-a admis acțiunea în revendicare a proprietarului

deposedat prin naționalizare.

Nici în

ceea ce privește încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, susținerile apelantului potrivit cu care nu

s-a dovedit îndeplinirea acestei condiții au fosr apreciate a fi nefondate.

Astfel, câtă vreme nu s-a dovedit o astfel de împrejurare nici pe parcursul

soluționării prezentei cauzei și nici în procesul finalizat cu pronunțarea

sentinței civile nr. 9865/2007 de către Judecătoria sectorului 1 București, nu

s-ar putea reține cu temei că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a

făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Critica

vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., privind

obligarea apelantului pârât la plata către apelanta reclamantă a cheltuielilor

efectuate în fața primei instanțe, este de asemenea, nefondată. Sub un prim

aspect, Curtea de Apel a constat că în dispozitivul hotărârii apelate nu există

nicio mențiune privind obligarea pârâtului la plata către reclamantă a vreunei

sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată, ci doar a sumei de 556.824

lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului stabilită în acest cuantum în

cuprinsul raportului de expertiză. Trebuie observat că tribunalul a statuat,

însă, cu privire la această obligație, vizând onorariul de expert de 700 de lei,

în considerentele hotărârii.

Instanța

de apel a constat corectă aprecierea tribunalului potrivit căreia pârâtul

Ministerul Finanțelor a fost în culpă procesuală, câtă vreme pretențiile

reclamantei împotriva sa, reprezentând valoarea de piață a imobilului, au fost

considerate întemeiate. Pe de altă parte, intimata reclamantă a dovedit faptul

că a efectuat în cadrul acelei etape a procesului, pentru a-și dovedi

pretențiile, cheltuieli constând în onorariu de expert, astfel că s-a

considerat corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc.

civ.

În ce privește, însă,

critica referitoare la întinderea despăgubirilor cuvenite apelantei reclamante,

instanța de apel a constat că susținerile apelantului pârât vizând

întinderea despăgubirilor sunt numai în parte întemeiate, fiind real că suma la

plata căreia a fost obligat de prima instanță nu a fost stabilită potrivit

dispozițiilor legale.

Însă, referirea

apelantului la regula potrivit căreia trebuie stabilită valoarea despăgubirilor

în caz de evicțiune nu poate fi considerată pertinentă, câtă vreme, astfel cum

s-a arătat anterior, temeiul juridic al pretențiilor reclamantei este, în cauza

de față, reprezentat de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, ce

reglementează un caz special al răspunderii pentru evicțiune, derogator de la

regimul de drept comun al răspunderii pentru evicțiune.

Pornind de la

dispozițiile legale speciale, reținute corect ca fiind incidente în cauză,

Curtea de Apel a dispus, date fiind criticile formulate de ambele părți sub

aspectul întinderii despăgubirilor datorate de pârât, efectuarea în apel a unei

expertize tehnice având ca scop stabilirea prețului de piață al imobilului la

momentul evicțiunii.

Reține, de asemenea,

instanța de apel că atâta timp cât s-a stabilit că reclamanta este

îndreptățită a fi despăgubită pentru evicțiunea suferită la nivelul valorii de

piață a bunului imobil dobândit de autoarea sa în temeiul contractului de

vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, sunt nerelevante

costurile tranzacției inițiale, fiind important de determinat valoarea de piață

a bunului la momentul producerii evicțiunii, astfel că sub acest aspect

susținerile apelantului nu au fost reținute. Totodată, instanța

reține că este aprecierea apelantului potrivit cu care obligația sa de

garanție nu poate presupune acordarea valorii de piață a imobilului, ci doar a

diferenței dintre valoarea de piață a imobilului de la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață de la data evicțiunii,

aceasta în considerarea prețului social plătit de chiriaș la data cumpărării,

iar nu a unui preț real, al pieței libere de la acea dată.

Trebuie observat că

teza apelantului ignoră dispoziția legală clară și lipsită de orice distincții

a art. 50

1

din Legea 10/2001, care recunoaște categoriei de subiecte

la care se referă - din care s-a stabilit că și reclamanta face parte - dreptul

la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor

internaționale de evaluare, pe baza unei expertize administrate în acest scop.

Referirile pe care

apelantul le face cât privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului nu se pot constitui într-o critică fondată, ținând seama că situația

premisă este diferită în cauzele la care face acesta trimitere, în cauză, așa

cum s-a arătat, despăgubirile la nivelul valorii de piață pentru situația

reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 reprezentând chiar

opțiunea statului, prin adoptarea actului normativ, de a despăgubi în această

modalitate persoanele care au pierdut proprietatea imobilelor dobândite cu

respectarea dispozițiilor Legii mr. 112/1995.

Astfel,

instanța de apel a luat act de renunțarea apelantei reclamante la judecata

apelului și a admis apelul declarat de apelantul pârât, a schimbat

în parte sentința

apelată în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de

472.697 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât și de pârâtul B.

1.Prin recursul

declarat, reclamanta A. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a

deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către B., ca

neîntemeiat.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei atacate

deoarece instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304, pct. 6 C.

proc. civ. din 1865) în sensul că apelantul - pârât nu a cerut să fie obligat

la plata prețului de piață al imobilului stabilit la data evicțiunii.

Dimpotrivă, acesta a cerut ca cererea reclamantei să fie respinsă, ca

neîntemeiată, pentru că ar produce o îmbogățire fără justă cauză. Apelantul -

pârât a mai susținut că ar trebui determinat doar sporul de valoare al

imobilului, iar nu prețul de piață al acestuia, dar fără a cere să fie obligat

doar la plata acestui spor de valoare, în locul prețului de piață. Consideră,

astfel, că schimbând (în parte) sentința apelată ca efect al admiterii apelului

formulat de către apelantul - pârât, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a

cerut.

Reclamanta a criticat

decizia recurată și prin prisma motivului de recurs înscris în art. 304, pct.

7 C. proc. civ. din 1865 apreciind că hotărârea din apel nu cuprinde motivele

pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii. Apreciază că afirmația

instanței potrivit căreia suma la plata căreia a fost obligat pârâtul de prima

instanță nu a fost stabilită potrivit dispozițiilor legale este o concluzie

neargumentată, fără a arăta care sunt dispozițiile legale nerespectate, astfel

încât aceste omisiuni echivalează cu lipsa motivelor pe care se sprijină

hotărârea, fiind susținută și contradictorialitatea motivării

deciziei apelate întrucât deși apelantul pârât nu a invocat greșita evaluare a

prețului, totuși, criticile acestuia cu privire la acest cuantum au fost apreciate,

în parte, întemeiate.

Reclamanta invocă și

motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. din

1865 arătând că doar în cadrul apelului său s-a cerut stabilirea prețului la

data evicțiunii, pârâtul solicitând doar respingerea acțiunii. Consideră,

astfel, că prin admiterea apelului pe baza susținerilor și probelor

reclamantei, instanța a pronunțat o hotărțre cu încălcarea dispozițiilor

art. 296, teza a II-a C. proc. civ., deoarece utilizând argumentele apelantei -

reclamante și concluziile expertizei cerute de către această parte, instanța de

apel a încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac.

motivelor de recurs, pârâtul B. a susținut că în mod nelegal a fost

obligat la plata sumei de 472.697 lei reprezentând valoarea de piață a

imobilului situat în București.

Se invocă

nelegalitatea hotărârii recurate, deoarece instanța de apel a apreciat

greșit în privința calității procesuale pasive a B., stabilind

în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului de piață în temeiul

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001. Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.

Or, B. nu a fost parte

la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 1996 dintre reclamantă și Primăria

Municipiului București, fiind terț față de acesta, având doar calitatea de

depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria

Municipiului București.

Nici dispozițiile art.

50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a

Statului Român, prin B. și să acorde calitate procesuală acestor instituții, cât

timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului.

Argumentează

recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere

dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. în baza cărora obligația de

garanție, pentru situația evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul

imobilului, respectiv Primăriei municipiului București.

Motivează

pârâta-recurentă că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres

și limitativ situațiile în care B. ar putea fi obligat la restituirea prețului

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate

în baza Legii nr. 112/1995, respectiv situația în care aceste contracte au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în speța

dedusa judecații, dispozițiile normative invocate nu sunt aplicabile întrucât

nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat între reclamantă

și Primăria Municipiului București, apreciind, astfel, că nu poate fi

justificată calitatea procesuală pasivă a B.

Hotărârea instanței

de apel este criticabilă în ceea ce privește obligarea B. la plata prețului de

piață al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde

se prevăd expres și limitativ situațiile în care B. poate fi obligat la

restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs, pârâta susține că potrivit art. 50 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 restituirea prețului de

piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca

temei Legea nr. 112/1995 ar putea fi realizat de către B. doar dacă ar fi

întrunite cumulativ cele două condiții stipulate de textul invocat, respectiv: încheierea

contractului de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege vizează

aspectul ca respectivul contract de vânzare cumpărare să fi fost desființate

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Susține că nerespectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă în faptul că

urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare avea obligația de a

cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput

ca în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să

nu efectueze un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a

imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe ar fi aflat că trecerea în

patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin

urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Astfel, reclamanta

din prezenta acțiune, fără a depune minime diligențe în sensul cunoașterii

situației juridice a imobilului, a înțeles să încheie contractul de

vânzare din 1996 cu Primăria Municipiului București, dobândind dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București sector 1 deși trebuia să

cunoască că nici unul din criteriile incidente nu o îndreptățeau să procedeze

la o asemenea cumpărare.

Faptul că reclamanta

nu a depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare

cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea

statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere că

exercitarea cu bună credința a drepturilor conferite de lege reprezintă o

condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate

sub imperiul respectivei legi. Reaua credință determină în realitate ilicitatea

cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși

validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât,

existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie

unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

urmând a fi examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru

perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare.

Or, în speță, s-a

statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a

realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt

incidente în prezenta cauză și, prin urmare, rezultă că încheierea contractului

de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

In ceea ce privește

cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, susține că deposedarea

reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma

unei acțiuni în revendicare contractul de vânzare cumpărare din 1996 încheiat

în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă și Primăria Municipiului

București nefiind anulat printr-o hotărâre - judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, atâta

timp cât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, consideră că instanța de fond cat și cea de

apel au pronunțat o hotărâre nelegală întrucât B. nu poate fi obligată la

restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamantă în baza

contractului de vânzare cumpărare deoarece obligația de garanție pentru evicțiune

nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului cu atât mai mult în situația

imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, iar o aplicare corectă a

dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune ar fi impus luarea

în calcul a anumitor indicatori individualizați de recurentă.

Hotărârea

instanței de apel este criticată și în ce privește obligarea la plata

cheltuielilor de judecată, deoarece B. nu a dat dovada de rea credință,

neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu

poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art.

274 C. proc. civ. și neexistând temei legal recurenta apreciază nelegală

dispoziția privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei atacată, în sensul respingerii acțiunii ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar pe fond

solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor învederate și a dispozițiilor legale incidente

în cauză, Înalta Curte va constata că recursurile formulate sunt nefondate

pentru următoarele considerente:

1.Relativ la recursul

declarat de reclamanta A., printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea

deciziei atacate deoarece instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut în

sensul că apelantul - pârât nu a cerut să fie obligat la plata prețului de

piață al imobilului stabilit la data evicțiunii, ci a solicitat doar ca cererea

să fie respinsă pentru că ar produce o îmbogățire fără justă cauză.

Critica reclamantei-recurente

nu este întemeiată, deoarece motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a

cerut, nu poate fi invocat decât în măsura în care instanța de prim control

judiciar, găsind întemeiat apelul, a schimbat soluția primei instanțe și,

pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, a acordat mai mult decât a

constituit obiectul cererii de chemare în judecată sau acordă ceea ce nu s-a

cerut, încălcând principiul disponibilității în sensul depășirii

limitelor investirii instanței determinate de reclamant prin cererea de

chemare în judecată.

În cauză, prin

cererea adresată instanței de fond, reclamanta A. a solicitat obligarea

pârâtului B. la restituirea prețului de piață al imobilului - apartament situat

în București, sector 1. Astfel, prin sentința civilă nr. 1225 din 03 iunie

2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a obligat pârâtul la plata

către reclamantă a sumei de 556.824 lei, reprezentând valoarea de piață a

imobilului respectiv. În urma admiterii apelului pârâtului, instanța de apel

a schimbat, în parte, sentința atacată și a dispus obligarea

pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 472.697 lei, reprezentând

valoarea de piață a imobilului la data evicțiunii, fiind menținute restul

dispozițiilor sentinței.

Or, stabilirea unei

alte valori în privința prețului de piață, ce a format obiectul cererii

de chemare în judecată formulată de reclamantă, în funcție de suma

stabilită pe baza indicatorului avut în vedere cu ocazia întocmirii suplimentului

la raportul de expertiză efectuat în apel, nu reprezintă o încălcare a limitelor

judecății și a principiului disponibilității în raport de

obiectul investirii instanței de fond, astfel încât motivul de recurs

înscris în art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut pentru a

atrage modificarea deciziei atacate.

Reclamanta a invocat

și motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

susținând, în esență, că instanța de apel nu a arătat și

motivat care ar fi dispozițiile legale în considerarea cărora suma stabilită

de prima instanța în privința prețului de piață nu ar

corespunde dispozițiilor legale.

Examinând acest motiv

de recurs, se constată că instanța de prim control judiciar a procedat corect, în

conformitate cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ. și în limitele

motivelor de apel invocate de pârâtul B., la verificarea concretă a situației

de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, menționând expres și

explicit în considerentele hotărârii date, conform dispozițiilor art. 261 alin.

(1) pct. 5 C. proc. civ., motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția

pronunțată relativ la cuantificarea despăgubirilor reprezentând prețul de piață

al imobilului litigios datorat de pârât, în raport de temeiul juridic al

pretențiilor reclamantei, reprezentat de art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, care reglementează un caz special al răspunderii pentru

evicțiune, derogator de la regimul juridic de drept comun.

În contextul

reținerii acestui cadru normativ, instanța de apel a argumentat modul

de determinare a valorii de piață a imobilului la data producerii

evicțiunii, respectiv la momentul admiterii acțiunii în revendicare

formulată de succesorul fostului proprietar, de la care statul preluase

imobilul. Așa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic

motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la

adoptarea soluției, iar verificarea temeiniciei și legalității soluției primei

instanțe, prin prisma criticilor formulate de pârâtul B., s-a făcut cu respectarea

cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justețea

soluției adoptate, prin motivele arătate.

Reclamanta recurentă

a susținut nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva

motivului de recurs înscris în art. 304 pct 9 C. proc. civ. susținând, în

esență, încălcarea principiului neagravării situației în propria cale

de atac înscris în art. 296, teza a II-a C. proc. civ. S-a argumentat că

pârâtul nu a criticat cuantumul prețului și nici nu a solicitat efectuarea

unei expertize în acest sens, recurenta apreciind, astfel, că admiterea

apelului pârâtului s-a bazat doar pe argumentele reclamantei care a fost cea

care a cerut efectuarea unei noi expertize tehnice.

Critica reclamantei care

se referă la încălcarea principiului non reformatio in pejus este neîntemeiată.

Într-adevăr, acest

principiu reclamă împrejurarea ca partea care a exercitat o cale de atac să nu

sufere o înrăutățire a situației față de cea stabilită prin hotărârea

judecătorească supusă controlului judiciar, care nu a fost atacată cu apel

și de către părtea adversă.

Ipoteza nu se

identifică în cauză, deoarece hotărârea primei instanțe a fost atacată cu

apel și de către pârâtul B. care, contrar susținerilor

reclamantei-recurente, a formulat critici de nelegalitate și netemeinicie și

în privința modului de determinare a valorii de piață a imobilului ce nu

ar reflecta prețul real, stabilit prin raportul de expertiză și omologat

eronat de către prima instanță.

Or, stabilirii

valorii de piață a apartamentului la data evicțiunii a fost realizată de

instanța de apel având în vedere critica comună din apel formulată de

ambele părți relativ la întinderea despăgubirilor, sens în care a fost

realizat un supliment la raportul de expertiză pentru determinarea valorii de

piață a imobilului pe baza unui criteriu invocat de ambele părți,

respectiv acela care viza data evicțiunii, respectiv momentul la care

reclamanta a fost evinsă ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a

fostului proprietar. În acest context, hotărârea atacată cu recurs a fost

reformată ca urmare a admiterii doar a apelului declarat de pârât, drept pentru

care motivul de recurs prin care se invocă încălcarea principiului

enunțat, se vădește a fi nefondat.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârâtul B., printr-un prim motiv de recurs a

fost invocată lipsa calității sale procesuale pasive în raportul juridic dedus

judecății.

Critica formulată nu

este fondată și nu face aplicabil cazul de modificare în care se încadrează - art.

304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a realizat o aplicare și

interpretare judicioasă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

în temeiul cărora a concluzionat corect în privința justificării legitimării

procesuale pasive a pârâtului B.

Astfel, conform art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2)

(prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și (2)¹

(prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent B.,

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar,

ex lege, obligația B. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995,

indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea

procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii.

Obligația de plată a

prețului de piață revine recurentului-pârât în temeiul dispoziției legale

sus-enunțate, deoarece această obligație nu are la bază raporturile

contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii

nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în

sarcina B., în condițiile arătate mai sus. În aceste circumstanțe, nici

principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei

pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a B., din moment ce nu

relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului

actualizat.

Cât privește

susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în

raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și următ. C.

civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece pârâtul nu a fost chemat în judecată

în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte

contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin derogare de la

dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au

cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

reglementate prin art. 50 și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001. Aceste

dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de

drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următ. C. civ.

și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de

drept comun ale C. civ., conform principiului de drept „specialia generalibus

derogant”.

Or, față de

dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul B. are calitate

procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate.

Referitor la natura

normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta

stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a B., în cererile de

restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al

imobilului. Această dispoziție are caracter procesual și, în raport de

considerentele expuse, urmează a se constata că pârâtul B. justifică legitimare

procesuală pasivă în cauză, sens în care în mod corect a apreciat și curtea de

apel.

Sub aspectul

analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, recurentul B. a

invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea greșită a

dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001. S-a susținut

că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege în determinarea

modalității de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul

prețului de piață. Critica se vădește a fi nefondată și nu

atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În coformitate cu

dispozițiile legale înscrise în art. 50

1

, “proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.“

Conținutul normei analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului

desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca

respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Interpretarea

sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă

intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul de piață

al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează

în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului

de vânzare- cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul

imobil fie prin desființarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu rea

credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii

acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, prin

compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor

titluri valabile de proprietate.

Menținerea în

cuprinsul legii speciale a alineatului 2 al art. 50, modificarea alin. (3) al art.

50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2)

1

), precum

și introducerea art. 50

1

, denotă concluzia că, legiuitorul nu a

prevăzut ca în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși - în

sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au făcut

obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995,

ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

analiză efectuată de instanța de apel în condițiile

circumstanțiale particulare litigiului.

În contextul cauzal

expus, se constată că instanța de apel în mod judicios a concluzionat asupra

împrejurării că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheieii contractului de vânzare cumpărare din

1996 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și (ca urmare a

valabilității contractului respectiv) a îndreptățirii acesteia de a primi

prețul de piață a apartamentului ca efect al evingerii sale în urma admiterii

acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Titlul de proprietate

al reclamantei a format obiectul unui litigiu soluționat prin sentința civilă nr.

9865/2007, rămasă definitivă prin respingerea apelului, ca nefondat, de către

Tribunalul București, secția a III-a, prin Decizia civilă nr. 382/A din 19

martie 2008 și irevocabilă prin respingerea recursului, ca nefondat, de Curtea

de Apel București prin Decizia civilă nr. 1430 din 21 octombrie 2008 în cadrul

căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reclamanta din prezenta

acțiune fiind obligată să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie moștenitorului fostului proprietar, respectiv G.

(moștenitor al numitei E., fosta proprietară a imobilului) apartamentul situat

în București, sector 1.

Or, din

considerentele acestor hotărâri rezultă că instanțele în analiza efectuată, pe

parcursul ciclurilor procesuale derulate, a reținut indirect valabilitatea

titlului de proprietate al autorului reclamantei, premisă obligatorie pentru

compararea acestora în cadrul acțiunii în revendicare dedusă judecății,

conform art. 480 C. civ., context în care instanța de apel, în mod corect,

nu a reținut aspecte de natură a pune în discuție nerespectarea procedurii de

încheiere a contractului a cărui beneficiar a fost reclamanta.

Obligarea reclamantei

de a lăsa în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul litigios, în

condițiile în care s-a reținut valabilitatea titlului acesteia de

proprietate, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 1996, atrage

aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în favoarea sa

și incidența dispozițiilor înscrise în art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

în temeiul cărora reclamanta este îndreptățită la plata prețului de

circulație al imobilului de care a fost evinsă ca efect al admiterii acțiunii

în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.

Susținerile recurentului-pârât

sub aspectul inaplicabilității prevederilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001

pe motiv că reclamanta nu ar fi făcut dovada condiției referitoare la desființarea

contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă nu pot fi primite atât timp cât împotriva reclamantei a fost

pronunțată sentința civilă nr. 9865 din 21 iunie 2007 a Judecătoriei sectorului

1 București în Dosarul nr. x/299/2006, rămasă definitivă prin respingerea

apelului ca nefondat de către Tribunalul București, secția a III-a, prin Decizia

civilă nr. 382/A din 19 martie 2008 și irevocabilă prin respingerea recursului

ca nefondat de Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 1430 din 21

octombrie 2008 prin care a fost obligată - către moștenitorul fostului

proprietar - să lase în deplină proprietate apartamentul care a format obiectul

contractului lor de vânzare-cumpărare din 1996, act care a rămas lipsit de

eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de

cele două părți, procedeu judiciar care presupune - prin definiție - existența

unor titluri valabile de proprietate.

Se impune a sublinia

faptul că, interpretarea sistemică a normelor înscrise în art. 50 și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin. (2)

1

din aceeași

lege relevă concluzia că termenul de desființare a contractelor de

vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii, are în vedere lipsirea

de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995

atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în

revendicare, astfel cum este ipoteza de față.

În ceea ce privește

susținerile recurentului-pârât referitoare la incidența în cauză a

dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ. referitoare la răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi primite

pentru considerentele deja expuse în examinarea motivului de recurs care a

vizat calitatea procesuală pasivă a B..

În ceea ce

privește critica pârâtului referitoare la obligarea sa la plata

cheltuielilor de judecată, se va constata că apărarea este neîntemeiată

întrucât instanța de fond a efectuat o corectă aplicare a

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Textul consacră principiul potrivit

căruia la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă

culpa procesuală și că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie

să suporte cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul.

Întrucât

acțiunea reclamantei a fost admisă, în mod corect a fost reținută

culpa procesuală a pârâtului în această fază procesuală și s-a dispus obligarea

acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alin. (1) C.

proc. civ., pârâtul fiind în accepțiunea textului legal evocat „partea

căzută în pretenții”.

În consecință,

constatându-se că instanța de apel a efectuat o interpretare și aplicare

judicioasă a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata

că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. nu

își găsesc incidență, drept pentru care în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 495/A din 21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 495/A

din 21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2016.