ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 452/2016

Decizia nr. 452/2016 Asupra recursuui civil de față constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 la data de 13 septembrie 2011, sub nr. de Dosar nr. x/302/2011, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al imobilului - apartament situat în București, sector 1, și a cheltuielilor de judecată, invocând, în drept, dispozițiile art. 50, art. 50¹ din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, art. 1337 C. civ. Prin sentința civilă nr. 7634 din 2 octombrie 2012 pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București a fost admisă excepția necompetenței materiale, cauza fiind declinată spre competență soluționare la Tribunalul București, instanța având în vedere valoarea de piață a imobilului rezultată în urma efectuării expertizei, respectiv suma de 556.824 lei a reținut incidența dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ. conform cărora procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 de lei se judecă în primă instanță de tribunal. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 3 decembrie 2012, sub nr. x/3/2012.

Prin sentința civilă nr. 1225 din 03 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 556.824 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, sector 1. În pronunțarea acestei soluții, instanța de fond a reținut că autoarea reclamantei, numita C., a dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare din 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu pârâtul Municipiul București, dreptul de proprietate asupra imobilului reprezentat de apartamentul, compus din 4 camere, 2 holuri, dependințe, balcon și pivnița, în suprafață totală de 143,11 mp, din imobilul din București, sector 1, reprezentând cota de 24,56% din întregul imobil, precum și terenul în suprafață de 50,10 mp indivizi aflat sub construcție.

Ca urmare a decesului acestei proprietare, s-a eliberat certificatul de moștenitor din 29 aprilie 1999 de către B.N.P., D., în temeiul căruia reclamanta a cules întreaga masă succesorală de pe urma defunctei sale mame, devenind astfel proprietara imobilului.

Ca urmare a cererii formulate de către G., în calitate de moștenitor al numitei E., fosta proprietara a imobilului, s-a constituit Dosarul nr. x/299/2006 al Judecătoriei sectorului 1, acțiunea fiind admisă prin sentința civilă nr. 9865/2007, rămasă definitivă prin respingerea apelului ca nefondat de către Tribunalul București, secția a III-a, prin Decizia civilă nr. 382/A din 19 martie 2008 și irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat de Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 1430 din 21 octombrie 2008. Prin sentința menționată, s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare sub aspectul efectelor sale, întrucât instanța a constatat ca statul nu avea calitatea de proprietar al imobilului vândut autoarei reclamantei, astfel încât reclamanta a fost obligată să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie numitului G. Tribunalul a reținut faptul că, potrivit art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, se poate solicita restituirea prețului de piață al imobilelor în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) 1 se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. De asemenea, art. 50¹ alin. (1) din aceeași lege prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar alin. (2) stabilește faptul că valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză.

Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 stabilesc modalitatea de constituire a fondului extrabugetar asigurat pentru punerea în aplicare a legii menționate, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obținute din vânzarea către chiriași a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. Rezultă astfel că prin însuși efectul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, s-a stabilit calitatea de titular al obligației de restituire a prețului în privința B., ceea ce determină în plan procesual și calitatea procesuală pasivă. Nu are relevanță că pârâtul nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare, din moment ce izvorul obligației sale este legea, și nu contractul.

Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de acesta este neîntemeiată, motiv pentru care Tribunalul a respins-o prin încheierea de ședință din 21 mai 2013. Pe fondul cererii, tribunalul a reținut că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1996 au fost respectate dispozițiile Legii nr. 112/1995, singurul motiv pentru care titlul reclamantei este ineficace fiind doar compararea acestuia cu titlul actualului proprietar, considerat în mod irevocabil de către instanțe în Dosarul nr. x/299/2006 mai bine caracterizat decât cel al reclamantei. Având în vedere și faptul că autoarea reclamantei a achitat integral prețul convenit în anul 1996 pentru apartamentul cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, instanța a admis cererea și a dispus obligarea pârâtului la plata prețului de piață al acestuia.

În ceea ce privește calculul prețului de piață al imobilului, instanța a avut în vedere valoarea stabilita prin expertiza evaluatorie efectuată în cauză, respectiv suma de 556.824 lei. În consecință, instanța a admis cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de lei 556.824 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, sector 1. Având în vedere soluția pronunțată, în temeiul art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 700 de lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de expert. Împotriva sentinței primei instanțe au formulat apel ambele părți.

Prin Decizia nr. 495/A din 21 octombrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a luat act de renunțarea apelantei reclamante A. la judecata apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 1225 din 03 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și s-a admis apelul formulat de apelantul pârât B., reprezentat de F. București împotriva aceleiași sentinței. A fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că s-a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 472.697 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Relativ la apelul declarat de apelanta reclamantă, s-a avut în vedere că acesta a vizat exclusiv cuantumul sumei stabilite de prima instanță ca reprezentând valoarea de piață a imobilului la care s-a reținut că aceasta este îndreptățită în temeiul art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, apelanta susținând că tribunalul s-a raportat greșit în realizarea acestei evaluări la data efectuării expertizei și nu la momentul evicțiunii.

În fața instanței de apel, ținând seama că și apelantul pârât criticase la rândul său hotărârea primei instanțe sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate reclamantei pentru pierderea proprietății imobilului, s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză în sensul stabilirii valorii de piață a apartamentului pe care reclamanta îl dobândise în baza Legii nr. 112/1995 la data evicțiunii, determinat prin raportare la momentul admiterii acțiunii în revendicare formulate de succesorul defunctei E., de la care statul preluase imobilul. Ulterior stabilirii în această modalitate a valorii de piață a imobilului, având ca rezultat o valoare mai mică de cât cea stabilită de prima instanță, apelanta reclamantă a formulat o cerere de renunțare la judecata apelului, solicitând totodată ca instanța să nu țină seama de proba administrată în calea de atac.

Curtea, în raport de dispozițiile art. 246 C. proc. civ., a dat eficiență voinței apelantei de a renunța la calea de atac, exprimată în mod expres prin cererea depusă la dosar la termenul de 16 septembrie 2015, prin avocat împuternicit special pentru renunțarea la judecată, constatând că actul de dispoziție nu are ca efect încălcarea unor norme de ordine publică sau unor drepturi ori interese ale terțelor persoane. În ce privește apelul declarat de apelantul pârât, Curtea de Apel a constat că acesta a cuprins critici vizând calitatea sa procesuală pasivă, neîndeplinirea condițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pentru a se reține existența dreptului reclamantei la despăgubiri potrivit acestei norme, precum și cuantumul despăgubirilor acordate care nu reflectă prețul real al imobilului.

S-a mai criticat, de asemenea, și soluția obligării sale la cheltuieli de judecată, în absența unei culpe procesuale. Sub aspectul soluției tribunalului relativ la excepția lipsei calității procesuale pasive a B., instanța de apel a constat că susținerile apelantului nu sunt fondate deoarece tribunalul a dat eficiență cu prioritate prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 , acesta din urmă referindu-se restituirea prețului de piață al imobilelor ce au făcut obiect al contractelor de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Astfel, obligația apelantului de restituire a prețului reactualizat derivă din lege, împrejurare ce conferă acestei părți legitimare procesuală pasivă. Se reține că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de garanție pentru evicțiune revine vânzătorului, care în speță este Municipiul București. Însă, pe de altă parte, situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 a primit o reglementare specială, ele neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

De asemenea, faptul că unitățile deținătoare au acționat ca mandatari ai statului, rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu au intrat în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția B. constituit potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Așa fiind, s-a concluzionat că Legea nr. 10/2001 a instituit un debitor unic pentru cumpărătorii imobilelor în baza Legii nr. 112/1995 ale căror titluri de proprietate au fost desființate în mod irevocabil, respectiv B., reglementându-se astfel un caz special de răspundere pentru evicțiune, sub aspectul restituirii prețului plătit ori a valorii de piață a imobilului, care derogă de la dreptul comun reprezentat de art. 1337 și urm. din C. civ., dispoziții pe care recurentul le invocă în cauză fără nici un efect, aplicarea lor fiind înlăturată de prevederile legale speciale enunțate anterior.

S-a apreciat a fi nefondată și susținerea apelantului relativ la aplicarea greșită de către prima instanță a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece tribunalul a dat o corectă aplicare dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reținând că ambele cerințe (încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și existența unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care titlul să fi fost desființat) la care fac referire prevederile legale pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile privind plata prețului de piață al imobilului sunt îndeplinite. Cât privește susținerea apelantului potrivit cu care nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care titlul reclamantei să fi fost anulat, astfel că nu este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel a constat că nu este de natură a conduce la o altă concluzie decât cea reținută de prima instanță.

Aceasta, întrucât, deși prevederile legale fac vorbire de contracte desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, noțiunea de desființare folosită de legiuitor nu presupune în mod exclusiv o hotărâre prin care instanța să pronunțe nulitatea contractului, același rezultat cât privește efectele juridice (mai precis lipsa acestora în ce privește contractul) producându-l și o hotărâre prin care s-a admis acțiunea în revendicare a proprietarului deposedat prin naționalizare. Nici în ceea ce privește încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, susținerile apelantului potrivit cu care nu s-a dovedit îndeplinirea acestei condiții au fosr apreciate a fi nefondate.

Astfel, câtă vreme nu s-a dovedit o astfel de împrejurare nici pe parcursul soluționării prezentei cauzei și nici în procesul finalizat cu pronunțarea sentinței civile nr. 9865/2007 de către Judecătoria sectorului 1 București, nu s-ar putea reține cu temei că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Critica vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., privind obligarea apelantului pârât la plata către apelanta reclamantă a cheltuielilor efectuate în fața primei instanțe, este de asemenea, nefondată. Sub un prim aspect, Curtea de Apel a constat că în dispozitivul hotărârii apelate nu există nicio mențiune privind obligarea pârâtului la plata către reclamantă a vreunei sume de bani cu titlu de cheltuieli de judecată, ci doar a sumei de 556.824 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului stabilită în acest cuantum în cuprinsul raportului de expertiză.

Trebuie observat că tribunalul a statuat, însă, cu privire la această obligație, vizând onorariul de expert de 700 de lei, în considerentele hotărârii. Instanța de apel a constat corectă aprecierea tribunalului potrivit căreia pârâtul Ministerul Finanțelor a fost în culpă procesuală, câtă vreme pretențiile reclamantei împotriva sa, reprezentând valoarea de piață a imobilului, au fost considerate întemeiate. Pe de altă parte, intimata reclamantă a dovedit faptul că a efectuat în cadrul acelei etape a procesului, pentru a-și dovedi pretențiile, cheltuieli constând în onorariu de expert, astfel că s-a considerat corect că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 C. proc. civ.

În ce privește, însă, critica referitoare la întinderea despăgubirilor cuvenite apelantei reclamante, instanța de apel a constat că susținerile apelantului pârât vizând întinderea despăgubirilor sunt numai în parte întemeiate, fiind real că suma la plata căreia a fost obligat de prima instanță nu a fost stabilită potrivit dispozițiilor legale. Însă, referirea apelantului la regula potrivit căreia trebuie stabilită valoarea despăgubirilor în caz de evicțiune nu poate fi considerată pertinentă, câtă vreme, astfel cum s-a arătat anterior, temeiul juridic al pretențiilor reclamantei este, în cauza de față, reprezentat de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ce reglementează un caz special al răspunderii pentru evicțiune, derogator de la regimul de drept comun al răspunderii pentru evicțiune.

Pornind de la dispozițiile legale speciale, reținute corect ca fiind incidente în cauză, Curtea de Apel a dispus, date fiind criticile formulate de ambele părți sub aspectul întinderii despăgubirilor datorate de pârât, efectuarea în apel a unei expertize tehnice având ca scop stabilirea prețului de piață al imobilului la momentul evicțiunii. Reține, de asemenea, instanța de apel că atâta timp cât s-a stabilit că reclamanta este îndreptățită a fi despăgubită pentru evicțiunea suferită la nivelul valorii de piață a bunului imobil dobândit de autoarea sa în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, sunt nerelevante costurile tranzacției inițiale, fiind important de determinat valoarea de piață a bunului la momentul producerii evicțiunii, astfel că sub acest aspect susținerile apelantului nu au fost reținute.

Totodată, instanța reține că este aprecierea apelantului potrivit cu care obligația sa de garanție nu poate presupune acordarea valorii de piață a imobilului, ci doar a diferenței dintre valoarea de piață a imobilului de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare și valoarea de piață de la data evicțiunii, aceasta în considerarea prețului social plătit de chiriaș la data cumpărării, iar nu a unui preț real, al pieței libere de la acea dată. Trebuie observat că teza apelantului ignoră dispoziția legală clară și lipsită de orice distincții a art. 50 1 din Legea 10/2001, care recunoaște categoriei de subiecte la care se referă - din care s-a stabilit că și reclamanta face parte - dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, pe baza unei expertize administrate în acest scop.

Referirile pe care apelantul le face cât privește jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu se pot constitui într-o critică fondată, ținând seama că situația premisă este diferită în cauzele la care face acesta trimitere, în cauză, așa cum s-a arătat, despăgubirile la nivelul valorii de piață pentru situația reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 reprezentând chiar opțiunea statului, prin adoptarea actului normativ, de a despăgubi în această modalitate persoanele care au pierdut proprietatea imobilelor dobândite cu respectarea dispozițiilor Legii mr. 112/1995. Astfel, instanța de apel a luat act de renunțarea apelantei reclamante la judecata apelului și a admis apelul declarat de apelantul pârât, a schimbat în parte sentința apelată în sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 472.697 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât și de pârâtul B. 1.Prin recursul declarat, reclamanta A. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de către B., ca neîntemeiat. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei atacate deoarece instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304, pct. 6 C. proc. civ. din 1865) în sensul că apelantul - pârât nu a cerut să fie obligat la plata prețului de piață al imobilului stabilit la data evicțiunii. Dimpotrivă, acesta a cerut ca cererea reclamantei să fie respinsă, ca neîntemeiată, pentru că ar produce o îmbogățire fără justă cauză.

Apelantul - pârât a mai susținut că ar trebui determinat doar sporul de valoare al imobilului, iar nu prețul de piață al acestuia, dar fără a cere să fie obligat doar la plata acestui spor de valoare, în locul prețului de piață. Consideră, astfel, că schimbând (în parte) sentința apelată ca efect al admiterii apelului formulat de către apelantul - pârât, instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut. Reclamanta a criticat decizia recurată și prin prisma motivului de recurs înscris în art. 304, pct. 7 C. proc. civ. din 1865 apreciind că hotărârea din apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii.

Apreciază că afirmația instanței potrivit căreia suma la plata căreia a fost obligat pârâtul de prima instanță nu a fost stabilită potrivit dispozițiilor legale este o concluzie neargumentată, fără a arăta care sunt dispozițiile legale nerespectate, astfel încât aceste omisiuni echivalează cu lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea, fiind susținută și contradictorialitatea motivării deciziei apelate întrucât deși apelantul pârât nu a invocat greșita evaluare a prețului, totuși, criticile acestuia cu privire la acest cuantum au fost apreciate, în parte, întemeiate. Reclamanta invocă și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304, pct. 9 C. proc. civ. din 1865 arătând că doar în cadrul apelului său s-a cerut stabilirea prețului la data evicțiunii, pârâtul solicitând doar respingerea acțiunii.

Consideră, astfel, că prin admiterea apelului pe baza susținerilor și probelor reclamantei, instanța a pronunțat o hotărțre cu încălcarea dispozițiilor art. 296, teza a II-a C. proc. civ., deoarece utilizând argumentele apelantei - reclamante și concluziile expertizei cerute de către această parte, instanța de apel a încălcat principiul neagravării situației în propria cale de atac. 2. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul B. a susținut că în mod nelegal a fost obligat la plata sumei de 472.697 lei reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București. Se invocă nelegalitatea hotărârii recurate, deoarece instanța de apel a apreciat greșit în privința calității procesuale pasive a B., stabilind în sarcina acestuia obligația de restituire a prețului de piață în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, B. nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare cumpărare din 1996 dintre reclamantă și Primăria Municipiului București, fiind terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Statului Român, prin B. și să acorde calitate procesuală acestor instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Argumentează recurenta că instanța de fond, cât și cea de apel trebuiau să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ. în baza cărora obligația de garanție, pentru situația evingerii cumpărătorului, revine doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăriei municipiului București. Motivează pârâta-recurentă că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care B. ar putea fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, respectiv situația în care aceste contracte au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, în speța dedusa judecații, dispozițiile normative invocate nu sunt aplicabile întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 1996 încheiat între reclamantă și Primăria Municipiului București, apreciind, astfel, că nu poate fi justificată calitatea procesuală pasivă a B. Hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește obligarea B. la plata prețului de piață al imobilului, fără a avea în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, unde se prevăd expres și limitativ situațiile în care B. poate fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de către chiriași.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, pârâta susține că potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009 restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare având ca temei Legea nr. 112/1995 ar putea fi realizat de către B. doar dacă ar fi întrunite cumulativ cele două condiții stipulate de textul invocat, respectiv: încheierea contractului de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege vizează aspectul ca respectivul contract de vânzare cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Susține că nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezidă în faptul că urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare avea obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligențe pentru a afla situația juridică a imobilului. Dacă ar fi făcut aceste minime diligențe ar fi aflat că trecerea în patrimoniul statului a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil și prin urmare nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.

Astfel, reclamanta din prezenta acțiune, fără a depune minime diligențe în sensul cunoașterii situației juridice a imobilului, a înțeles să încheie contractul de vânzare din 1996 cu Primăria Municipiului București, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București sector 1 deși trebuia să cunoască că nici unul din criteriile incidente nu o îndreptățeau să procedeze la o asemenea cumpărare. Faptul că reclamanta nu a depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995 având în vedere că exercitarea cu bună credința a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi.

Reaua credință determină în realitate ilicitatea cauzei, ori prin existența unei cauze ilicite este afectată însăși validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995. Mai mult decât atât, existența sau inexistența bunei credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, urmând a fi examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru perfectarea valabilă a contactului de vânzare cumpărare. Or, în speță, s-a statuat prin hotărâre judecătorească că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în prezenta cauză și, prin urmare, rezultă că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

In ceea ce privește cea de-a doua condiție prevăzută imperativ de lege, susține că deposedarea reclamantei de imobilul care face obiectul prezentului litigiu s-a realizat în urma unei acțiuni în revendicare contractul de vânzare cumpărare din 1996 încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamantă și Primăria Municipiului București nefiind anulat printr-o hotărâre - judecătorească definitivă și irevocabilă.

Prin urmare, atâta timp cât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, consideră că instanța de fond cat și cea de apel au pronunțat o hotărâre nelegală întrucât B. nu poate fi obligată la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamantă în baza contractului de vânzare cumpărare deoarece obligația de garanție pentru evicțiune nu presupune în niciun caz valoarea de piață a imobilului cu atât mai mult în situația imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, iar o aplicare corectă a dispozițiilor privind obligarea la garanția pentru evicțiune ar fi impus luarea în calcul a anumitor indicatori individualizați de recurentă.

Hotărârea instanței de apel este criticată și în ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, deoarece B. nu a dat dovada de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpă procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal recurenta apreciază nelegală dispoziția privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacată, în sensul respingerii acțiunii ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuala pasivă, iar pe fond solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor învederate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursurile formulate sunt nefondate pentru următoarele considerente: 1.Relativ la recursul declarat de reclamanta A., printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., s-a invocat nelegalitatea deciziei atacate deoarece instanța de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut în sensul că apelantul - pârât nu a cerut să fie obligat la plata prețului de piață al imobilului stabilit la data evicțiunii, ci a solicitat doar ca cererea să fie respinsă pentru că ar produce o îmbogățire fără justă cauză. Critica reclamantei-recurente nu este întemeiată, deoarece motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, nu poate fi invocat decât în măsura în care instanța de prim control judiciar, găsind întemeiat apelul, a schimbat soluția primei instanțe și, pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, a acordat mai mult decât a constituit obiectul cererii de chemare în judecată sau acordă ceea ce nu s-a cerut, încălcând principiul disponibilității în sensul depășirii limitelor investirii instanței determinate de reclamant prin cererea de chemare în judecată. În cauză, prin cererea adresată instanței de fond, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la restituirea prețului de piață al imobilului - apartament situat în București, sector 1. Astfel, prin sentința civilă nr. 1225 din 03 iunie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 556.824 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului respectiv.

În urma admiterii apelului pârâtului, instanța de apel a schimbat, în parte, sentința atacată și a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 472.697 lei, reprezentând valoarea de piață a imobilului la data evicțiunii, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței. Or, stabilirea unei alte valori în privința prețului de piață, ce a format obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, în funcție de suma stabilită pe baza indicatorului avut în vedere cu ocazia întocmirii suplimentului la raportul de expertiză efectuat în apel, nu reprezintă o încălcare a limitelor judecății și a principiului disponibilității în raport de obiectul investirii instanței de fond, astfel încât motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. nu poate fi reținut pentru a atrage modificarea deciziei atacate. Reclamanta a invocat și motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. susținând, în esență, că instanța de apel nu a arătat și motivat care ar fi dispozițiile legale în considerarea cărora suma stabilită de prima instanța în privința prețului de piață nu ar corespunde dispozițiilor legale. Examinând acest motiv de recurs, se constată că instanța de prim control judiciar a procedat corect, în conformitate cu dispozițiile art. 295 C. proc. civ. și în limitele motivelor de apel invocate de pârâtul B., la verificarea concretă a situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, menționând expres și explicit în considerentele hotărârii date, conform dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., motivele de fapt și de drept care au fundamentat soluția pronunțată relativ la cuantificarea despăgubirilor reprezentând prețul de piață al imobilului litigios datorat de pârât, în raport de temeiul juridic al pretențiilor reclamantei, reprezentat de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care reglementează un caz special al răspunderii pentru evicțiune, derogator de la regimul juridic de drept comun. În contextul reținerii acestui cadru normativ, instanța de apel a argumentat modul de determinare a valorii de piață a imobilului la data producerii evicțiunii, respectiv la momentul admiterii acțiunii în revendicare formulată de succesorul fostului proprietar, de la care statul preluase imobilul.

Așa fiind, se constată că decizia atacată cu recurs este temeinic motivată, cuprinde motivele de fapt și de drept reținute de instanța de apel la adoptarea soluției, iar verificarea temeiniciei și legalității soluției primei instanțe, prin prisma criticilor formulate de pârâtul B., s-a făcut cu respectarea cerințelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind evidentă justețea soluției adoptate, prin motivele arătate. Reclamanta recurentă a susținut nelegalitatea deciziei recurate și din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 304 pct 9 C. proc. civ. susținând, în esență, încălcarea principiului neagravării situației în propria cale de atac înscris în art. 296, teza a II-a C. proc.

civ. S-a argumentat că pârâtul nu a criticat cuantumul prețului și nici nu a solicitat efectuarea unei expertize în acest sens, recurenta apreciind, astfel, că admiterea apelului pârâtului s-a bazat doar pe argumentele reclamantei care a fost cea care a cerut efectuarea unei noi expertize tehnice. Critica reclamantei care se referă la încălcarea principiului non reformatio in pejus este neîntemeiată. Într-adevăr, acest principiu reclamă împrejurarea ca partea care a exercitat o cale de atac să nu sufere o înrăutățire a situației față de cea stabilită prin hotărârea judecătorească supusă controlului judiciar, care nu a fost atacată cu apel și de către părtea adversă.

Ipoteza nu se identifică în cauză, deoarece hotărârea primei instanțe a fost atacată cu apel și de către pârâtul B. care, contrar susținerilor reclamantei-recurente, a formulat critici de nelegalitate și netemeinicie și în privința modului de determinare a valorii de piață a imobilului ce nu ar reflecta prețul real, stabilit prin raportul de expertiză și omologat eronat de către prima instanță. Or, stabilirii valorii de piață a apartamentului la data evicțiunii a fost realizată de instanța de apel având în vedere critica comună din apel formulată de ambele părți relativ la întinderea despăgubirilor, sens în care a fost realizat un supliment la raportul de expertiză pentru determinarea valorii de piață a imobilului pe baza unui criteriu invocat de ambele părți, respectiv acela care viza data evicțiunii, respectiv momentul la care reclamanta a fost evinsă ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

În acest context, hotărârea atacată cu recurs a fost reformată ca urmare a admiterii doar a apelului declarat de pârât, drept pentru care motivul de recurs prin care se invocă încălcarea principiului enunțat, se vădește a fi nefondat. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul B., printr-un prim motiv de recurs a fost invocată lipsa calității sale procesuale pasive în raportul juridic dedus judecății. Critica formulată nu este fondată și nu face aplicabil cazul de modificare în care se încadrează - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece instanța de apel a realizat o aplicare și interpretare judicioasă a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora a concluzionat corect în privința justificării legitimării procesuale pasive a pârâtului B. Astfel, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) (prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) și (2)¹ (prețul de piață al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, în prezent B., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Se instituie, așadar, ex lege, obligația B. de dezdăunare a cumpărătorului pe Legea nr. 112/1995, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează și, implicit, calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în astfel de litigii. Obligația de plată a prețului de piață revine recurentului-pârât în temeiul dispoziției legale sus-enunțate, deoarece această obligație nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părțile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voința legiuitorului, care a înțeles să o stabilească în sarcina B., în condițiile arătate mai sus. În aceste circumstanțe, nici principiul relativității efectelor actului juridic nu poate constitui temei pentru reținerea lipsei calității procesuale pasive a B., din moment ce nu relațiile contractuale stau la baza obligației de restituire a prețului actualizat.

Cât privește susținerile recurentului privind lipsa calității sale procesuale pasive în raport de normele de drept comun în materie de evicțiune (art. 1337 și următ. C. civ.), acestea nu pot fi primite, deoarece pârâtul nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune potrivit dreptului comun, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii speciale, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin derogare de la dreptul comun, modalitatea și condițiile de despăgubire a persoanelor care au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt reglementate prin art. 50 și art. 50¹ din Legea nr. 10/2001.

Aceste dispoziții ale Legii nr. 10/2001 au caracter special față de dispozițiile de drept comun în materie de evicțiune, prevăzute de art. 1337 și următ. C. civ. și, ca atare, ele se aplică prioritar, înlăturând de la aplicare normele de drept comun ale C. civ., conform principiului de drept „specialia generalibus derogant”. Or, față de dispozițiilor legii speciale, aplicabilă în cauză, pârâtul B. are calitate procesuală pasivă, potrivit celor deja arătate. Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabilește, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a B., în cererile de restituire a prețului actualizat plătit sau, după caz, a prețului de piață al imobilului.

Această dispoziție are caracter procesual și, în raport de considerentele expuse, urmează a se constata că pârâtul B. justifică legitimare procesuală pasivă în cauză, sens în care în mod corect a apreciat și curtea de apel. Sub aspectul analizării motivului de recurs ce vizează fondul cauzei, recurentul B. a invocat ca motiv de nelegalitate aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. S-a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile textului de lege în determinarea modalității de stabilire a despăgubirilor cuvenite la nivelul prețului de piață. Critica se vădește a fi nefondată și nu atrage incidența cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În coformitate cu dispozițiile legale înscrise în art. 50 1 , “proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.“ Conținutul normei analizate relevă condiția premisă pentru ca titularul actului desființat să beneficieze de valoarea de piață a imobilului, aceasta fiind ca respectivul contract să fie încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Interpretarea sistematică a dispozițiilor înscrise în art. 50 alin. (2) și (3), precum și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 1/2009, relevă intenția legiuitorului de a distinge între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului ce se cuvine persoanelor interesate, distincție care funcționează în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza contractului de vânzare- cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil fie prin desființarea contractului de vânzare cumpărare încheiat cu rea credință ce reprezintă titlul său de proprietate, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Menținerea în cuprinsul legii speciale a alineatului 2 al art. 50, modificarea alin. (3) al art. 50 (care cuprinde ipotezele de la alin. (2) și alin. (2) 1 ), precum și introducerea art. 50 1 , denotă concluzia că, legiuitorul nu a prevăzut ca în toate cazurile în care chiriașii cumpărători au fost evinși - în sens larg - se impune acordarea valorii de piață a imobilelor ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată doar în ipoteza valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, analiză efectuată de instanța de apel în condițiile circumstanțiale particulare litigiului.

În contextul cauzal expus, se constată că instanța de apel în mod judicios a concluzionat asupra împrejurării că reclamanta se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, respectiv a încheieii contractului de vânzare cumpărare din 1996 cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și (ca urmare a valabilității contractului respectiv) a îndreptățirii acesteia de a primi prețul de piață a apartamentului ca efect al evingerii sale în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Titlul de proprietate al reclamantei a format obiectul unui litigiu soluționat prin sentința civilă nr. 9865/2007, rămasă definitivă prin respingerea apelului, ca nefondat, de către Tribunalul București, secția a III-a, prin Decizia civilă nr. 382/A din 19 martie 2008 și irevocabilă prin respingerea recursului, ca nefondat, de Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 1430 din 21 octombrie 2008 în cadrul căruia s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate, reclamanta din prezenta acțiune fiind obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie moștenitorului fostului proprietar, respectiv G. (moștenitor al numitei E., fosta proprietară a imobilului) apartamentul situat în București, sector 1. Or, din considerentele acestor hotărâri rezultă că instanțele în analiza efectuată, pe parcursul ciclurilor procesuale derulate, a reținut indirect valabilitatea titlului de proprietate al autorului reclamantei, premisă obligatorie pentru compararea acestora în cadrul acțiunii în revendicare dedusă judecății, conform art. 480 C. civ., context în care instanța de apel, în mod corect, nu a reținut aspecte de natură a pune în discuție nerespectarea procedurii de încheiere a contractului a cărui beneficiar a fost reclamanta.

Obligarea reclamantei de a lăsa în deplină proprietate și liniștită folosință imobilul litigios, în condițiile în care s-a reținut valabilitatea titlului acesteia de proprietate, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 1996, atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție în favoarea sa și incidența dispozițiilor înscrise în art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în temeiul cărora reclamanta este îndreptățită la plata prețului de circulație al imobilului de care a fost evinsă ca efect al admiterii acțiunii în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate.

Susținerile recurentului-pârât sub aspectul inaplicabilității prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 pe motiv că reclamanta nu ar fi făcut dovada condiției referitoare la desființarea contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă nu pot fi primite atât timp cât împotriva reclamantei a fost pronunțată sentința civilă nr. 9865 din 21 iunie 2007 a Judecătoriei sectorului 1 București în Dosarul nr. x/299/2006, rămasă definitivă prin respingerea apelului ca nefondat de către Tribunalul București, secția a III-a, prin Decizia civilă nr. 382/A din 19 martie 2008 și irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat de Curtea de Apel București prin Decizia civilă nr. 1430 din 21 octombrie 2008 prin care a fost obligată - către moștenitorul fostului proprietar - să lase în deplină proprietate apartamentul care a format obiectul contractului lor de vânzare-cumpărare din 1996, act care a rămas lipsit de eficiență juridică în urma comparării titlurilor de proprietate exhibate de cele două părți, procedeu judiciar care presupune - prin definiție - existența unor titluri valabile de proprietate.

Se impune a sublinia faptul că, interpretarea sistemică a normelor înscrise în art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 20 alin. (2) 1 din aceeași lege relevă concluzia că termenul de desființare a contractelor de vânzare-cumpărare, folosit în cuprinsul art. 50 al Legii, are în vedere lipsirea de efecte juridice a respectivelor contracte încheiate în baza Legii nr. 112/1995 atât ca urmare a unei acțiuni în anulare, cât și ca urmare a unei acțiuni în revendicare, astfel cum este ipoteza de față. În ceea ce privește susținerile recurentului-pârât referitoare la incidența în cauză a dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ.

referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune, Înalta Curte va constata că aspectele învederate nu pot fi primite pentru considerentele deja expuse în examinarea motivului de recurs care a vizat calitatea procesuală pasivă a B.. În ceea ce privește critica pârâtului referitoare la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, se va constata că apărarea este neîntemeiată întrucât instanța de fond a efectuat o corectă aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. Textul consacră principiul potrivit căruia la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală și că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute de partea care a câștigat procesul.

Întrucât acțiunea reclamantei a fost admisă, în mod corect a fost reținută culpa procesuală a pârâtului în această fază procesuală și s-a dispus obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul fiind în accepțiunea textului legal evocat „partea căzută în pretenții”. În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o interpretare și aplicare judicioasă a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că motivele de recurs înscrise în art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. nu își găsesc incidență, drept pentru care în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 495/A din 21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 495/A din 21 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2016.