ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia nr. 1379/2016
Asupra cauzei
de față reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la data de 02 iunie 2014 sub nr. x/3/2014, pe rolul Tribunalului
București, întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 50 și
art. 50
1
din Legea nr. 10/2001, reclamanta A. a chemat în
judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând
instanței să dispună obligarea pârâtului la plata prețului
de piață, stabilit conform standardelor internaționale de
evaluare pentru apartamentul din imobilul situat în București,
împreună cu garajul și terenul aferent acestora, conform contractului
de vânzare-cumpărare din 02 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr.
112/1995, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea
acțiunii, reclamanta a arătat că ulterior cumpărării
imobilului, foștii proprietari l-au revendicat, iar prin Decizia
civilă nr. 5646 din 05 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr.
x/3/2008* de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost
obligată să lase în deplină proprietate și
liniștită posesie imobilul mai sus menționat.
Prin
Sentința civilă nr. 1563 din 25 noiembrie 2014, pronunțată
de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.
x/3/2014, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de
Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice
București a fost obligat, în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea
nr. 10/2001 la plata către reclamanta A. a sumei de 451.965 euro,
contravaloarea în lei la data plății, reprezentând valoarea de
piață a imobilului situat în București, ce a făcut obiectul
contractului de vânzare cumpărare din 02 decembrie 1996 și a obligat
pe pârât să plătească reclamantei suma de 200 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată, contravaloare onorariu expert.
Prin Decizia
civilă nr. 426 din data de 29 septembrie 2015, Curtea de Apel
București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate,
apelurile declarate de către reclamanta A. și de pârâtul Ministerul
Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală
Regională a Finanțelor Publice București împotriva
Sentinței civile nr. 1563 din 25 noiembrie 2014, pronunțată de
Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr.
x/3/2014.
Împotriva
acestei decizii a declarat prezentul recurs pârâtul Ministerul Finanțelor
Publice.
Dosarul a
fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, secția I civilă, la data de 10 decembrie 2015 și
repartizat Completului filtru nr. 10 (CF 10).
Prin
rezoluția completului de filtru din 14 decembrie 2015, cererea de recurs a
fost comunicată intimatei A., la data de 17 decembrie 2015, cu
mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare.
La data de 13
ianuarie 2016, cu respectarea termenului legal impus de dispozițiile art.
XV alin. (3) coroborate cu dispozițiile art. XVII alin. (3) din Legea nr.
2/2013 privind unele măsuri privind degrevarea instanțelor
judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în
aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
intimata A. a depus întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului
motivat de faptul că recurentul nu a indicat motivele de nelegalitate pe
care se întemeiază, iar pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca
nefondat.
Întâmpinarea
a fost comunicată recurentului Ministerul Finanțelor Publice la data
de 20 ianuarie 2016, care nu a depus răspuns la întâmpinare.
La data de 03
martie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum
este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu
dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri
pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și
pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul
de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013,
magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra
admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd
dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
Raportul
asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat
părților la data de 11 martie 2016, conform dovezilor, iar la data de
21 martie 2016, cu respectarea termenului legal prevăzut de
dispozițiile art. 493 alin. (4) teza 1 din Legea nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, intimata A. a depus punct de vedere la
raport.
Prin cererea
de recurs, recurentul a apreciat hotărârea curții de apel ca
nelegală și netemeinică, invocând incidența
dispozițiilor art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
În
susținerea criticilor de nelegalitate, recurentul a invocat greșita
aplicare a prevederilor art. 50
1
din Legea nr. 10/2001 precum
și a dispozițiilor art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
În
argumentare, a arătat că în mod eronat s-a apreciat că
acțiunea reclamantei este întemeiată, deși, în prezenta cauza,
nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două
prevăzute imperativ de art. 50
1
Legea nr. 10/2001.
Astfel,
pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului
este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție
este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor
Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost
desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile.
Or, în
prezenta cauză, reclamanta nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia
dintre aceste condiții.
Un al doilea
motiv de recurs a vizat faptul că, prin raportul de expertiză
efectuat în apel nu a fost determinată o valoare a imobilului care să
țină cont de corecțiile invocate, stabilindu-se astfel două
valori cu privire la același imobil, cu o diferență de 75.000
euro.
A mai
susținut că, în situația în care se apreciază a fi
incidente în cauză dispozițiile legale care prevăd acordarea
prețului de piață, se impune a fi acordat prețul mai mic,
de 404.663 euro.
Soluția
instanței de apel este nelegală și din perspectiva
obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de
judecată având în vedere că pârâtul nu a dat dovadă de
rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de
declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate fi sancționat
procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând
culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, este neîntemeiată
obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând
recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de
Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice
București, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat
că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele
ce succed:
O prima
critică formulată în recurs vizează nelegalitatea deciziei
atacate pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii de
către instanța de apel, care a apreciat în mod eronat că
acțiunea reclamantei este întemeiată, confirmând soluția
pronunțată de prima instanță, deși, în cauză, nu
este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute
în mod imperativ de dispozițiile art. 50
1
din Legea nr.
10/2001, republicată.
În primul
rând, trebuie statuat asupra faptului că, în mod corect, instanțele
de fond au apreciat că, în speță, sunt incidente prevederile
Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare
la data pronunțării hotărârii atacate.
Potrivit art.
50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată
prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al
imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu
respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,
care au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei
și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13
alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Aceste
prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50
1
din
același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform
cărora: "Proprietarii ale căror contracte de
vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.
112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin
hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul
la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform
standardelor internaționale de evaluare".
Problema de
drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta
interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50
1
alin.
(1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care face vorbire despre
"contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea
prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", ce
"au fost desființate prin hotărâri judecătorești
definitive și irevocabile", text de lege ce are în vedere,
așadar, atunci când reglementează plata prețului de
piață, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile
în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr.
112/1995 la cumpărarea imobilului.
Prin urmare,
toată această analiză a întrunirii condițiilor legale
trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de
drept reținute prin hotărârea judecătorească,
definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost
"desființat", hotărâre la care normele legale fac trimitere
în vederea acordării despăgubirii solicitate.
Or, în cauza
de față, s-a reținut că prin contractul de
vânzare-cumpărare din 02 decembrie 1996, autorii reclamantei, B. și
C. au achiziționat de la Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995,
imobilul în litigiu, situat în București, compus din parter: două
camere, hol, bucătărie, cămară, baie, vestibul, etaj:
cameră, hol, baie, vestiar, debara vestibul, două debarale;
mansardă trei camere, serv., wc, două terase, boxă, garaj, în
comun: vestibul, culoar, spălătorie, culoar, sală centrală
termică, apartament în suprafață utilă totală de
315,36 mp, precum și o cotă indiviză de 89,42 mp din
părțile de folosință comună a imobilului și
garajul în suprafață utilă de 19,98 mp, care s-au vândut
odată cu locuința și terenul aferent acestora în
suprafață de 90,65 mp.
Urmare a
decesului ambilor părinți ai reclamantei, aceasta a devenit unică
moștenitoare, așa cum reiese din certificatul de moștenitor din
14 februarie 2001 și certificatul de moștenitor din 10 septembrie
2010.
Prin Decizia
civilă nr. 5646 din 05 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr.
x/3/2008* de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta a
fost obligată să lase în deplină proprietate și
liniștită posesie imobilul mai sus menționat.
În
considerentele deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție s-a reținut cu putere de lucru judecat că actele de
dobândire a proprietății de către reclamantă se bucură
de prezumția de validitate și legalitate, nefiind desființate.
Imobilul în litigiu a fost dobândit de pârâții persoane fizice prin acte
juridice cu titlu oneros, buna lor credință la data încheierii
convențiilor de vânzare-cumpărare cu statul nefiind contestată
de reclamanți.
Nu
rezultă deci că în speță, contractul încheiat de autorii
reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar fi respectat legea. Prin
urmare, aceștia se pot prevala de dreptul conferit de lege, de a solicita
restituirea prețului de piață al imobilului, contractul de
vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.
112/1995, prin care au dobândit proprietatea bunului fiind desființat ca
urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari,
prin hotărâre definitivă și irevocabilă.
Evingerea
reclamantei din prezenta cauză în acțiunea în revendicare a fostului
proprietar echivalează cu invalidarea de către instanțe a
contractului lor de vânzare-cumpărare, situație echivalentă
celei în care titlul a fost desființat.
Prin urmare,
în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50
1
din Legea
nr. 10/2001, fiind îndeplinite cele două condiții cumulative,
prevăzute în mod imperativ de textul de lege, reclamanta intimată
fiind îndreptățită la restituirea prețului de
piață al apartamentului litigios.
Referitor la
cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează faptul că prin
raportul de expertiză efectuat în apel nu a fost determinată o
valoare a imobilului care să țină cont de corecțiile
invocate, stabilindu-se astfel două valori cu privire la același
imobil, cu o diferență de 75.000 euro, Înalta Curte constată
că nu este fondat.
Analiza
concluziilor raportului de expertiză întocmit în apel nu poate fi
efectuată în recurs în raport de structura art. 488 alin. (1) din Legea
nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care se referă
exclusiv la interpretarea și/sau aplicarea greșită a legii în
speță și nu la interpretarea probelor deja administrate, control
de netemeinicie ce excede limitelor presupuse de dispozițiile legale
amintite, în general, și nu intră în atribuțiile instanței
de recurs. Mai mult, recurentul nu indică ce dispoziții legale ar fi
fost încălcate, ci se limitează la aspecte de fapt ce nu mai pot fi
reevaluate în recurs.
O ultimă
critică de recurs vizează soluția instanței de apel privind
obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de
judecată, în condițiile în care, nu a dat dovadă de
rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de
declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat
procedural prin obligarea la plata unor asemenea cheltuieli.
Critica este
nefondată, Înalta Curte constatând că s-a făcut o corectă
aplicare a dispozițiilor legale. Astfel, deși nu este cel care a
declanșat litigiul, recurentul pârât se află în culpă
procesuală, de vreme ce nu și-a îndeplinit obligația de
plată a sumei de bani pretinse de reclamantă, deși fusese, în
mod justificat, chemat în judecată, pentru prețul de piață
al imobilului, în condițiile art. 50
1
din Legea nr. 10/2001.
Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume.
Cheltuielile
de judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni
procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia
s-a promovat acțiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul,
neavând relevanță de la cine le solicită partea adversă
care a efectuat asemenea cheltuieli.
Pentru
considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul
declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de
Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice
București împotriva Deciziei civile nr. 426 A din 29 septembrie 2015 a
Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice
reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor
Publice București împotriva Deciziei civile nr. 426 A din 29 septembrie
2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Decizia este
definitivă și se va comunica părților, conform
dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2016.
Procesat
de GGC - CT