ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1379/2016

Decizia nr. 1379/2016 Asupra cauzei de față reține următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 02 iunie 2014 sub nr. x/3/2014, pe rolul Tribunalului București, întemeiată în drept, pe dispozițiile art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la plata prețului de piață, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare pentru apartamentul din imobilul situat în București, împreună cu garajul și terenul aferent acestora, conform contractului de vânzare-cumpărare din 02 decembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că ulterior cumpărării imobilului, foștii proprietari l-au revendicat, iar prin Decizia civilă nr. 5646 din 05 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008* de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus menționat.

Prin Sentința civilă nr. 1563 din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a fost obligat, în temeiul dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 la plata către reclamanta A. a sumei de 451.965 euro, contravaloarea în lei la data plății, reprezentând valoarea de piață a imobilului situat în București, ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare din 02 decembrie 1996 și a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, contravaloare onorariu expert.

Prin Decizia civilă nr. 426 din data de 29 septembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către reclamanta A. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Sentinței civile nr. 1563 din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014. Împotriva acestei decizii a declarat prezentul recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 10 decembrie 2015 și repartizat Completului filtru nr. 10 (CF 10). Prin rezoluția completului de filtru din 14 decembrie 2015, cererea de recurs a fost comunicată intimatei A., la data de 17 decembrie 2015, cu mențiunea de a depune întâmpinare în termen de 30 zile de la comunicare.

La data de 13 ianuarie 2016, cu respectarea termenului legal impus de dispozițiile art. XV alin. (3) coroborate cu dispozițiile art. XVII alin. (3) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri privind degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, intimata A. a depus întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului motivat de faptul că recurentul nu a indicat motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, iar pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurentului Ministerul Finanțelor Publice la data de 20 ianuarie 2016, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

La data de 03 martie 2016, constatând finalizată procedura de comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of. nr. 89/12.02.2013, magistratul asistent raportor a trecut la întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 11 martie 2016, conform dovezilor, iar la data de 21 martie 2016, cu respectarea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 493 alin. (4) teza 1 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, intimata A. a depus punct de vedere la raport.

Prin cererea de recurs, recurentul a apreciat hotărârea curții de apel ca nelegală și netemeinică, invocând incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. În susținerea criticilor de nelegalitate, recurentul a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 precum și a dispozițiilor art. 453 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. În argumentare, a arătat că în mod eronat s-a apreciat că acțiunea reclamantei este întemeiată, deși, în prezenta cauza, nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute imperativ de art. 50 1 Legea nr. 10/2001.

Astfel, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului este necesară îndeplinirea a două condiții: prima condiție este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție este ca ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Or, în prezenta cauză, reclamanta nu au făcut dovada îndeplinirii niciuneia dintre aceste condiții. Un al doilea motiv de recurs a vizat faptul că, prin raportul de expertiză efectuat în apel nu a fost determinată o valoare a imobilului care să țină cont de corecțiile invocate, stabilindu-se astfel două valori cu privire la același imobil, cu o diferență de 75.000 euro.

A mai susținut că, în situația în care se apreciază a fi incidente în cauză dispozițiile legale care prevăd acordarea prețului de piață, se impune a fi acordat prețul mai mic, de 404.663 euro. Soluția instanței de apel este nelegală și din perspectiva obligării Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată având în vedere că pârâtul nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală a Ministerului Finanțelor Publice, este neîntemeiată obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed: O prima critică formulată în recurs vizează nelegalitatea deciziei atacate pentru încălcarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de apel, care a apreciat în mod eronat că acțiunea reclamantei este întemeiată, confirmând soluția pronunțată de prima instanță, deși, în cauză, nu este îndeplinită nicio condiție dintre cele două prevăzute în mod imperativ de dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată.

În primul rând, trebuie statuat asupra faptului că, în mod corect, instanțele de fond au apreciat că, în speță, sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001 cu modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate. Potrivit art. 50 din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel, cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Aceste prevederi legale trebuie corelate cu cele cuprinse în art. 50 1 din același act normativ, introdus de asemenea, prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare". Problema de drept ce se solicită a fi examinată, este cea legată de corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, care face vorbire despre "contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", ce "au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", text de lege ce are în vedere, așadar, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei hotărâri judecătorești irevocabile în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la cumpărarea imobilului.

Prin urmare, toată această analiză a întrunirii condițiilor legale trebuie realizată exclusiv prin raportare la aspectele de fapt și de drept reținute prin hotărârea judecătorească, definitivă și irevocabilă, prin care contractul a fost "desființat", hotărâre la care normele legale fac trimitere în vederea acordării despăgubirii solicitate.

Or, în cauza de față, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 02 decembrie 1996, autorii reclamantei, B. și C. au achiziționat de la Statul Român, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu, situat în București, compus din parter: două camere, hol, bucătărie, cămară, baie, vestibul, etaj: cameră, hol, baie, vestiar, debara vestibul, două debarale; mansardă trei camere, serv., wc, două terase, boxă, garaj, în comun: vestibul, culoar, spălătorie, culoar, sală centrală termică, apartament în suprafață utilă totală de 315,36 mp, precum și o cotă indiviză de 89,42 mp din părțile de folosință comună a imobilului și garajul în suprafață utilă de 19,98 mp, care s-au vândut odată cu locuința și terenul aferent acestora în suprafață de 90,65 mp.

Urmare a decesului ambilor părinți ai reclamantei, aceasta a devenit unică moștenitoare, așa cum reiese din certificatul de moștenitor din 14 februarie 2001 și certificatul de moștenitor din 10 septembrie 2010. Prin Decizia civilă nr. 5646 din 05 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2008* de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamanta a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul mai sus menționat. În considerentele deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a reținut cu putere de lucru judecat că actele de dobândire a proprietății de către reclamantă se bucură de prezumția de validitate și legalitate, nefiind desființate. Imobilul în litigiu a fost dobândit de pârâții persoane fizice prin acte juridice cu titlu oneros, buna lor credință la data încheierii convențiilor de vânzare-cumpărare cu statul nefiind contestată de reclamanți.

Nu rezultă deci că în speță, contractul încheiat de autorii reclamantei în temeiul Legii nr. 112/1995 nu ar fi respectat legea. Prin urmare, aceștia se pot prevala de dreptul conferit de lege, de a solicita restituirea prețului de piață al imobilului, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, prin care au dobândit proprietatea bunului fiind desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, prin hotărâre definitivă și irevocabilă. Evingerea reclamantei din prezenta cauză în acțiunea în revendicare a fostului proprietar echivalează cu invalidarea de către instanțe a contractului lor de vânzare-cumpărare, situație echivalentă celei în care titlul a fost desființat.

Prin urmare, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, fiind îndeplinite cele două condiții cumulative, prevăzute în mod imperativ de textul de lege, reclamanta intimată fiind îndreptățită la restituirea prețului de piață al apartamentului litigios. Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează faptul că prin raportul de expertiză efectuat în apel nu a fost determinată o valoare a imobilului care să țină cont de corecțiile invocate, stabilindu-se astfel două valori cu privire la același imobil, cu o diferență de 75.000 euro, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Analiza concluziilor raportului de expertiză întocmit în apel nu poate fi efectuată în recurs în raport de structura art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care se referă exclusiv la interpretarea și/sau aplicarea greșită a legii în speță și nu la interpretarea probelor deja administrate, control de netemeinicie ce excede limitelor presupuse de dispozițiile legale amintite, în general, și nu intră în atribuțiile instanței de recurs. Mai mult, recurentul nu indică ce dispoziții legale ar fi fost încălcate, ci se limitează la aspecte de fapt ce nu mai pot fi reevaluate în recurs.

O ultimă critică de recurs vizează soluția instanței de apel privind obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata unor asemenea cheltuieli. Critica este nefondată, Înalta Curte constatând că s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale. Astfel, deși nu este cel care a declanșat litigiul, recurentul pârât se află în culpă procesuală, de vreme ce nu și-a îndeplinit obligația de plată a sumei de bani pretinse de reclamantă, deși fusese, în mod justificat, chemat în judecată, pentru prețul de piață al imobilului, în condițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001.

Dimpotrivă, pe tot parcursul litigiului, a contestat plata acestei sume. Cheltuielile de judecată au rolul de a acționa ca veritabile sancțiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acțiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul, neavând relevanță de la cine le solicită partea adversă care a efectuat asemenea cheltuieli. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei civile nr. 426 A din 29 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei civile nr. 426 A din 29 septembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Decizia este definitivă și se va comunica părților, conform dispozițiilor art. 427 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 iunie 2016. Procesat de GGC - CT