ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 801/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 17 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice pentru obligarea acestuia la plata prețului de piață al apartamentului nr. x situat în București, str. x, apartament a cărui proprietate - dobândită în baza Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 ianuarie 1997 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 - a pierdut-o în concursul cu fostul proprietar, în urma admiterii acțiunii în revendicarea acestuia prin Sentința civilă nr. 1781 din 14 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București în Dosar nr. x/2010, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 324A din 5 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București și irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2059 din 27 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În drept, au fost indicate prevederile art. *50

1

din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 și cele ale art. 1. din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin Sentința civilă nr. 1589 din 30 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, a admis cererea de chemare în judecată și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 520.300 RON cu titlul de preț de piață al apartamentului și a sumei de 5.450 RON cu titlul de cheltuieli de judecată, din care suma de 4.000 RON, onorariul de avocat și suma de 1.450 onorariu de expertiză.

Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 538A din 11 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, iar împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

În motivarea recursului, recurentul a invocat critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că:

- în mod greșit a fost menținută în apel soluția primei instanțe, de recunoaștere a dreptului reclamantului la încasarea prețului de piață al imobilului pe care l-a deținut în proprietate, de vreme ce în speță nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. *50

1

din Legea nr. 10/2001.

În opinia recurentului-pârât aceste condiții, instituite prin dispozițiile art. *50

1

din Legea nr. 10/2001, sunt întrunite dacă contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și, totodată, dacă acestea au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Consideră că, la cazul concret, aceste condiții nu sunt întrunite deoarece în speță nu există nicio hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia reclamantul a dobândit proprietatea imobilului în cauză, nefiind incidente dispozițiile alin. (1) al art. *50

1

din Legea nr. 10/2001.

- subsidiar, critică soluția de apel și întrucât, deși a contestat prin motivele de apel cuantumul valorii de piață stabilit prin expertiza administrată la fondul cauzei, instanța de control judiciar, deși una devolutivă, a respins în mod superficial apărările sale, fără a lua măsuri pentru a stabili prețul real al imobilului.

Consideră că instanța trebuia să dispună fie refacerea raportului de expertiză, fie efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere criticile sale din motivele de apel.

De asemenea, consideră că, în virtutea rolului său activ, instanța de apel putea să sesizeze și singură valoarea ridicată a prețului de piață care se referă la un imobil construit în 1934, care a fost expertizat în clasa a II-a de risc seismic.

- greșit a fost obligat la suportarea cheltuielilor de judecată din apel în condițiile în care nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență ori nu se face vinovat de declanșarea litigiului, astfel că nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul a solicitat și judecarea cauzei în lipsă, conform art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora.

În mod eronat afirmă recurentul că una din condițiile de aplicare a art. *50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2000, ar fi aceea a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, printr-o hotărâre pronunțată într-o judecată distinctă, condiție a cărei neîndeplinire în cauză ar fi condus la o soluție nelegală de recunoaștere a dreptului reclamantului la încasarea prețului de piață al apartamentului din str. x

Afirmarea unei atare condiții de aplicare a art. *50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 1/2009, este greșită întrucât ar presupune că norma în cauză ar conține o soluție legislativă absurdă de vreme ce ar impune deopotrivă condiția explicită din textul articolului a existenței contractelor de vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", alături de condiția afirmată de recurent a constatării nulității lor absolute prin hotărâri judecătorești distincte.

De altfel, într-un atare conținut - dedus de recurent în absența oricăror baze de fundamente - norma în cauză nici nu s-ar fi putut aplica, fiind un non-sens legislativ.

În realitate, așa după cum în mod corect a reținut instanța de apel, prevederile legale anterioare menționate nu au în vedere contractele de vânzare-cumpărare anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pentru nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la data încheierii lor, ci contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza aceleiași legi, cu respectarea ei, dar care au fost lipsite de efecte în urma comparării titlurilor de proprietate aflate în concurs, în cadrul acțiunii în revendicare.

Condiția menționată de recurent în memoriul său de recurs este, în realitate, una care ține de aplicarea textului art. 50 alin. (2) din același act normativ, aceasta fiind singura situație în care se înțelege că noțiunea de contracte "desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile" este echivalentă celei de contracte anulate prin astfel de hotărâri, dată fiind încheierea lor cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (ipoteză evocată de norma în discuție).

Cum intimatul-reclamant a demonstrat că situația sa juridică, existentă în legătură cu apartamentul din str. x, corespunde ipotezei normative a art. *50

1

din lege - anume că titlul său de proprietate reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 ianuarie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost lipsit de efecte în concursul cu cel al fostului proprietar, căruia i s-a dat preferință în cadrul acțiunii în revendicare inițiate de acesta - în mod corect s-a apreciat că acesta este îndreptățit să primească, în aplicarea aceleiași dispoziții normative, valoarea de piață a bunului de a cărui proprietate a fost lipsit.

Nefondată este și critica subsidiară susținută de recurent, relativă la cuantumul valorii de piață a apartamentului, pe care se înțelege că acesta o consideră mare în raport cu caracteristicile imobilului.

Prin critica sa, recurentul a expus ceea ce el consideră că ar fi trebuit să facă instanța devolutivă de apel și modul în care consideră că ar trebuit să se manifeste rolul activ al acesteia, respectiv să dispună fie refacerea raportului de expertiză administrat la prima instanță, fie efectuarea unei noi expertize care să țină seama de criticile sale de apel.

Cu toate acestea, se observă că argumentele pentru care instanța devolutivă de apel a respins criticile pârâtului relative la valoarea de piață a imobilului în cauză, au fost unele de procedură iar nu de fond, reținându-se de curtea de apel că valoarea apartamentului a fost stabilită prin raportul de expertiză administrat în fața primei instanțe și că nu a fost contestată de pârât pe calea obiecțiunilor, la termenul imediat următor depunerii raportului sau a depunerii răspunsului la obiecțiunile formulate de către reclamant, în condițiile art. 337 și 338 C. proc. civ.

Astfel fiind, instanța de apel a reținut în mod corect că, în raport de dispozițiile art. 185 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul este decăzut din dreptul de a formula obiecțiuni la expertiză pe calea apelului.

Înalta Curte mai reține că, astfel soluționate criticile apelantului ce vizau rezultatul evaluării expertizei judiciare administrate de tribunal, a fost criticată în recurs doar o pretinsă respingere superficială a apărărilor sale, ignorându-se de către recurent împrejurarea că, în realitate, respingerea acestora a fost consecința aplicării corecte de către instanța de apel a unor dispoziții procedurale care au impus o atare soluționare.

Nefondate sunt și criticile în privința soluției de obligare a recurentului la suportarea cheltuielilor de judecată din apel, soluție care, contrar susținerilor acestuia, nu este decât consecința pierderii procesului și aplicării dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. în raport cu această situație juridică, iar nicidecum rezultatul voinței/intenției sancționării sale pentru rea-credință, neglijență ori pentru inițierea nejustificată a procesului în ansamblu.

Astfel fiind și în considerarea acestor argumente, Înalta Curte apreciază ca fiind nefondate criticile de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În aplicarea acelorași dispoziții legale, respectiv cele ale art. 453 (1) C. proc. civ. și ca urmare a reținerii caracterului nefondat al recursului declarat potrivit celor anterior arătate, Înalta Curte va obliga pe recurent să plătească intimatului cheltuieli de judecată în recurs, în cuantum de 1.785 RON, constând în onorariu de avocat, a cărui plată a fost dovedită cu chitanța de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 538A din 11 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurent la plata sumei de 1785 RON cheltuieli de judecată către intimatul - reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM