ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 737/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe roiul Judecătoriei sectorului 4 București sub nr. x/4/2007 reclamanții A., B. și C. i-au chemat în judecată pe pârâții D., E., F., Municipiul București prin primarul general și Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând să se constate existența drepturilor locative proprii asupra apartamentului nr. 1 situat în str. x, sector 4, stabilirea contravalorii lucrărilor de reparații și îmbunătățiri necesare și utile pe care le-au adus apartamentului estimate la 151.200 RON, instituirea unui drept de retenție în legătură cu acesta și obligarea pârâților Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice la restituirea prețului actualizat al apartamentului, în sumă de 35.962.557 ROL.

în motivare, au arătat că imobilul din str. x, a intrat în proprietatea statului în baza Decretului 92/1950, iar în anul 1996 au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1996, având ca obiect apartamentul nr. 1 din imobilul susmenționat, în baza Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 5512 din 09.10.2003 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, definitivă și irevocabilă la data de 27.03.2006, reclamanta A. a fost obligată să le lase pârâților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului în litigiu.

Întrucât au fost evinși de către un terț au înțeles să intenteze prezenta acțiune.

Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă arătând ca Primăria Municipiului București, ca parte contractantă, prin mandatar S.C.G. S.A. are calitate procesuală pasivă în cauză și răspunde pentru evicțiune în temeiul art. 1337 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1416 din 07.03.2008, Judecătoria sectorului 4 București a admis excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire fa capătul 2 ai cererii de chemare în judecată, a admis excepția dreptului material ia acțiune privind capătul 4 al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la 06.12.2007, și a disjuns capetele de cerere nr. 1, 2 și 3 formându-se dosar separat.

Prin Decizia civilă nr. 1506 din 25.11.2008 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanții reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1416 din 07.03.2008 pronunțată de Judecătoria sector 4 București, pe care a anulat-o și a reținut cauza spre competentă soluționare în fond.

împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâții E., F. și D.

Prin Decizia nr. 798 din 11.05.2009, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursul și a modificat în parte decizia dată în apel, în sensul că a anulat doar în parte sentința, numai cu privire la capătul 4 din cererea de chemare în judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/3/2009.

Prin sentința nr. 328 din 04.03.2010 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., iar prin Decizia nr. 486/A din 22.09.2010 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul și a desființat sentința civilă apelată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin sentința nr. 434 din 30.03.2015 Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta A., ce a fost admis prin Decizia nr. 391 din 09.09.2015, a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care a desființat sentința nr. 434 din 30.03.2015 și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță,

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta, în mai multe rânduri, și-a modificat căpătui 4 de cerere, în sensul că a solicitat restituirea prețului actualizat și nu contravaloarea de piață a imobilului.

Or, în aceste condiții, dar și față de calitatea reclamanților de persoane care au achiziționat imobilul în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cauza nu trebuia să fie soluționată în temeiul dispozițiilor de drept comun privitoare la evicțiune, ci a prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 1.0/2001.

Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea, ca nefondat, a recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția/civilă prin Decizia nr. 63 din 21.01.2016.

Reluând judecata, prin sentința nr. 298 din 02.03.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pe care i-a obligat la plata sumei de 61.449,29 RON cu titlu de daune către reclamantă. Totodată, a respins acțiunea formulată. în contradictoriu cu pârâții S.C. G. S.A. și Municipiul București, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat ia plata sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că deși inițial reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul ca a solicitat prețul actualizat al apartamentului, ulterior și-a modificat în termen legal acțiunea, solicitând restituirea prețului actualizat cu indicele de inflație.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, apel ce a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1047/A din 17.11.2017, apelantul - pârât fiind obligat să plătească intimatei-reclamante A. suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu titlu preliminar, instanța de apel a constat ca, în cauza, prin Decizia nr. 391 din 09.09.2015 a Curții de Apel București, secția a IIl-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 63 din 21.01.2016 Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamanta, în mai multe rânduri, și-a modificat capătul 4 de cerere, prin care a cerut inițial prețul de piața al imobilului, în sensul că a solicitat restituirea prețului actualizat al acestuia.

Or, în aceste condiții, dar și în raport de calitatea reclamanților de persoane care au achiziționat imobilul în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cauza nu trebuia să fie soluționată în temeiul dispozițiilor de drept comun privitoare la evicțiune, ci a prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Ca urmare, instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 1337 și urm. din C. civ., pe care reclamanta și-a întemeiat inițial acțiunea, nu sunt incidente raportului juridic judecății, în cauză devenind aplicabile, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat, prevederile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 50 alin. (2) din lege cererile sau acțiunile injustiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.

De asemenea, în baza art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În speță, prima instanță deși, în fapt, a făcut aplicarea prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în considerente s-a făcut trimitere în mod greșit și la prevederile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Acest fapt este dedus din analiza raportului de expertiză contabilă întocmit de către expert H. în rejudecare, care a stabilit prețul reactualizat al apartamentului nr. 1 de 61.449,29 RON, la care a fost obligat pârâtul-apelant către reclamantă și nu prețul de piață al aceluiași imobil.

De altfel, s-a arătat că reclamantei nici nu i s-ar fi cuvenit contravaloarea de piață a apartamentului în raport de conținutul considerentelor sentinței civile nr. 5112 din 09,10.2013 a Judecătoria sectorului 4 București, prin care A. a fost obligată să lase în deplină proprietate și posesie către E., F. și D. apartamentul nr. 1, parter, din imobilul situat în București, str. x, sector 4.

Astfel, în considerentele acestei hotărâri judecătorești s-a reținut cu putere de lucru judecat că apartamentul a fost vândut cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și că pârâta A. (reclamanta din prezenta cauza) a fost de rea-credință la data cumpărării imobilului.

Ca urmare, s-a arătat ea în mod just instanța a obligat pe pârât la plata prețului actualizat al imobilului în raport de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

S-a reținut că excepția de ordine publică a lipsei calității procesuale pasive invocată de către apelant prin motivele de apel este neîntemeiată în raport de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerul Economiei și Finanțelor restituirea prețului prevăzut la art. 50 alin. (2).

Referitor ia ultimul motiv de apel, instanța de apel a arătat că, atâta vreme cât acțiunea în pretenții a fost admisă în raport de apelantul Ministerul Finanțelor Publice, acesta a căzut în pretenții în sensul art. 274 C. proc. civ., astfel încât în mod întemeiat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată justificate cu plata onorariului de avocat.

În baza art. 274 C. proc. civ., apelantul a fost obligat să plătească reclamantei suma de 1.000 RON cheltuieli de judecată din apel, justificată cu plata onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică obligarea sa ia plata prețului actualizat al imobilului având în vedere faptul că, potrivit principiului relativității efectul ui contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, iar Ministerul Finanțelor Publice are calitatea de terț față de acest contract.

Se arată că dispozițiile art. 1337 C. civ. ce instituie obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului nu pot fi înlăturate prin dispoziții speciale contrare și se solicită a se avea în vedere și prevederile art. 1344 C. civ., potrivit cărora "Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii".

Recurentul învederează că dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică obligarea acestuia la plata prețului actualizat ai imobilului.

De asemenea, nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură a justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Pârâtul a arătat că, potrivit prevederilor art. 1337 C. civ., instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, învederând că deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, anume municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilului în cauză. Se arată că nu poate fi antrenata răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

Se critică și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care nu se poate reține o culpă procesuală a acestui pârât, ce nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

Analizând decizia din apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Critica ce vizează încălcarea principiului relativității efectelor contractului, în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract, nu poate fi primită, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Astfel, Ministerul Finanțelor Publice stă în proces în calitate de pârât în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia restituirea prețului în ipoteza prevăzută la alin. (2) "se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

Este nefondată și critica recurentului în sensul că dispozițiile ari 1337 C. civ., ce instituie obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului, nu pot fi înlăturate prin dispoziții speciale contrare.

Înalta Curte reține că pârâtul a fost obligat la plata prețului actualizat ai imobilului în temeiul art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Aceste norme au caracter de drept material și, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 1337 C. civ., în ceea ce privește părțile raportului obligațional, instituind ex lege obligația Ministerului Finanțelor Publice de restituire a prețului actualizata! imobilului.

în ceea ce privește critica în sensul că nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții, Înalta Curte reține că Ministerul Finanțelor Publice justificând legitimare procesuală pasivă în temeiul legii, anume art. 50 alin. (3), sus-menționat, nu interesează culpa pârâtului, ca premisă a atragerii sale în proces, în această calitate. O astfel de culpă nici nu se poate reține în persoana ministerului, calitatea sa de a sta în proces fiind determinată de dispozițiile legii, raportat la atribuțiile sale de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, din care se procedează la restituire.

Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod corespunzător, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețui actualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul.

În ceea ce privește critica referitoare la obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice ia plata cheltuielilor de judecată în apel, se reține că prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții. Or, câtă vreme apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice a fost respins, acesta a căzut în pretenții în sensul art. 274 C. proc. civ., astfel încât în mod întemeiat a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată justificate cu plata onorariului de avocat, fiind irelevante susținerile recurentului în sensul că nu ar fi dat dovadă de rea-credință sau neglijență și nu se face vinovat de declanșarea litigiului.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere prevederile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON către intimata A., reprezentând onorariu avocațial, justificat cu chitanța aflată la fila 30 dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 1047/A din data de 17 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi 13 martie 2018.