ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 864/2019

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18.09.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, SC B. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:

- obligarea, în solidar, a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, str. x, sector 4;

- obligarea pârâtei SC B. SA la plata comisionului achitat de reclamanți în cuantum de 1% din prețul plătit pentru apartamentul cumpărat, încasat de acesta la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului în litigiu, în conformitate cu art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin cererea de modificare și completare depusă la data de 9 decembrie 2014, reclamantul A. a solicitat conceptarea, în cuprinsul cadrului procesual, în calitate de pârât, a Municipiului București, prin Primar General și obligarea, în solidar, a pârâților și la plata sporului de valoare adus imobilului, determinat de excedentul de valoare al apartamentului, în timpul evicțiunii, prin îmbunătățirile necesare și utile aduse acestuia, precum și obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului, actualizat cu coeficientul de inflație, precum și obligarea la plata dobânzii legale aferente, până la data plății efective.

La data de 6.06.2016, cumpărătoarea C. a formulat cerere de intervenție voluntară principală, în contradictoriu cu reclamantul A. și pârâții Statul Român, prin reprezentant Ministerul Finanțelor Publice, SC B. SA și Municipiul București, prin primar general, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenție și introducerea sa în cauza în calitate de intervenient.

Prin Sentința civilă nr. 622 din 9.05.2017, Tribunalul București, secția III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC B. SA și Municipiul București, prin primar general, în privința acțiunii modificate și precizate depuse de reclamantul A. și în privința cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C..

A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, SC B. SA și Municipiul București, prin primar general, pentru lipsa calității procesual pasive a pârâților.

A respins cererea de intervenție în interes propriu, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, SC B. SA și Municipiul București, prin primar general, pentru lipsa calității procesual pasive a pârâților.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta C.. A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant și intervenientă a sumei de 372.229 RON, cu titlu de preț de piață al apartamentului nr. x, situat în imobilul din str. x et. 1 sector 4 București, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație și cu dobânda legală la data plății.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii îmbunătățirilor.

A obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2000 RON, onorariu expert, și a luat act că s-au solicitat, pe cale separată, onorariile avocaților atât pentru reclamant, cât și pentru intervenientă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice.

Prin Decizia nr. 1093A din 15 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Sentinței civile nr. 622/09.05.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția III-a civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului declarat de pârât, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele:

Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, la art. 50 alin. (3) se prevăd următoarele:

"Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".

Restituirea prețului prevăzut la alin. 1a alin. (2) și (2

1

) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare, având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite cumulativ două condiții, și anume: încheierea contractelor de vânzare - cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar aceste contracte de vânzare - cumpărare să fi fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

În acest sens, dispozițiile art. 50

1

fac vorbire despre "contractele ce au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile", însă acest text de lege are în vedere, atunci când reglementează plata prețului de piață, existența unei hotărâri în care să se rețină respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, la cumpărarea imobilului.

În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus, în art. 50, condițiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească, pentru a putea solicita restituirea prețului la valoarea de piață. Așadar, reclamanții, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligația de a cunoaște care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput că, în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze minime diligente pentru a afla situația juridică a imobilului. Astfel, faptul că reclamanții nu au depus minime diligențe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoașterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credință a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiție intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credință determină, în realitate, ilicitatea cauzei, or, prin existența unei cauze ilicite, este afectată însăși validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, existența sau inexistența bunei-credințe a chiriașului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerințele prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Rezultă că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispozițiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză și, prin urmare, încheierea contractului de vânzare - cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ.

În consecință, având în vedere că reclamanții își invocă propria turpitudine, și anume încălcarea dispozițiilor legale la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, pentru a obține recunoașterea unui drept, aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului la valoarea de piață.

Prin urmare, atât timp cât, în cauză, nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au pronunțat hotărâri nelegale și netemeinice, admițând cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice, întrucât acesta nu poate fi obligat la restituirea prețului la valoarea de piață, achitat de către reclamanți, în baza contractului de vânzare - cumpărare.

Hotărârea instanței de apel este criticabilă și în ceea ce privește respingerea criticilor din apel relative la obligarea Ministerului Finanțelor Publice la actualizarea sumei de 372.229 RON, cu dobânda legală și cu indicele de inflație.

Astfel, instanța a omis faptul că, în ceea ce privește capetele de cerere referitoare la plata dobânzii legale și a indicelui de inflației, acestea se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, iar, între reclamante și Ministerul Finanțelor Publice, nu există raporturi contractuale.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel era necesar să analizeze temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, privind plata dobânzii și a indicelui de inflație, respectiv art. 1336 - 1337 din C. civ., cu privire la evicțiune.

Prevederile Legii nr. 10/2001 sunt de strictă aplicare și interpretare, fiind menționat, la art. 50

1

, următoarele:

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Legea nr. 10/2001 nu prevede acordarea altor sume decât cele reprezentând valoarea de piață a imobilului din litigiu, întrucât acordarea indicelui de inflație și a dobânzii legale ar crește neîntemeiat valoarea acestuia, depășindu-se valoarea de piață efectivă a imobilului, ceea ce ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză.

Mai mult, referitor la acordarea dobânzii legale și a indicelui de inflație, astfel cum este prevăzut în dispozitivul hotărârii de fond, menținut prin hotărârea din apel, instanța nu face referire la data de la care se va aplica dobânda legală și actualizarea cu indicele de inflație, și nu există nicio motivare în drept pentru acordarea lor.

Reclamantul a susținut că atât instanța de apel, cât și cea de fond au făcut o confuzie între acordarea prețului actualizat și a prețului de piață.

Astfel, "prețul de piață" reprezintă prețul la care un produs este cumpărat/vândut efectiv pe o piață, rezultat al confruntării directe a cererii cu oferta, de unde rezultă că însuși prețul pieței reprezintă acoperirea prejudiciului suferit, prin pierderea imobilului, așa încât motivarea instanței de apel, în sensul că "nu se poate vorbi de o dublă reparație" este nelegală și contrar legislației speciale, în baza căreia s-a și acordat suma.

Noțiunea de "preț actualizat" reprezintă prețul efectiv plătit, ce se actualizează cu indicele de inflație, pentru a se acoperi prejudiciul, prin devalorizarea monedei.

În ceea ce privește suma de 372.229 RON, recurentul a apreciat că această sumă este necesar a fi diminuată, față de faptul că imobilul este construit în perioada interbelică, or, astfel de imobile sunt valorificate pe piața imobiliară la prețuri mult mai mici, având în vedere necesitatea consolidării acestora din punct de vedere seismic, astfel că instanța de apel era necesar a se pronunța și pe acest motiv de apel, iar conform principiului rolului activ al instanței și al caracterului devolutiv al apelului, era necesară efectuarea unei noi expertize de evaluare.

Intimatul reclamant A. și intimata intervenientă C. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea Deciziei civile nr. 1093/15.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 martie 2019, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, și a acordat termen de judecată la data de 8 mai 2019, în ședință publică pentru dezbaterea recursului.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Procedând la analiza primului motiv de recurs, prin care se critică interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, reiterându-se susțineri ce țin de validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, de buna - credință a chiriașilor cumpărători, concluzionându-se că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instanța constată caracterul său nefondat, pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect, instanța de recurs apreciază că aceste susțineri nu doar că sunt străine cauzei, dar ignoră situația juridică a bunului imobil în litigiu determinată de hotărârile judecătorești pronunțate în litigiile anterioare relative la acesta.

În acest sens, ca premisă a analizei, trebuie reținută existența Deciziei civile nr. 235/9.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2011, prin care, admițându-se recursul declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei civile nr. 579/31.05.2011, pronunțată de Tribunalul București, a rămas irevocabilă soluția de admitere a acțiunii în revendicare formulată de aceasta, în contradictoriu cu intimații pârâți A. și C. și au fost obligați pârâții să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul situat în București, str. x.

Tot astfel, prin Decizia civilă nr. 562 din 26.03.2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/2005, a fost menținută, în mod irevocabil, respingerea cererii de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare nr. x/20.12.1996, ce constituie titlul intimaților asupra imobilului în litigiu.

Cum acestor decizii irevocabile le este atașată o prezumție de validitate (res iudicata pro veritate habetur), tot ceea ce s-a tranșat în mod jurisdicțional prin intermediul lor nu mai poate fi repus în dezbatere în prezentul litigiu, pentru că s-ar încălca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În consecință, aspectele privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 20.12.1996 au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot fi combătute prin prezentul recurs.

În acest context procesual, analizând modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (3) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate sau introduse prin Legea nr. 1/2009, din perspectiva condițiilor impuse de aceste texte, relevate de recurent în conținutul primului motiv de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare corectă a acestora la situația de fapt stabilită în cauză.

Astfel, art. 50

1

din legea specială prevede:

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Cerințele impuse de acest articol presupun: încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și "desființarea", prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acestui contract.

Jurisprudența în această materie a reținut, în mod constant, redactarea defectuoasă a normei legale evocate, întrucât cele două condiții impuse de textul enunțat par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi "desființat", (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noțiunea de "desființare" a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că "desființarea", în accepțiunea acestui act normativ, nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legale care cârmuiește încheierea sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea, ca o cauză de ineficacitate a contractului de vânzare - cumpărare, avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă că singura cauză de ineficacitate care poate face textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului/cumpărătorilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea 10/2001, republicată.

În același timp, se constată că textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate...", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este însăși valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, întrucât, numai în aceste condiții, cumpărătorul pierde posesia, în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune:

"Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."

Totodată, art. 50 alin. (2)

1

din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede:

"Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."

Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2)

1

prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistența celor două tipuri de acțiuni, ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, respectiv:

- cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995;

- cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice ulterioare constatării nulității contractului de vânzare - cumpărare, prin aplicarea efectului nulității, constând în repunerea părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2)

1

, coroborat cu art. 50

1

(citat și el anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Or, în cauză, cu privire la contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 20.12.1996, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC B. SA, și intimații A. și C., s-a respins, în mod irevocabil, acțiunea în nulitate, cumpărătorii fiind evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de reclamanta D..

Așadar, fiind întrunite cerințele normei speciale - existența unui contract valid și lipsirea lui de efecte, ineficacitatea lui, prin admiterea acțiunii în revendicare - în mod corect instanța de apel a constatat, la fel ca prima instanță, că, în sarcina pârâtului, subzistă obligația de plată a prețului de piață (valorii de circulație, valorii venale) a imobilului în litigiu în favoarea intimaților.

Această interpretare este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, a statuat că reclamanta din acea cauză beneficia de un "bun", în sensul jurisprudenței Curții, în baza hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curții de Apel București, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios.

În acel context, s-a apreciat că desființarea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive menționate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate.

Curtea a reamintit, în analiza acestui criteriu, următorul principiu: trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus, dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" (n.i. valoarea de circulație) a bunului, așa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate.

Cum în cauza dedusă judecății, intimații cumpărători A. și C. sunt deținătorii unui bun actual, în sensul autonom convențional, și pot exhiba un titlu valabil reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20.12.1996, ce nu a fost desființat, cumpărătorii fiind evinși, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de succesoarea fostului proprietar al imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu o privare de proprietate, în sensul celei de-a doua norme a art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că aceștia trebuie despăgubiți proporțional cu valoarea de circulație a imobilului în litigiu, cum corect au stabilit instanțele anterioare prin hotărârile pronunțate.

Analizând cea de-a doua critică formulată în recurs ce vizează admiterea obligării pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la actualizarea sumei de 372.229 RON, cu dobânda legală și cu indicele de inflație, întrucât, în cauză, nu există o răspundere contractuală care să determine obligația de plată a acestor sume, nu ar exista temei legal pentru acordarea lor și instanțele fondului nu au motivat acordarea lor și nu au menționat data de la care se aplică dobânda legală și indicele de inflație, instanța reține caracterul nefondat al acesteia, pentru următoarele considerente:

Prima instanța a reținut în mod corect că obligația de plată a dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de valoare de circulație și cea a actualizării obligației de plată a acestei sume cu rata inflației, la data plății, au naturi juridice diferite, prima reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată, iar cea de-a doua reprezentând valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății, raționament însușit și confirmat de instanța de apel.

Astfel, în cazul actualizării creanței cu indicele de inflație, se urmărește menținerea valorii reale a obligației monetare la data efectuării plății, deci evitarea erodării creanței prin inflație, ceea ce are un vădit caracter compensatoriu (damnum emergens), iar în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu (lucrum cessans), se încearcă a se compensa câștigul (fructele civile) pe care creditorul l-ar fi obținut ca urmare a investirii banilor, dacă aceștia ar fi fost plătiți la scadență.

Cum cele două obligații au naturi juridice distincte și finalități diferite, dar sunt grefate pe raportul juridic obligațional principal, ce decurge din legea specială și a fost stabilit în mod concret în cauză, intimații fiind titularii creanțelor, nu se poate aprecia că acestea ar trebui să derive exclusiv din raporturi contractuale și că obligarea pârâtului la plata lor ar determina, în cauză, o dublă reparație sau o îmbogățire fără justă cauză în favoarea intimaților sau că nu există temei legal pentru acordarea acestora.

În același sens, examinând hotărârea atacată, instanța de recurs observă că respingerea motivului de apel ce a avut ca obiect această critică a fost corect argumentată de către instanța de apel, iar hotărârea instanței de fond, confirmată de instanța de apel, face referire în mod clar și la data de la care se aplică aceste sancțiuni civile, respectiv "la data plății", astfel încât au fost respectate garanțiile procesuale ale motivării hotărârii judecătorești și sub acest aspect.

Analizând critica ce vizează cuantumul valorii de circulație la care pârâtul a fost obligat acesta ce se solicită a fi diminuat, în raport de faptul că imobilul este construit în perioada interbelică și ar necesita consolidarea din punct de vedere seismic, ceea ce ar determina necesitatea efectuării unei noi expertize de evaluare, instanța de recurs urmează a o respinge pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect, se poate observa că instanța de apel, ca instanță de control judiciar, a respins cererea pârâtului de refacere a raportului de expertiză, constatând, pe de o parte, că acesta nu a solicitat în fața primei instanțe, în termenul prevăzut de art. 337 din C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea acestuia, completarea sau refacerea raportului de expertiză, iar, pe de altă parte, nu a motivat solicitarea de refacere a probelor direct în fața instanței de apel.

În acest context procesual, reținând că recurentul pârât nu a criticat în mod argumentat, prin motivele de recurs, această măsură procesuală, din perspectiva normelor legale care au întemeiat-o, instanța de recurs apreciază că problematica privind efectuarea unei noi expertize de evaluare nu mai poate fi repusă în discuție și nu poate constitui obiect al analizei în recurs.

Tot astfel, existând o dezlegare a instanței de apel asupra cererii de refacere a raportului de expertiză, nu se poate susține în mod valid că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acesteia.

În ceea ce privește solicitarea diminuării cuantumului valorii de circulație a imobilului în litigiu pentru criterii ce țin de vechimea imobilului și necesitatea consolidării lui, criterii invocate pentru prima dată în recurs, instanța de recurs apreciază că acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel încât nu pot forma obiect de analiză în recurs, în actuala configurație a acestei căi de atac, astfel cum decurge din dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu poate fi operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Deciziei nr. 1093 A din 15 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva Deciziei nr. 1093 A din 15 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 mai 2019.

GGC - OB