ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2064/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 14.05.2009, sub nr. x/2009, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor la plata valorii de piață a imobilului situat în București, str. x, compus din construcție 5 camere, culoar, scara, cămară, bucătărie, spălătorie, pivniță, boxa, wc, vestibul hol, culoar, scara bucătărie, cămara hol, camera de serviciu, baie, două magazii, culoar și teren în suprafață de 135 mp, a cărui proprietate a fost în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998; cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a locuit în calitate de chiriașă în acest imobil, împreună cu părinții săi, B. și C., în baza contractului de închiriere nr. x/21.12.1994 și apoi a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998, contract care a fost anulat de instanță prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă. Prin sentința civilă nr. 3427/23.05.2003 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea formulată de D. în contradictoriu cu A., B., C. și E., S.C. Herastrau Nord S.A. și S.C. F. S.A., constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998 și dispunându-se evacuarea din imobil. În temeiul art. 1344 coroborat cu art. 1341, 1345 și 1346 C. civ., reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei care se va calcula prin expertiza de specialitate. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece prin acțiune se solicită valoarea de circulație a imobilului, însă reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se constate buna sa credință, astfel că cererea nu se circumscrie dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, având în vedere că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Prin sentința civilă nr. 12293/10.06.2010 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată competenta de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16.08.2010, sub nr. x/2010. În perioada 21.02.2012 - 25.04.2017, cursul judecății a fost suspendat, în temeiul art. 244 alin. (1) C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2005, aflat pe rolul Curții de Apel București. La termenul de judecată din data de 24.05.2011, reclamanta a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul cadrului procesual pasiv, arătând că înțelege să cheme în judecată în calitate de pârâți și Municipiul București și S.C. F. S.A., iar la termenul din 05.05.2017, a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat achitat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998, precum și obligarea pârâtei G., moștenitoarea persoanei îndreptățite H., la plata sumei de 268.7575.629 RON ROL, actualizată, reprezentând despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului situat în str. x, prin îmbunătățiri necesare și utile. Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare la cererea modificatoare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesual pasive, întrucât nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. A arătat pârâtul că, în conformitate cu art. 1337 C. civ., răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, revine vânzătorului, fiind în fața unui raport juridic de drept privat având la baza un contract; or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub raport juridic, o altă persoană răspunzătoare. Prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice, iar pentru a reține opinia contrară, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novațiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 din C. civ., care însă nu operează fără consimțământul expres al creditorului, în plus, novațiunea nu se prezumă. Pe fond, pârâtul s-a apărat invocând dispozițiile art. 1337 din C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind deplin aplicabilă între părțile prezentului litigiu. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului București. Prin încheierea de ședință din data de 26.09.2017, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice.

Sentința pronunțată de Tribunalul București Prin sentința civilă nr. 1518/21.06.2019, Tribunalul București, secția a V-civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a sumei de 8984,97 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data plății fiecărei rate (conform situației încasări aflată la dosar) și până la data plății efective a debitului; a obligat pârâta G. la plata către reclamantă a sumei de 64540 euro reprezentând contravaloarea cheltuielilor necesare și utile efectuate în legătură cu imobilul situat în București, str. x, sector 1; a respins primul capăt al cererii de chemare în judecată formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și Administrația Fondului Imobiliar, ca neîntemeiat; a stabilit onorariul definitiv aferent expertizei evaluatorii la suma de 1500 RON, obligând pârâta G. la plata diferenței de onorariu de 500 RON, a obligat pârâta G. la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998, încheiat cu Municipiul București, reprezentat prin S.C. F. S.R.L., reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. x, compus din 5 camere (subsol - culoar+scara, cămară, bucătărie, spălătorie, pivniță, boxa, wc; parter - vestibul, hol, wc, culoar+scara, bucătărie, cămară; etaj - hol, camera serviciu, baie, două magazii). Prețul, stabilit la suma de 89949700 ROL, a fost achitat integral, astfel cum rezultă din situația încasărilor comunicată de S.C. F. S.R.L.. Ulterior, prin decizia civila nr. 528A/29.09.2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâții B., E., C., A., S.C. Herăstrău Nord S.A. și S.C. F. S.R.L. și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.03.1998. Împotriva acestei decizii s-a formulat recurs, iar prin încheierea din data de 18.07.2012, Curtea de Apel București a dispus înaintarea cauzei la Curtea de Apel Constanța, ca urmare a admiterii cererii de strămutare. Prin decizia civilă nr. 227/17.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța au fost admise recursurile declarate, a fost casată decizia civila nr. 528A/29.09.2005 a Tribunalului București, și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Constanța. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1170/13.05.2014 a Tribunalului Constanta, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.03.1998, sentință definitivă prin decizia civilă nr. 72/29.06.2015 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1818/3.11.2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În aceste condiții, instanța de fond a reținut că în cauză devin incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii 112/1995 au dreptul la restituirea prețului actualizat, care urmează să se facă de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea 112/1995. Având în vedere că prin hotărâre irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998 și, ca atare, încălcarea condițiilor stabilite de lege pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare prevăzut de Legea nr. 112/1995, reclamanta este îndreptățită doar să solicite restituirea prețului actualizat achitat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare, nu și prețul de piață al apartamentului. Reglementarea cuprinsă în Legea nr. 10/2001 privind despăgubirea pe care trebuie să o primească foștii proprietari ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost anulate, reprezintă o aplicare a principiului restabilirii situației anterioare care guvernează efectele nulității actului juridic. Potrivit acestui principiu tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act juridic nu s-a încheiat (în cazul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul trebuie să restituie prețul, iar cumpărătorul lucrul vândut). De asemenea, s-a reținut că obligația vânzătorului de a garanta pe cumpărător pentru evicțiune (art. 1337 și urm. C. civ.) se naște din contractul de vânzare-cumpărare, astfel că desființarea acestuia atrage și stingerea garanției, conform principiului retroactivității efectelor nulității, în temeiul căruia obligațiile care nu s-au executat până la data anulării/constatării nulității contractului nu se mai execută, iar cele deja executate sunt supuse, ca regulă, restituirii. Prin urmare, instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata prețului de piață al imobilului, întrucât nu sunt întrunite cerințele art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, în sensul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1998 nu s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar garanția pentru evicțiune nu mai funcționează, fiind anulat contractul de vânzare-cumpărare. În temeiul dispozițiilor art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanta a sumei de 8994.97 RON, actualizată cu indicele de inflație de la data plății fiecărei rate și până la data achitării efective a debitului. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin care a solicitat schimbarea hotărârii apelate, în sensul admiterii excepției lipsei calității sale procesuale pasive și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 817 A/23 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice și l-a obligat pe acesta la plata sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat, către intimata-reclamantă A.. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept: Deși pârâtul critică atât soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive, cât și soluția de obligare a sa la plata pretențiilor solicitate de reclamantă, prin intermediul a două motive de apel distincte, acestea vizează aceeași chestiune juridică - inexistența unei răspunderi a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea către cumpărători a prețului ce a fost achitat, în temeiul unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/195, contract ce a fost ulterior anulat. Reținând legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, potrivit căruia "(3) Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2^1) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Din interpretarea gramaticală a normei juridice enunțate reiese că obligația de a restitui prețul solicitat prin cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului actualizat, revine Ministerului Finanțelor. În cauză nu s-a pus problema analizării condițiilor răspunderii civile contractuale, întrucât obligația de restituire a prețului actualizat era stabilită în sarcina Ministerului Finanțelor Publice printr-o lege specială de reparație, pârâtul chemat în judecată fiind titularul obligației ce face obiectul raportului juridic dedus judecății în virtutea unei dispoziții legale, chiar dacă acesta nu a fost parte în contractele de vânzare-cumpărare. În speță, intimatei-reclamante i-a fost admisă cererea referitoare la restituirea prețului actualizat al imobilului ce a făcut obiectul unui act de vânzare declarat nul, temeiul legal al acestei dispoziții judecătorești constituindu-l prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reprezintă o aplicație specială a răspunderii civile pentru situațiile particulare, în care se regăsesc persoanele care au cumpărat locuințe în baza Legii nr. 112/1995. Dat fiind caracterul special al menționatelor prevederi ale Legii nr. 10/2001, în puterea principiului general de drept specialia generalibus derogant, generalia specialibus non derogant, ele derogă de la reglementarea de drept comun din materia evicțiunii (art. 1337 și urm. din C. civ.), așa încât situația dedusă judecății în litigiul pendinte și cadrul procesual în care acesta se derulează nu puteau fi evaluate - astfel cum pretinde apelantul - prin prisma regulilor dreptului comun (art. 1334 și urm.) relative la răspunderea contractuală pentru evicțiune a vânzătorului Primăria Municipiului București. Cum dispoziția specială ce atrage răspunderea patrimonială a Ministerului Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului Român este în vigoare, toate criticile apelantului apar ca nefondate, urmând a fi respinse, în acest sens fiind conturată o practică judiciară unitară a instanțelor judecătorești, confirmată prin deciziile instanței supreme. De asemenea, apărările întemeiate pe neîndeplinirea cerințelor privind intervenirea unei novații prin schimbarea de debitor, în condițiile art. 1609 C. civ. din 2011, nu au fost primite, fiind nefondate. Este adevărat că în cauză sunt incidente prevederile C. civ. de la 1864, sub imperiul acestuia fiind încheiat actul, însă, debitorul obligației de plată este stabilit în temeiul unei dispoziții legale, răspunderea sa izvorând direct din lege. S-a constatat că prin criticile aduse pe fondul cauzei, recurentul face trimitere tot la condițiile răspunderii contractuale, precum și la persoana căreia îi revine obligația de a răspunde pentru evicțiune, critici care au fost respinse. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere soluția de respingere a apelului declarat, reținând cupla procesuală a apelantului s-a dispus obligarea acestuia la plata către intimata-reclamantă a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A criticat recurentul-pârât decizia instanței de apel, în esență, sub următoarele aspecte: 4.1. În mod greșit a apreciat instanța de apel că este întemeiată cererea reclamantei privind plata prețului actualizat al imobilului, având în vedere incidența dispozițiilor art. 1695 din noul C. civ. care instituie condițiile garanției contra evicțiunii. În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a arătat că dispoziția de drept comun anterior menționată nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile din litigiu, mai ales în situația în care contractul a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Stabilirea calității procesuale pasive implică, în speță, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul actualizat, mai precis izvorul acestei obligații, Sub acest aspect, deși în practica instanțelor, inclusiv a instanței supreme, s-a conturat și opinia conform căreia obligația de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicțiune (în acest sens, decizia civilă nr. 4929/2001 a instanței supreme), totuși în condițiile anulării contractului de vânzare-cumpărare și constatării relei-credințe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispozițiilor art. 1695 și urm. din C. civ., întrucât obligația de restituire a prețului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulității actelor juridice, anume al retroactivității, astfel încât părțile raportului juridic trebuie să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază și regula îmbogățirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere prețul actualizat. Fiind lămurit acest aspect de drept substanțial, pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acțiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speță, Municipiul București), nicidecum Ministerul Finanțelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât și pentru argumentele pornite de la aceeași premisă juridică, și anume: statul nu poate interveni într-un raport juridic de drept privat având la baza un contract, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare; prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice. Sub acest ultim aspect, recurentul a arătat că, într-adevăr, în cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, însă cu referire numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), și nu ale unui act juridic. Prin modificarea alin. (3) al art. 50, s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanți, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligațional direct între persoanele îndreptățite să primească restituirea prețului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentința judecătorească și Ministerul Finanțelor Publice care numai administrează fondul cu această destinație. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) nu sunt de natură să determine chemarea în judecată a Ministerului Finanțelor Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantei de imobil, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză. 4.2. În mod greșit a fost obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1000 RON, câtă vreme acesta nu a dat dovadă de rea-credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata unor atare cheltuieli. În dezvoltarea acestei critici, evocând conținutul art. 453 din C. proc. civ., recurentul a arătat că onorariile avocațiale sunt etichetate drept cheltuieli de judecată, având însă particularitatea înfrângerii caracterului neutru al celorlalte subcategorii. Astfel, dacă taxele de timbru sau despăgubirile martorilor sunt considerate cheltuieli iminente actului de judecată, al căror cuantum nu este supus discuției, onorariile avocațiale sunt negociate și stabilite între partea litigantă și apărătorul său, cu consecința unei palete diversificate din punct de vedere pecuniar. Ca atare, dispozițiile art. 451 alin. (2) permit judecătorului cauzei să micșoreze cuantumul onorariilor avocațiale "chiar și din oficiu", în virtutea rolului activ, acesta putând suplini absența acestei cereri atunci când observă lipsa de proporționalitate dintre "circumstanțele cauzei" și cuantumul sumei achitate cu titlu de onorariu avocațial. Mai mult decât atât, în speță, onorariul de avocat acordat de instanța de apel este nejustificat în raport cu complexitatea și dificultatea litigiului, având ca obiect pretenții - restituire preț actualizat. Prin urmare, stabilirea plății este nerezonabilă, deoarece în dosarul în discuție, avocatul a avut posibilitatea parcurgerii cu ușurință a etapelor procesuale, care în niciun caz nu justifică onorariul, motiv pentru care solicită reducerea lui, în baza art. 451 alin. (2). Fără a contesta faptul că nimeni nu este obligat să se apere singur, chiar dacă are cunoștințe juridice, dreptul la apărare fiind un drept recunoscut tuturor, recurentul arată că, prin angajarea unui apărător, nu trebuie să se urmărească împovărarea părții căzute în pretenții. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Recursul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice a fost întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., însă, în raport de data introducerii cererii de chemare în judecată - 14.05.2009 -, normele de drept procesual aplicabile raportului juridic litigios sunt cele cuprinse în C. proc. civ. din 1865, criticile de nelegalitate fiind încadrabile în prevederile art. 304 pct.

Printr-un prim motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut, în esență, reținerea greșită de către instanțele de fond și de apel a calității sale procesuale pasive, cu consecința obligării greșite la restituirea prețului actualizat către reclamanta fost chiriaș, al cărei contract de vânzare-cumpărare - încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 - a fost desființat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, argumentând că sunt incidente dispozițiile de drept comun ale C. civ. care reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune (în speță, a Municipiului București), care nu pot fi înlăturate de la aplicare prin nicio altă normă specială contrară, cum este cazul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Cu titlu preliminar, sub aspectele care interesează examinarea motivului de recurs, Înalta Curte are a observa că, în calitate de fost chiriaș al imobilului din București, str. x, preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, reclamanta A. a dedus judecății instanțelor de fond cererea de restituire a prețului actualizat plătit la achiziționarea imobilului în baza Legii nr. 112/1995, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/23.03.1998, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă - sentința civilă nr. 1170/2014 a Tribunalului Constanța, definitivă prin decizia civilă nr. 72/2015 a Curții de Apel Constanța și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1818/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă. Drept urmare, acțiunea în restituirea prețului actualizat vizează ipoteza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ipoteză care nu a fost contestată în faza procesuală a recursului și care a fost tranșată cu efect de lucru judecat prin hotărârea irevocabilă anterior enunțată, în care s-a disputat chestiunea caracterului nevalabil al contractului de vânzare-cumpărare. Așadar, devin incidente prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, potrivit cu care "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare". Printr-o jurisprudență constantă și consistentă a instanței supreme, dezvoltată pe marginea textului legal anterior redat, s-a statuat că, ex lege, a fost instituită în sarcina Statului Român, prin organul său reprezentativ Ministerul Finanțelor Publice, o răspundere specială, pentru imobilele preluate în mod abuziv, care au fost ulterior înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 iar dobânditorii evinși, așa cum este și cazul celui din litigiul pendinte. Prevederile art. 50 alin. (3) stabilesc în mod clar atât obligația de restituire, cât și titularul acestei obligații, anume Ministerul Finanțelor Publice, ținut să efectueze plata în numele și pe seama Statului Român. Înalta Curte are în vedere că dispozițiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun, sub aspectul titularului obligației de despăgubire. Articolul 50 alin. (3) derogă de la dispozițiile de drept comun ale C. civ. care reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune și, totodată, de la principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil, inclusiv cel al restabilirii situației anterioare. Ca atare, contrar susținerilor recurentului, este deplin legal raționamentul logico-juridic al instanței de apel care, validând soluția instanței de fond, a confirmat că, în cadrul raportului juridic obligațional dedus judecății, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, este titularul obligației de restituire a prețului actualizat. Teza recurentului, prin care se susține că dreptul comun în materia răspunderii pentru evicțiune reglementat de C. civ. nu poate fi înlăturat prin nicio dispoziție specială contrară, nesocotește o regulă de bază în soluționarea conflictului dintre norme juridice civile concurente, consacrată de principiul de drept specialia generalibus derogant, potrivit cu care norma specială derogă întotdeauna și are prioritate de aplicare față de norma generală. Ca atare, ceea ce se aplică în această materie, pentru a stabili persoana căreia îi incumbă răspunderea pentru evicțiune, nu este principiul relativității efectelor contractului, reglementat de normele de drept comun, ci răspunderea instituită de norma specială în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant legal al Statului Român. Susținerea recurentului în sensul că obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului este lipsită de substanță, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, calitatea procesuală pasivă a recurentului rezultă din voința legiuitorului, care a instituit obligația Ministerului Finanțelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Adoptarea normei prin care s-a instituit o atare obligație a fost justificată de faptul că această instituție era cea care dispunea, în condițiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obținute din vânzarea apartamentelor către foștii chiriași. Așadar, norma specială care reglementează obligația de dezdăunare în sarcina recurentului derogă de la principiul relativității efectelor contractului, în sensul că, ex lege, în cazul anulării contractului, răspunderea pentru restituirea prețului nu revine vânzătorului, ci este asumată de Statul Român, prin organul său reprezentativ, Ministerul Finanțelor Publice. Împrejurarea că raportul juridic generat de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu conținutul său constând în drepturi și obligații ce revin părților contractante, are natura unui raport juridic de drept privat, nu constituie o piedică în calea unei reglementări de natura celei conținute în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susținând că statul nu poate interveni în raportul juridic de natură contractuală, în sensul de a stabili o alta persoană (instituție) răspunzătoare, recurentul-pârât contestă însăși atribuția de legiferare prevăzută de Constituție în competența puterii legiuitoare. Prin urmare, sunt nefondate criticile recurentului subsumate primului motiv de recurs. Luând în examinare cel de-al doilea motiv de recurs, prin care se susține obligarea nelegală la plata cheltuielilor de judecată și caracterul disproporționat al cuantumului onorariului de avocat, de 1000 RON, la care a fost obligat cu titlu de cheltuieli de judecată, Înalta Curte reține cele ce succed: Fiind parte căzută în pretenții, în sensul dat de art. 274 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865, ca urmare a respingerii apelului declarat, apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat legal la plata cheltuielilor de judecată, în absența unei dispoziții legale exoneratoare, care să deroge de la norma cu caracter general precitată. Pe de altă parte, pentru reclamanta, creditor al prețului actualizat, sesizarea instanței de fond cu o acțiune în restituire îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice era o modalitate necesară, iar nu facultativă, pentru redobândirea prețului plătit. Drept urmare, este vădit nefondată critica prin care se susține nelegalitatea obligării la cheltuieli de judecată în faza procesuală a apelului. Cu referire la pretinsul caracter disproporționat al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe motiv că "este nejustificat în raport cu complexitatea și dificultatea litigiului", că "avocatul a avut posibilitatea parcurgerii cu ușurință a etapelor procesuale" ori că un atare cuantum ar conduce la "împovărarea părții căzute în pretenții", Înalta Curte are a observa că nemulțumirile recurentului constituie veritabile critici de netemeinicie, care nu pot face obiect al controlului de legalitate permis instanței de recurs. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., în temeiul art. 312 din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat. În baza art. 274 din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului în această fază procesuală și caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului onorariului de avocat în sumă de 1000 RON, conform chitanței depuse la dosar (nr. 729/05.10.2020), urmează a fi obligat recurentul să-i plătească intimatei-reclamante cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul de avocat.