ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2536/2020

Ședința publică din data de 25 noiembrie 2020

Deliberând asupra cauzei prezente, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 februarie 2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al imobilului - apartament 38, situat în București, Calea x, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, în suprafață utilă de 143,85 mp, reprezentând o cota indiviză de 3,83 % din imobil și 14,82 mp, teren situat sub construcție, atribuit conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996 și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 15.01.1997, a cumpărat de la Primăria Municipiului București, reprezentată prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., apartamentul nr. x, situat în București, Calea x, compus din 3 camere, vestibul, wc, oficiu, baie, debara, bucătărie, cămară, terasă, în suprafață utilă de 143,85 mp, reprezentând o cota indiviză de 3,83% din părțile de folosință comună ale imobilului și 14,82 mp teren situat sub construcție, atribuit conform art. 33 din H.G. nr. 20/1996.

A mai arătat că apartamentul a fost deținut anterior de reclamantă, în calitate de chiriaș, în baza unor contracte de închiriere, iar ultimul contract reînnoit este cel înregistrat cu nr. x/10.04.1994, prețul apartamentului cumpărat fiind achitat integral cu chitanțele nr. 12713/15.01.1997 și nr. x/16.05.2002.

La data de 12 mai 2016, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare prin care a arătat că acțiunea formulată are două capete de cerere:

- obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al apartamentului nr. x, situat în București Calea x, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997, încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pentru care a solicitat admiterea acțiunii în principal;

- obligarea pârâtului la plata prețului actualizat, plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru care a solicitat admiterea acțiunii în subsidiar.

Prin precizarea din data de 16 iunie 2016, reclamanta a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, pârâtul fiind cel căruia îi revine, conform legii, obligația la plata prețului de piață al imobilului, iar, în subsidiar, a solicitat obligarea aceluiași pârât la plata prețului actualizat achitat pentru imobil.

Prin sentința civilă nr. 822 din 12 iunie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, acțiunea precizată, formulată de reclamanta A., a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamantă a prețului achitat de aceasta, conform contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2852/21522/15.01.1997, actualizat cu indicele de inflație începând cu data de 15.01.1997 și până la data plății efective a debitului, precum și dobânda legală aferentă acestuia începând cu data introducerii acțiunii respectiv 17.02.2016 și până la data plății efective a debitului și a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 1330A din 24 octombrie 2019, a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 822/12.06.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu reclamanta A., a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe, a schimbat, în tot, sentința civilă apelată, în sensul că a obligat pârâtul la plata către reclamantă a echivalentului în RON a sumei de 85.129 Euro, la cursul BNR din ziua plății, reprezentând prețul de piață al apartamentului; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON, reprezentând onorariu expertiză efectuat la fond și a sumei de 1000 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acțiunii formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în considerarea următoarelor argumente:

În mod greșit, instanța de apel a reținut că sunt întrunite condițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât, pe de o parte, reclamanta a fost de rea-credință la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, dat fiind faptul că știa sau trebuia să cunoască că imobilul este revendicat de către foștii proprietari și că nu există o hotărâre judecătorească care să statueze cu privire la buna-credință a acesteia, prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997 a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, contractul în discuție nu a fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, dreptul acesteia de proprietate fiind pierdut ca urmare a admiterii, în mod irevocabil, a unei acțiuni în revendicare, promovată de succesorii fostului proprietar.

A mai susținut recurentul că, în lipsa unei sentințe definitive si irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 15.01.1997, nu se poate justifica obligarea pârâtului la plata prețului de piață a imobilului în cauză.

În continuare, a învederat că, în mod greșit, a fost omologat raportul de expertiză întocmit, în cauză, de expertul B., deoarece acesta nu reflectă prețul real al imobilului în discuție, ceea ce atrage incidența dispozițiilor care reglementează îmbogățirea fără justă cauză. Or, numai prin identificarea valorii de piață la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare se poate stabili valoarea reală a imobilului.

Recurentul a mai arătat că admiterea acțiunii în revendicare ori în constatarea nulității absolute poate conduce la concluzia că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, ceea ce nu atrage incidența prevederilor din Legea nr. 112/1995, așa cum a statuat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 73/1995, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 177/08.08.1995.

În ceea ce privește obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu expertiză și onorariu avocat, recurentul a solicitat a se constata că, în soluționarea cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, nu s-a avut în vedere numărul de termene de judecată care au avut loc în cauză, activitatea pe care a prestat-o avocatul la fiecare termen și probele administrate în cauză.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei civile nr. 1330A/24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 07 octombrie 2020, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, și a acordat termen de judecată la data de 25 noiembrie 2020, în ședință publică pentru dezbaterea recursului.

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

În ceea ce privește primul motiv de recurs, prin care se critică interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reiterându-se susțineri ce țin de validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, de buna-credință a chiriașei cumpărătoare, concluzionându-se că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, Înalta Curte constată caracterul său nefondat, întrucât aceste susțineri ignoră situația juridică a bunului imobil în litigiu determinată de hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul anterior, având ca obiect acțiune în revendicare.

În acest sens, prin decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2008, a fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă C., decedată pe parcursul procesului, prin moștenitori D. și E., împotriva sentinței civile nr. 1066 din 27 mai 2011, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost schimbată, în parte, sentința apelată, în sensul că a fost admisă acțiunea reclamanților și a fost obligată pârâta A. să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea x, apartament nr. x, obiect al contractului de vânzare- cumpărare nr. x/15.01.1997. Această decizie a rămas irevocabilă prin respingerea recursului, prin decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

În cuprinsul deciziei civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a reținut că reclamanta nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, astfel că, în această situație, titlurile de proprietate ale intimaților asupra imobilului în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1998 (pentru apartamentul nr. x cumpărat de intimații pârâți F. și G.), nr. x/15.01.1997 (pentru apartamentul nr. x cumpărat de intimata pârâtă H.), nr. x/14.01.1997 (pentru apartamentul nr. x, etaj 7 cumpărat de I., autoarea intimatei J.) și nr. x/15.01.1997 (pentru apartamentul nr. x cumpărat de intimata A.) s-au consolidat, conferindu-le intimaților un "bun actual" în sensul Convenției, aceștia beneficiind, la rândul lor, de protecția acestui drept în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție.

Cum acestei decizii irevocabile îi este atașată o prezumție de validitate (res iudicata pro veritate habetur), tot ceea ce s-a tranșat în mod jurisdicțional prin intermediul ei nu mai poate fi repus în dezbatere în prezentul litigiu, pentru că s-ar încălca efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

În consecință, aspectele privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. x/15.01.1997 au intrat în puterea lucrului judecat și nu mai pot fi combătute prin prezentul recurs.

În acest context procesual, analizând modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate sau introduse prin Legea nr. 1/2009, din perspectiva condițiilor impuse de aceste texte, relevate de recurent în conținutul primului motiv de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanța de apel a realizat o interpretare și aplicare corectă a acestora la situația de fapt stabilită în cauză.

Astfel, art. 50

1

din legea specială prevede:

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Cerințele impuse de acest articol presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și "desființarea", prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, a acestui contract.

Jurisprudența în această materie a reținut, în mod constant, redactarea defectuoasă a normei legale evocate, întrucât cele două condiții impuse de textul enunțat par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi "desființat", (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noțiunea de "desființare" a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că "desființarea", în accepțiunea acestui act normativ, nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legale care cârmuiește încheierea sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea, ca o cauză de ineficacitate a contractului de vânzare- cumpărare, avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă că singura cauză de ineficacitate care poate face textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului/cumpărătorilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea 10/2001, republicată.

În același timp, se constată că textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate...", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este însăși valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, întrucât, numai în aceste condiții, cumpărătorul pierde posesia, în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune:

"Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."

Totodată, art. 50 alin. (2)

1

din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede:

"Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."

Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2)

1

prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistența celor două tipuri de acțiuni, ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, respectiv:

- cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995;

- cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice ulterioare constatării nulității contractului de vânzare - cumpărare, prin aplicarea efectului nulității, constând în repunerea părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2)

1

, coroborat cu art. 50

1

(citat și el anterior), legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Or, în cauză, cu privire la contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 15.01.1997, încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., și intimata A., s-a stabilit, în mod irevocabil, prin decizia nr. 22A din 21 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, că nu s-a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, în termenul de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, cumpărătoarea fiind evinsă, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de reclamanta C., decedată pe parcursul procesului, prin moștenitori D. și E..

Așadar, fiind întrunite cerințele normei speciale - existența unui contract valid și lipsirea lui de efecte, ineficacitatea lui, prin admiterea acțiunii în revendicare - în mod corect instanța de apel a constatat că, în sarcina pârâtului, subzistă obligația de plată a prețului de piață (valorii de circulație, valorii venale) a imobilului în litigiu în favoarea intimatei.

Această interpretare este în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, a statuat că reclamanta din acea cauză beneficia de un "bun", în sensul jurisprudenței Curții, în baza hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curții de Apel București, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios.

În acel context, s-a apreciat că desființarea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive menționate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, o privare de proprietate care să țină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporționalitate.

Curtea a reamintit, în analiza acestui criteriu, următorul principiu: trebuie păstrat un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus, dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" (n.i. valoarea de circulație) a bunului, așa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate.

Cum în cauza dedusă judecății, intimata cumpărătoare A. este deținătoarea unui bun actual, în sensul autonom convențional, și poate exhiba un titlu valabil reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 15.01.1997, ce nu a fost desființat, cumpărătoarea fiind evinsă, prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, continuată de succesorii fostei proprietare a imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu o privare de proprietate, în sensul celei de-a doua norme a art. 1 al Primului Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că aceasta trebuie despăgubită proporțional cu valoarea de circulație a imobilului în litigiu, cum corect a stabilit instanța de apel prin hotărârea recurată.

Analizând critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs, Înalta Curte constată că vizează, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate, respectiv greșita omologare a raportului de expertiză întocmit în cauză, raport ce nu reflectă, în opinia recurentului, prețul real al imobilului în discuție.

Atâta timp cât recurentul nu invocă încălcarea sau interpretarea eronată a unor dispoziții legale în ceea ce privește modul de efectuare a expertizei tehnice, exprimându-și doar nemulțumirea în ceea ce privește valoarea stabilită, care ar conduce la o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, o asemenea critică nu se circumscrie motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, împrejurarea că prețul de cumpărare al imobilului în cauză, vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost un preț social, preferențial, inferior valorii de piață a acestor imobile, la data edictării legii, nu prezintă relevanță în raport de incidența, în speță, a dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Cuantumul sumei acordate de către instanța de apel ține de administrarea și evaluarea probatoriului, ceea ce nu afectează substanța dreptului și nici nu reprezintă o încălcare a Convenției.

Referitor la momentul calculării prețului de piață, deși se suține că acesta ar trebui plasat la momentul achiziționării imobilului, acest aspect este contrazis de textul art. 50

1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia valoarea despăgubirilor se acordă prin expertiză.

Analizând critica ce vizează obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON, reprezentând onorariu de avocat în apel, în sumă de 1000 RON, și onorariu expertiză efectuată la fond, în valoare de 1000 RON, Înalta Curte constată că aceste critici, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în examinarea recursului în interesul legii, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 181, Partea I, din 05 martie 2020, țin de netemeinicie și de aprecierea probelor administrate de instanța de fond, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

Cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 1000 RON, potrivit chitanței seria x nr. x din 03 martie 2020, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, la plata sumei solicitate, pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 1330A din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 25 noiembrie 2020.