ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2212/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 26.05.2017, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul C., solicitând instanței să dispună pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de autentic de vânzare-cumpărare privind cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra construcțiilor (două corpuri de clădire - mai puțin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1994 cu contractele de vânzare cumpărare nr. x/1997 și nr. y/1998) situate în str. x, București, împreună cu cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor, în suprafață de 292,19 mp.; cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 410,39 mp din terenul în suprafață totală de 529 mp, teren construit și neconstruit situat în str. x, Sector 1 București, imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. București - Sectorul 1 cu numărul cadastral x; cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra construcției formată din apartamentele ocupate cu contracte de închiriere, cota parte din părțile și dependințele de folosință comună (mai puțin apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1994 cu contractele de vânzare cumpărare nr. x/1996 și nr. y/1997) situate în str. x, București, împreună cu cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției, în suprafață de 272,62 mp din suprafața totală de 346 mp., imobil înscris în Cartea Funciară nr. x a Mun. București - Sectorul 1 cu numărul cadastral x. În subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 108.000 euro cu titlu de daune, reprezentând de două ori prețul primit de către autoarea pârâtului de la reclamanți, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D., din Comuna Afumați, județul Ilfov. În drept, reclamanții au invocat prevederile art. 969-970, art. 1073, art. 1077, art. 1079 alin. (1), art. 1082, art. 1295 C. civ. Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile prescripției dreptului de a realiza obligația de a face, prescripția dreptului de a solicita restituirea dublului avansului plătit și excepția lipsei calității procesuale pasive, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 7192/5.10.2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 a fost admisă excepția necompetenței materiale și declinată cauza spre competentă soluționare către Tribunalul București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 52 din 12.01.2018 a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți, pentru intervenirea prescripției. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București. Prin decizia civilă nr. 999A din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamanților, sens în care a anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe - Tribunalul București.

Calea de atac formulată în cauză Această ultimă decizie a fost atacată pe calea recursului de către pârâtul C.. În memoriul de recurs, recurentul a făcut o prezentare a situației de fapt din speță, arătând că între autoarea acestuia, E. (decedată la 01.01.2005), și reclamantul A. s-a încheiat, la 14 iulie 2004, antecontractul de vânzare-cumpărare având ca obiect promisiunea de a-i vinde acestuia din urmă o cotă parte din dreptul de proprietate asupra imobilelor aflate în București, str. x, sector 2 și str. x. Obligația asumată, fiind o obligație de a face, s-a prescris după trecerea termenului general de prescripție de trei ani. Din conținutul antecontractului rezultă că reclamantul a avut un mandat special pentru îndeplinirea tuturor formalităților prealabile necesare vânzării, constând în obținerea actelor de proprietate în original, punerea în posesie a promitentei vânzătoare, intabularea dreptului de proprietate. Singura obligație asumată de autoarea pârâtului a fost de a se prezenta în vederea semnării contractului de vânzare-cumpărare. În afară de acest mandat special, autoarea pârâtului l-a împuternicit expres pe reclamant, prin procura autentificată nr. x/14 iulie 2004, să obțină toate actele necesare dovedirii dreptului de proprietate privind imobilele din x. Din conținutul acestui act rezultă cu evidență că reclamantul s-a obligat să întreprindă toate diligențele pentru obținerea documentelor în baza căruia să i se transfere dreptul de proprietate. Astfel, reclamantul nu își poate invoca propria culpă și pasivitatea timp de 13 ani în neexecutarea contractului, fiind cel care s-a obligat să obțină actele de proprietate necesare pentru înstrăinare, asumându-și, totodată, riscul neîndeplinirii obligației de a face. Hotărârea atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât instanța a apreciat greșit că nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune. În acest sens, curtea de apel nu a stabilit în mod corect data de la care începe să curgă termenul de prescripție, raportându-se la o mențiune din contract "obținerea tuturor formalităților necesare perfectării vânzării în formă autentică’’ și fără a lua în calcul că apelanții au stat în pasivitate vreme de 14 ani. Or, pasivitatea părții nu creează dreptul de a extinde termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. În plus, obligația de a vinde nu se referea la apartamentele vândute pe Legea nr. 112/1995 sau Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a stabilit că data de începere a termenului de prescripție este data intabulării, or, în considerente, nu se reține data de la care a început să curgă termenul de prescripție, dată ce a fost avută în vedere pentru calculul prescripției. Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea sentinței nr. 52/2018, în sensul de a se constata intervenită prescripția dreptului de a solicita realizarea obligației de a face, respectiv de a încheia contract de vânzare pentru cota parte deținută de antecesoarea acestuia asupra imobilelor în litigiu, ca urmare a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iulie 2004. Dreptul de a solicita restituirea avansului plătit sau orice altă sumă ce derivă din acesta reprezintă o creanță ce s-a prescris, având în vedere că de la data antecontractului - 14 iulie 2004 și până la data introducerii acțiunii, au trecut mai mult de trei ani, fiind împlinit termenul de prescripție. Recurentul a cerut să se constate că nu are calitate procesuală pasivă raportat la împrejurarea că a acceptat succesiunea mamei sale, decedată la 01.01.2005, sub beneficiu de inventar, conform declarației date în fața notarului public.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosarul de recurs.

Apărările formulate în cauză Intimații A. și B. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat. Prin răspunsul la întâmpinare recurentul a reiterat motivele invocate în cererea de recurs și a susținut faptul că instanța de apel nu a făcut verificări în privința intervenirii unei cauze de suspendare sau de încetare a termenului de prescripție a dreptului material la acțiune. Curtea de apel a luat în considerare numai termenul stabilit de părți prin antecontract și nu a calculat termenul conform normelor de drept civil și procedură civilă. În acest sens, se reține în considerentele hotărârii atacate că părțile au stabilit un singur termen de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, determinat prin trimitere la obținerea tuturor formalităților necesare perfectării vânzării în formă autentică, or, în speță, acestea nu puteau să deroge prin convenții particulare de la lege. Nu s-a avut în vedere la încheierea antecontractului posibilitatea de a se transfera proprietatea peste mai mulți ani, prelungindu-se în acest mod neechivoc termenul de prescripție, căci părțile au avut reprezentarea încheierii contractului imediat ce promitentul compărător obținea actele necesare vânzării, în condițiile în care acesta plătise și întregul preț. În cadrul punctului de vedere la raport, recurentul a solicitat respingerea excepției de nulitate, antamată prin raportul de admisibilitate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul sub aspectul posibilității de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., chestiune reținută prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, Înalta Curte constată următoarele: Recursul este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată numai în termenul și condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol. Prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. statuează că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Înalta Curte reține că cererea dedusă judecății are ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra imobilelor situate în București, str. x, sector 2 și str. x și 71. În subsidiar, reclamanții au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 108.000 euro cu titlu de daune, reprezentând de două ori prețul primit de către autoarea pârâtului de la reclamanți în temeiul contractului de vânzare-cumpărare. Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în realizarea obligației de a face, punând în discuție stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru valorificarea dreptului de creanță ce decurge din neexecutarea antecontractului de vânzare-cumpărare în ambele variante solicitate de reclamanți. Tribunalul, prin sentința civilă nr. 52/12.01.2018, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților, reținând, în fundamentarea soluției, că perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în sensul transmiterii bunurilor promise va putea opera doar după anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995. Ca atare, momentul de început al curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiune este cel al pronunțării deciziei civile nr. 1760/28.03.2013, ce are caracter definitiv asupra constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele în litigiu - 28.03.2013, dată față de care acțiunea introdusă la 26.05.2017 se situează în afara termenului de prescripție de trei ani, reglementat de Decretul nr. 167/1958. Învestită cu soluționarea apelului declarat de reclamanți, curtea de apel a admis calea de atac, a desființat sentința tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, urmând a aprecia în motivare că, în raport de clauzele inserate în cuprinsul antecontractului, obligația de a perfecta contractul de vânzare este afectată de un termen suspensiv - momentul îndeplinirii tuturor formalităților pentru a se încheia în mod valabil vânzarea, și nu de o condiție suspensivă, dată de existența unor litigii privind dreptul de proprietate asupra imobilelor din contract, cum a reținut tribunalul. Astfel, pentru o parte din imobile a operat înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară la x/2016, ceea ce conduce la concluzia că prescripția nu putea să curgă anterior acestui moment, prin urmare, prima instanță a aplicat greșit normele privind prescripția dreptului material la acțiune. Înalta Curte constată că, prin susținerile evocate în cadrul cererii de recurs, pârâtul C. nu aduce critici punctuale deciziei atacate, care să combată argumentele reținute de instanța de apel în fundamentarea soluției, pe aspectul neîmplinirii termenului de prescripție. Recurentul prezintă cadrul în care s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2004, momentul perfectării vânzării - la momentul îndeplinirii tuturor formalităților prealabile necesare vânzării (obținerea actelor de proprietate în original, punerea în posesie a promitentei vânzătoare, intabularea dreptului de proprietate) și consideră că instanța de apel nu a stabilit în mod corect data de la care începe să curgă termenul de prescripție. Ca atare, nu se arată în ce a constat greșita aplicare a normelor de drept material prin raportare la incidența prescripției dreptului la acțiune, ci se susține numai că pârâții au stat în pasivitate vreme de 14 ani, ceea ce conduce la împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani. Or, motivarea recursului implică obligația părții de a arăta, în concret, în ce constă greșeala instanței care a pronunțat hotărârea atacată din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., raportat la argumentele pe care instanța și-a întemeiat soluția, exigență care nu este îndeplinită în speța de față în ceea ce privește aspectele invocate în recurs. Condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței raportat la considerentele avute în vedere la pronunțarea soluției și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea unei hotărâri. Mai reține instanța că, prin intermediul răspunsului la întâmpinare, recurentul prezintă noi motive de recurs ale deciziei atacate, motive ce nu mai pot fi analizate în această fază procesuală, întrucât au fost depuse la 05.03.2019, așadar cu mult peste termenul de 30 de zile al declarării căii de atac (care curge de la comunicarea hotărârii-16 noiembrie 2018). Așa fiind, cum aspectele invocate de recurent nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate, și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va dispune anularea recursului exercitat în cauză.