ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2275/2024

Ședința publică din data de 21 octombrie 2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 26.05.2017 (ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria Sectorului 1 prin sentința civilă nr. 7192/05.10.2017), reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C., în principal, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de autentic de vânzare-cumpărare privind cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra construcțiilor (două corpuri de clădire, mai puțin apartamentele vândute, în temeiul Legii nr. 112/1994, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/1997 și nr. y/1998), situate în București, str. x, împreună cu cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcțiilor, în suprafață de 292,19 mp; cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 410,39 mp din terenul în suprafață totală de 529 mp, teren construit și neconstruit, situat în București, str. x, înscris în cartea funciară nr. x a Mun. București-Sectorul 1, număr cadastral x; cota indiviză de 1/12 din dreptul de proprietate asupra construcției formată din apartamentele ocupate cu contracte de închiriere, cota parte din părțile și dependințele de folosință comună (mai puțin apartamentele vândute, în temeiul Legii nr. 112/1994, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. x/1996 și nr. y/1997), situate în București, str. x, împreună cu cota indiviză din dreptul de proprietate asupra terenului aferent construcției, în suprafață de 272,62 mp din suprafața totală de 346 mp., înscris în cartea funciară nr. x a Mun. București - Sectorul 1, număr cadastral xl. în subsidiar, au solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 108.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând dublul prețului primit de autoarea pârâtului de la reclamanți, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D..

Atât în cadrul dezbaterilor din 14.05.2021, cât și prin concluziile scrise depuse la 24.05.2021, reclamanții și-au restrâns pretențiile, arătând că solicită doar obligarea pârâtului la plata sumei de 108.000 euro, cu titlu de daune, reprezentând dublul prețului primit de autoarea sa, conform antecontractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentința civilă nr. 52/12.01.2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a respins cererea ca prescrisă.

Împotriva sentinței civile nr. 52/12.01.2018, la 23.03.2018, reclamanții au formulat apel, care a fost admis de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă prin decizia civilă nr. 999A/12.10.2018, fiind anulată sentința civilă apelată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia civilă nr. 2212 din 21.11.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a anulat recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 999A din 12 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cauza a fost reînregistrară pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 04.06.2020.

Prin încheierea de ședință din 13.11.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât prin întâmpinare, și a dispus unirea acesteia cu fondul, apreciind că este necesară administrarea unui probatoriu comun cu fondul cauzei.

Prin sentința civilă nr. 854/28.05.2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția lipsei calității procesual pasive, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata sumei de 108.000 euro (echivalentul în RON la data plății), reprezentând dublul prețului primit de către autoarea pârâtului de la reclamanți, precum și la plata sumei de 13.140,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1606A din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât C. împotriva încheierii de ședință din data de 13.11.2020 și a sentinței civile nr. 854/28.05.2021, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B.. A fost respinsă cererea intimaților-reclamanți de obligare a apelantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva deciziei civile nr. 1606A din 10 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul C..

În dezvoltarea criticilor formulate recurentul a arătat că prin decizia recurată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. De asemenea, a apreciat că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind dată și cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

A solicitat instanței să i se admită cererea de recurs, să fie casată decizia recurată și, rejudecând, să se decidă admiterea apelului, modificarea sentinței civile nr. 854 din 28 mai 2021 a Tribunalului București cu consecința respingerii acțiunii ca nefondată. Subsidiar, a solicitat admiterea acțiunii doar cu privire la imobilele din str. x.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel a înlăturat critica din propriul apel ce privește împrejurarea că imobilul din București, strada x nr. 51 nu a fost înstrăinat de către autoarea acestuia și a aparținut dintotdeauna altor persoane.

Prin această critică urmărește să dovedească neîndeplinirea condițiilor activării clauzei penale, precum și lipsa calității procesuale pasive cu privire la acest imobil, cu atât mai mult cu cât notificarea nr. x/01.03.2017 face referire la imobilul din str. x.

Arată că reclamanții nu au solicitat îndreptarea erorii materiale din antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 14 iulie 2004, de la data întocmirii acestuia și până în prezent și nici nu au formulat, în termen legal, cerere de modificare a acțiunii introductive de instanță cu privire la obiectul material al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare pe care își întemeiază pretențiile.

În aceste condiții, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, reglementat prin norme imperative, de ordine publică, norme procedurale a căror încălcare atrage sancțiunea nulității (art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) C. proc. civ.), principiul contradictorialității (art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ.), întrucât nu a pus în discuția părților "eroarea materială" asupra căreia s-a pronunțat prin autoînvestire, aspect care modifică obiectul material al acțiunii reclamanților.

Apreciază că identificarea imobilului însușită de către reclamanți este decisivă pentru verificarea condițiilor de activare a clauzei penale cu privire la imobilul în discuție și nu mai poate fi modificat în căile de atac.

Instanța de apel a omis incidența și valorificarea normelor legale imperative, de ordine publică, care reglementează îndreptarea erorilor materiale strecurate în actele notariale, respectiv dispozițiile art. 53 din Legea nr. 36/1995, forma în vigoare la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare din 14 iulie 2004.

Apreciază că este contrară situației de fapt constatată de către instanța de apel (că obiectul convenției este imobilul din strada x nr. 23), ca și principiului disponibilității și contradictorialității concluzia instanței de apel potrivit căreia clauza penală s-ar fi activat și dacă antecontractul ar fi vizat imobilul din str. x pentru că autoarea pârâtului a fost de rea-credință.

Această interpretare vine în contradicție cu propriile constatări ale instanței de apel privind cunoașterea de către promitentul-cumpărător A., din conținutul procurii autentificate sub nr. x/14.07.2004, că este împuternicit să o reprezinte pe E. "în vederea obținerii actelor necesare vânzării cotei indivize pe care o deține din imobilul situat pe strada x nr. 23, iar nu 51", privind actele depuse în dosarul BNP F. pentru autentificarea antecontractului, referitoare la imobilul din str. x.

Arată că interpretarea corectă a contractului este că părțile au intenționat să tranzacționeze asupra imobilului de pe strada x nr. 23, dar reclamanții au ales să solicite antrenarea răspunderii contractuale pentru pretinsa neîndeplinire a unei clauze inexistente - obligația de a vinde cota indiviză din dreptul de proprietate asupra unui imobil aflat în proprietatea altcuiva.

Solicită instanței de recurs să observe exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale de către reclamanți și să se constate că în mod greșit a fost reținută calitatea procesuală pasivă în cauză.

În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. recurentul invocă încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii irevocabile prin care s-a statuat lipsa de efecte juridice a tranzacției autentificate sub nr. x din 12.07.2001 la BNP G. prin care autoarea recurentului, E., a cedat cotele sale indivize din dreptul de proprietate asupra imobilelor din București, str. x și 71 către comoștenitoarea H..

Hotărârea în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat este decizia nr. 1760 din 28 martie 2013, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2006, în contradictoriu și cu autorii reclamanților. Prin această decizie s-au statuat, cu autoritate de lucru judecat, două chestiuni esențiale în examinarea îndeplinirii condițiilor antecontractului de vânzare-cumpărare în litigiu pentru activarea clauzei penale privind imobilele din București, str. x și 71: obiectul tranzacției autentificate sub nr. x/12.07.2001 nu îl constituiau drepturile litigioase referitoare la cele două imobile și prin tranzacția în discuție autoarea E. nu a renunțat la drepturile sale litigioase asupra celor două imobile.

Arată că instanța de apel a valorificat tranzacția pentru a justifica activarea clauzei penale cuprinsă în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D., întrucât E. ar fi înstrăinat drepturile sale asupra imobilelor care constituie obiectul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare, în anul 2001, deci anterior încheierii tranzacției și calitatea procesuală pasivă a recurentului, dedusă din împrejurarea că la data decesului autoarei sale, E., exista în patrimoniul acesteia obligația conținută în clauza penală întrucât anterior încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare (2004) înstrăinase drepturile sale indivize referitoare la imobilele din str. x și nr. 71.

În dezvoltarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod greșit a apreciat instanța de apel ca fiind valabilă și producătoare de efecte juridice tranzacția autentificată sub nr. x/12.07.2001 la BNP G., în mod specific pct. 2 și pct. 8 - privitoare la imobilele din București, str. x, sectorul 2 și str. x, în sensul că prin aceasta autoarea recurentului ar fi înstrăinat drepturile promise a fi vândute reclamantului A. prin antecontractul autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D..

Tranzacția nu este semnată de autoarea recurentului, ci de mandatara sa, H., pe baza procurii generale autentificate sub nr. x/18.06.2001 la BNP G., în lipsa unei procuri speciale care să cuprindă și prerogativa de a renunța la drepturi.

Procura generală, chiar calificată ca fiind specială, nu acorda dreptul mandatarei să cedeze cu titlu gratuit cotele indivize din drepturile mandantei întrucât: o împuternicește pe mandatara sa să susțină interesele mandantei, nu să le submineze privând-o de drepturi; o împuternicește pe mandantă să-i susțină interesele "în legătură cu revendicarea de imobile în care aș fi subsemnata parte", deci doar în procedurile având ca finalitate drepturile indivize, prin cedare gratuită; în scopul susținerii intereselor mandantei, mandatara poate "să efectueze tranzacții în numele meu stabilind lotul care mi se cuvine și eventualele sulte, încasând sau achitând aceste sulte", ceea ce exclude acte cu titlu gratuit și limitează strict la operațiunile menționate în obiectul mandatului.

Apreciază că tranzacția este lovită de nulitate pentru lipsa consimțământului, dar și pentru cauză ilicită, imorală, întrucât mandatara și-a atribuit drepturile indivize ale mandantei E., acționând astfel nu numai în lipsa mandatului special obligatoriu pentru valabilitatea tranzacției, ci și în frauda intereselor legitime ale mandantei.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat de H. în frauda drepturilor mandantei este lovit de nulitate - partea care privește drepturile autoarei recurente, fiind contrar legii și având o cauză imorală, ilicită.

Arată că invocă nulitatea doar pentru a paraliza activarea clauzei penale și nu pentru repunerea părților în situația anterioară.

În dezvoltarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ. arată că instanța de apel a încălcat normele de interpretare a contractelor, instituite prin dispozițiile art. 977, 978, 982 și 983 din C. civ., cu privire la înțelesul, obiectul și efectele juridice ale declarației autoarei recurentului autentificată sub nr. x/18.06.2001 la BNP G., tranzacției autentificate sub nr. x/14.07.2001 la BNP G. și antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP G..

Declarația autoarei recurentului autentificată sub nr. x/18.06.2001 la BNP G. se referă doar la drepturile litigioase asupra imobilelor din str. x și str. x., este un act unilateral, neproducător de efecte juridice în lipsa acordului celorlalți coindivizari, se referă la drepturi viitoare și nu precizează că înțelege să transmită cu titlu gratuit respectivele drepturi. Prin urmare, în mod eronat a interpretat instanța de apel respectiva declarație ca fiind un act juridic apt să activeze clauza penală.

În ceea ce privește tranzacția autentificată sub nr. x/14.07.2001 la BNP G. în raport de imobilele din str. x operează autoritatea de lucru judecat, iar tranzacția este lovită de nulitate, deci lipsită de eficiență sub aspectul activării clauzei penale și transmiterii în pasivul patrimoniului succesoral a obligației de a plăti promitentului-cumpărător despăgubiri, iar în raport de imobilul din str. x acesta nu formează obiectul învestirii instanței de judecată, fiind fără relevanță împrejurarea că referitor la transmiterea drepturilor autoarei s-a luat act de tranzacția în discuție în cauza soluționată definitiv prin decizia civilă nr. 972/2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

În ceea ce privește antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP G., instanța de fond a respins excepția neexecutării contractului de către promitentul-cumpărător ca o consecință a greșitei interpretări a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare. Apreciază că interpretarea Curții de Apel este una literală, care înlătură voita părților, astfel cum rezultă ea din textul convenției. Prin interpretarea dată, instanța a rescris contractul.

Voința comună a părților este confirmată prin interpretarea conjugată a paragrafelor prin care promitenta-vânzătoare îl împuternicește pe A. să îndeplinească operațiunile obligatorii pentru a putea perfecta actul de vânzare-cumpărare - paragraful 6 din pagina a doua, cu paragrafele 3, 4 și 5 din pagina a treia, prin care promitentul-cumpărător își asumă aceste obligații.

Prin urmare, interpretarea instanței de apel în sensul că promitentul-cumpărător ar avea obligația de a se prezenta la notariat pentru încheierea actului de vânzare-cumpărare contravine normelor art. 977 și 982 C. civ.

Clauzele nu sunt neclare, sub aspectul obligațiilor care cad în sarcina lui A., întrucât împuternicirea acordată de către E. acestuia detaliază operațiunile concrete de îndeplinit, iar reclamantul nu a susținut că ar fi îndeplinit aceste obligații contractuale asumate conștient și liber.

Procura încheiată la aceeași dată, 14.07.2004, detalia obligațiile asumate de către promitentul-cumpărător referitor la imobilele care formează obiectul material al antecontractului în litigiu și oferă acestuia instrumentul legal pentru a și le îndeplini.

Instanța de apel a ignorat principiile deduse din dispozițiile art. 969 și 970 C. civ., procura necontestată de către reclamantul A. reflectând recunoașterea și asumarea obligațiilor stabilite prin antecontract, în lipsa îndeplinirii cărora nici nu se putea încheia actul autentic de vânzare-cumpărare.

Antrenarea clauzei penale se putea realiza doar după îndeplinirea propriilor obligații contractuale de către A..

Din considerente lipsește analiza referitoare la existența și stadiul demersurilor reclamantului A. privind obligațiile asumate de acesta, fiind relevante normele imperative ale art. 23 alin. (4)-(6) din Legea nr. 10/2001, forma în vigoare la data încheierii antecontractului în litigiu (14.07.2004), precum și cu privire la împrejurarea că activarea clauzei penale poate fi solicitată de partea care invocă nerespectarea obligațiilor cocontractantului numai în ipoteza în care ea însăși și-a îndeplinit propriile obligații contractuale.

Consideră că reclamantul A. își invocă propria sa culpă, întrucât nu a depus timp de 13 ani nici o diligentă pentru realizarea formalităților necesare perfectării actului autentic de vânzare-cumpărare, însă nu a înscris în cartea funciară a imobilului antecontractul și a acționat pentru a se asigura că promitenta-vânzătoare nu mai are cum să își onoreze obligațiile, iar prin notificarea transmisă arată că trebuie prezentată întreaga documentație necesară întocmirii contractului, în condițiile în care acesta se obligase să le obțină.

La 14.07.2004 erau emise Dispozițiile Primarului Municipiului București nr. 1077/23.06.2003, nr. 1680/05.11.2003 și nr. 1684/05.11.2003, menționate și în antecontract.

Prin urmare, A. avea obligația și posibilitatea legală de a îndeplini formalitățile necesare pentru încheierea actelor autentice de vânzare-cumpărare, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.

Din toate contractele de vânzare-cumpărare referitoare la imobile, cumpărătorii sunt cei doi copii ai reclamanților, I. și J., iar procuratori de fonduri sunt reclamanții, care au cumpărat prin persoane interpuse.

Se evidențiază intenția reclamanților de a dobândi inclusiv cotele indivize deținute de autoarea recurentului din drepturile asupra imobilelor vizate de antecontract, înstrăinate în lipsa consimțământului acesteia, în mod fraudulos, de către mandatara H., pentru ca ulterior să-și justifice acțiunea în justiție și activarea clauzei penale, invocând propria turpitudine.

Prin întâmpinarea depusă la 29 mai 2023, în termen procedural, intimații au solicitat anularea recursului, întrucât motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fond au solicitat respingerea recursului, criticile aduse deciziei recurate nefiind fondate.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare, la 16 iunie 2023, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului și admiterea acestuia, întrucât este fondat. Invocă excepția nulității întâmpinării prin raportare la dispozițiile art. 205 și 175 alin. (1) C. proc. civ. întrucât nu sunt prezentate argumentele în fapt și în drept în susținerea excepției și a apărărilor invocate.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 mai 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare.

A admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 1606A din 10 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen pentru judecata recursului la 10 octombrie 2024, complet C4 noul C. proc. civ., în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, față de conținutul explicit al susținerilor din cuprinsul cererii de recurs în analiză, expus în sinteză în cele ce preced, se impune ca examinarea criticilor de nelegalitate în calea de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului.

Astfel, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de recurent nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Totodată, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reapreciat probatoriul ce a fost analizat de instanțele inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Aceasta și pentru că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Împrejurarea că recurenta-pârâtă a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și, respectiv, a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ.

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentul pretinde că decizia recurată este nelegală ca urmare a nesocotirii de către instanța de apel a principiilor disponibilității și contradictorialității.

În susținerea acestui motiv de recurs se arată că încălcarea celor două principii rezultă din faptul că, deși reclamanții nu au solicitat îndreptarea erorii din antecontractul încheiat și nu au modificat cererea de chemare în judecată în sensul că obiect al convenției a fost imobilul din București, str. x și nu cel din str. x, instanța de apel nu a pus în discuția părților existența erorii materiale pe care a constatat-o în convenția încheiată de reclamanți cu autoarea sa și pe care a analizat-o în considerentele deciziei.

Cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, în mod corect recurentul a încadrat aceste critici în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență, însă, nu se verifică în cauză după cum se va arăta în continuare.

Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 și art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiționată sau necondiționată a actelor de procedură, precum și pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulității și ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din același act normativ. Nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelație cu actele de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.

Subsumat motivului de recurs analizat, printr-o primă categorie de argumente se sugerează pronunțarea de către instanța de apel asupra unei alte pretenții decât cea cu care a fost învestită, în sensul că deși prin cererea de chemare în judecată reclamanții au avut în vedere imobilul situat în București, str. x, instanța de apel s-a raportat la cel din str. x, fără a exista o modificare procedurală a cerii de chemare în judecată.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților ce guvernează procesul civil, consacrat expressis verbis de art. 9 C. proc. civ., care implică că acestea stabilesc, prin cererile și apărările lor, obiectul și limitele procesului.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe, situațiile în care instanța se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizații, autorități sau instituții publice ori de interes public fiind unele de excepție.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretențiile sau apărările părților se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenția înseși și nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenția este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenției, cele două fiind, indiscutabil, legate.

În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care a constatat că acțiunea este întemeiată, astfel cum a statuat tribunalul.

Examinarea acestor critici de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului demersului judiciar promovat de reclamanți.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, astfel cum a fost ulterior precizat, privește obligarea pârâtului, în calitate de succesor al defunctei E., mama sa, la plata sumei de 108.000 euro cu titlu de daune, reprezentând de două ori prețul primit de către autoarea pârâtului de la reclamanți, conform clauzei penale cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.07.2004 la BNP D., ca urmare a neîndepliniri de către promitenta vânzătoare a obligației asumate prin contract de a transmite cota parte din proprietatea mai multor imobile(teren și construcții) printre care și imobilele din str. x, București.

Se constată așadar că pretenția/obiectul cererii de chemare în judecată cu care reclamanții au învestit instanțele constă în obligarea pârâtului la plata unor daune contractuale conform clauzei penale cuprinsă în antecontractul de vânzare cumpărare menționat în precedent, iar asupra acestei pretenții s-au pronunțat ambele instanțe de fond, tribunalul și curtea de apel.

Faptul că în cererea de chemare în judecată și în convenția părților a fost menționat din eroare numărul imobilelor ca fiind nr. 51 în loc de nr. 23, iar instanța de apel a identificat, verificat și corectat prin considerentele deciziei pronunțate această eroare nu poate avea semnificația pretinsă de recurent în sensul că ar fi fost nesocotit principiul disponibilității.

În acest sens, pe de o parte, se reține că potrivit art. 204 C. proc. civ. reclamantul are dreptul să își modifice cererea de chemare în judecată formulată inițial, sub aspectul oricărora dintre elementele care configurează demersul său judiciar în instanță - părți, obiect și cauză, precum și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii. Ca moment temporal, cererea trebuie formulată de reclamant numai până la primul termen la care acesta este legal citat, situație în care instanța va dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat.

Alineatul al doilea al aceluiași articol enumeră situațiile care cererea nu se consideră modificată, astfel că procedura reglementată la alin. (1) nu se aplică, fiind trecute în încheierea de ședința declarațiile verbale făcute în instanță, atunci când reclamantul: îndreaptă greșelile materiale din cuprinsul cererii; mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii; solicită contravaloarea obiectului cererii, pierdut sau pierit în cursul procesului; înlocuiește o cerere în constatare printr-o cerere în realizarea dreptului sau invers, atunci când cererea în constatare este admisibilă (acestea din urmă constituind o preluare a cazurilor reglementate de art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, într-o reglementare mai riguroasă).

Date fiind cazurile limitativ reglementate de art. 204 alin. (2), pct. 1- 4 C. proc. civ., rezultă că orice altă modificare a pretențiilor, care nu se include în această sferă delimitată legal, trebuie apreciată ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, supusă regimului juridic statuat art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

Cum modificarea cererii de chemare în judecată reclamă schimbarea unui element esențial din cuprinsul cererii inițiale de chemare în judecată (părți, pretenții/obiect, motive de fapt, motive de drept), reiese că indicarea eronată a numărului unuia dintre imobilele promise spre vânzare nu reprezintă decât o simplă greșeală materială ce poate fi îndreptată prin procedura prevăzută de art. 204 alin. (2) C. proc. civ.

Or, în cauza de față se constată că prin concluziile orale puse cu ocazia dezbaterilor din apel și consemnate în încheierea din 21.10.2022, reprezentantul reclamanților a făcut precizările corespunzătoare în sensul că părțile au avut în vedere imobilele situate în str. x.

Pe de altă parte, fiind vorba despre conținutul unei convenții, instanța de apel ca instanță de fond suverană asupra determinării situației de fapt, a procedat la analiza și interpretarea antecontractului care constituie fundamentul pretenției reclamanților și a stabilit că voința reală a părților a fost de a promite să vândă, respectiv să cumpere imobilul situat pe str. x și nu pe str. x.

Prin urmare, în raport de considerentele precedente, Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

Printr-o altă categorie de argumente subsumate aceluiași caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se pretinde nelegalitatea deciziei instanței de apel pentru nerespectarea de către aceasta a principiului contradictorialității în sensul că nu ar fi pus în discuția părților aspectele cu privire la eroarea materială din cererea de chemare în judecată și din contract cu privire la numărul imobilelor.

Contradictorialitatea reprezintă un principiu fundamental al procesului civil în sensul că în temeiul acestuia, părțile pot să formuleze cereri, să propună și să administreze probe ori să pună concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept de care depinde corecta soluționare a procesului, indiferent dacă elementele puse în discuție reprezintă rezultatul inițiativei lor ori al judecătorului, concretizând astfel o componentă importantă a dreptului la apărare. Corelativ acestui drept, pentru asigurarea respectării sale, părțile trebuie să își aducă la cunoștință reciproc și în timp util motivele de fapt și de drept pe care își întemeiază pretențiile și apărările, fiind obligate, în același timp, la a expune un punct de vedere propriu față de afirmațiile părții adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, iar instanța de judecată are obligația de a pune în discuția părților toate chestiunile de fapt și de drept apărute în cursul procesului, în baza cărora va soluționa litigiul.

El este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars - să fie ascultată și cealaltă parte - principiul constituind, în realitate, un set de drepturi și obligații, pentru instanță și pentru părți, reglementate astfel încât să confere dialogului judiciar echilibrul necesar pentru o judecată echitabilă,

Principiul contradictorialității își găsește consacrarea legală în dispozițiile art. 14 C. proc. civ., relevanță pentru analiza motivului de recurs în discuție având-o alin. (4), (5) și 6 ale acestui articol conform cărora "(4)Părțile au dreptul de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu. (5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate. (6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.".

Având ca premisă aceste considerații de natură teoretică, dar și de reglementare, cu referire la afirmațiile analizate, dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte constată că prin cererea de apel pârâtul a invocat apărări cu referire la obiectul antecontractului de vânzare cumpărare susținând că imobilul din str. x nu a aparținut promitentei vânzătoare, aducând așadar în discuție neclaritatea contractului sub aspectul obligației asumată de autoarea sa.

Pe de altă parte, din analiza încheierii de dezbateri de la termenul din 21.10.2022, Înalta Curte remarcă faptul că, prin concluziile orale expuse, atât reprezentantul apelantului pârât, cât și cel al intimaților reclamanți au exprimat puncte de vedere consistente asupra acestui aspect.

Pe cale de consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefundat.

Printr-o altă critică, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., se invocă încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii irevocabile prin care s-a statuat lipsa de efecte juridice a tranzacției autentificate sub nr. x din 12.07.2001 la BNP G. prin care autoarea recurentului, E., a cedat cotele sale indivize din dreptul de proprietate asupra imobilelor din București, str. x și 71 către comoștenitoarea H..

Hotărârea în raport de care se invocă autoritatea de lucru judecat este decizia nr. 1760 din 28 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2006. Se arată că prin această decizie s-au statuat, cu autoritate de lucru judecat, două chestiuni esențiale în examinarea îndeplinirii condițiilor antecontractului de vânzare-cumpărare în litigiu pentru activarea clauzei penale privind imobilele din București, str. x și 71: obiectul tranzacției autentificate sub nr. x/12.07.2001 nu îl constituiau drepturile litigioase referitoare la cele două imobile; prin tranzacția în discuție autoarea E. nu a renunțat la drepturile sale litigioase asupra celor două imobile.

Aceste critici se vădesc a fi nefondate în considerarea celor ce succed.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă cel mai important efect al hotărârilor judecătorești și cunoaște două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre. Sub acest aspect, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat, care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) din același act normativ, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

După cum s-a anticipat, efectele lucrului judecat sunt reglementate în cuprinsul art. 431 C. proc. civ., acest temei legal dispunând, în alin. (1), că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar, potrivit alin. (2), că "oricare din părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

În cauza de față, se constată că recurentul a invocat autoritatea de lucru judecat din perspectiva efectului pozitiv al acestuia prin raportare la cele statuate în decizia nr. 1760 din 28 martie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2006 sub aspectul efectelor tranzacției autentificate sub nr. x/12.07.2001.

În termenii consacrați de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., pentru reținerea efectului pozitiv al lucrului judecat nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat (obiect, cauză și părți), fiind însă necesară identitatea părților și existența unei identități de chestiune litigioasă, care să se impună noii judecăți (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional între aceleași părți).

Constatările anterioare sunt întărite și de dispozițiile art. 435 C. proc. civ. care reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătorești, cu valoare obligatorie, sub semnul relativității, în raporturile dintre părți (și succesorii acestora) și în forma opozabilității față de terții neparticipanți la procedura judiciară, care vor putea face, însă, dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absența participării lor la proces.

Principiul relativității hotărârii judecătorești, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părți, cât și al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată fi opus decât de către părțile în proces și succesorii acestora. Fundamentul și justificarea acestui principiu îl constituie contradictorialitatea și dreptul la apărare, deoarece aceste părți au participat în litigiu, au avut ocazia de a-și susține apărările, de a propune și administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu și de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilității unei noi acțiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât și în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecățile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic și, în consecință, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

Raportat la aceste considerații de ordin teoretic și legal, Înalta Curte constată că reclamanții din cauza de față nu au fost părți în dosarul nr. x/2006 în care s-a pronunțat decizia nr. 1760 din 28 martie 2013, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin urmare, sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, întrucât reclamanții nu au fost părți în judecata desfășurată în dosarul nr. x/2006, recurentul nu le poate opune acestora dezlegările date de instanțe prin hotărârile pronunțate în acel dosar cu privire la efectele tranzacției autentificate sub nr. x/12.07.2001.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ. "Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

În raport de dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ. considerentele se împart în considerente decisive, care explică și justifică soluția adoptată, fără de care aceasta nu ar putea fi înțeleasă și despre care s-a spus că fac corp comun cu dispozitivul, respectiv cu rezolvarea dată chestiunii litigioase, într-un sens logic, desigur; considerente decizorii, prin care instanța statuează asupra unor apărări formulate de pârât prin întâmpinare, apărări care sunt de natură să extindă obiectul litigiului (în sensul art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), obligând instanța să statueze asupra lor prin considerente; considerente suprabundente sau indiferente ori, în altă exprimare, considerente subiective, care nu intră în autoritate de lucru judecat, întrucât nu sunt indispensabile înțelegerii soluției adoptate.

Totodată, Înalta Curte notează că a stabili care considerent este decisiv ori decizoriu, pe de-o parte, ori indiferent sau supraabundent, pe de altă parte, este atributul exclusiv al instanței învestite cu litigiul ulterior, care trebuie să examineze și ce rol are respectivul considerent în economia întregii motivări, din perspectiva cererilor și apărărilor formulate.

Or, procedând la analiza hotărârii în raport de care s-a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că prin sentința civilă nr. 1458/16.09.2008 pronunțată în dosarul nr. x/2006 al Tribunalului București, secția a V-a civilă a fost respinsă cererea de completare a sentinței civile nr. 293/08.02.2008, pronunțată în același dosar de aceeași instanță, formulată de intervenienta principală K. în sensul pronunțării de către instanță și cu privire la cererea, formulată la data de 18.10.2006, prin care se solicitase să se ia act de cesionarea drepturilor litigioase, cu privire la imobilele revendicate în acel dosar(s.i. situate în str. x și nr. 71), rezultată din convenția denumită "tranzacție" autentificată sub nr. x/12.07.2001 de BNP G..

Tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 293/08.02.2008, reținând în acest sens că cererea formulată la 18.10.2006 are natura juridică a unei cereri modificatoare și a fost formulată în afara termenului legal.

Împotriva sentinței civile nr. 1458/16.09.2008 au formulat apel, printre alte părți, intervenientele K. și L. și reclamanții din acel dosar M., N. și O..

După parcurgerea unui ciclu procesual complet, în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 279/29.06.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1458/16.09.2008.

Cu privire la cererea de completare a hotărârii în discuție, curtea de apel a reținut că soluția tribunalului de a respinge această solicitare este legală întrucât cererea modificatoare din data de 18.10.2006 a fost tardiv formulată, în mod corect prima instanță nu s-a pronunțat asupra sa ca și capăt de cerere distinct al acțiunii, astfel încât soluția de respingere a cererii de completare a hotărârii este și aceasta legală.

În considerentele aceleiași decizii curtea de apel a dezvoltat și considerente secundare prin care a arătat că și chiar dacă prima instanță "ar fi calificat cererea respectivă(formulată tardiv) ca reprezentând o cerere de a se lua act de intervenirea unei tranzacții, soluția nu ar fi fost diferită", expunând în continuare motivele subsidiare pentru care prin acea convenție nu s-a realizat o cesiune a drepturilor litigioase în sensul afirmat de apelanții din acel dosar.

În continuare, împotriva deciziei curții de apel anterior menționată, au formulat recurs, printre alții, intervenientele K. și L. și reclamanții din acel dosar H., M., N. și O., recurs care a fost respins prin decizia nr. 1760/28.03.2013 a ÎCCJ, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2006.

În decizia menționată în precedent, a cărei autoritate de lucru judecat se susține că s-a nesocotit, se rețin următoarele:

"Prin recursul formulat reclamanții și intervenientele au invocat nelegalitatea hotărârii pronunțate în apel, pentru faptul că, nu s-a luat act de cesionarea drepturilor litigioase între comoștenitori și schimbarea înțelesului tranzacției încheiate de părți.

Cu privire la această critică se constată că instanța de apel a reținut, în esență, că a fost formulată tardiv și că, în condițiile calificării acestei cereri ca fiind tranzacție, soluția nu ar fi fost alta, întrucât din analiza sistematică a convenției părților a rezultat că acestea au înțeles să-și partajeze bunurile după momentul dobândirii lor în materialitate .

După casarea cu trimiterea spre rejudecare la Tribunalul București, au formulat cerere precizatoare intervenientele și reclamanții prin care au solicitat constatarea nulității absolute a contractelor încheiate de foștii chiriași, lăsarea în deplină proprietatea a întregului teren și a construcțiilor aflate pe acesta urmând a se lua act și de cesionarea drepturilor litigioase rezultate din tranzacția încheiată la 12 iulie 2001, sub nr. 1284 la BNP G., între moștenitorii autorilor P. și Q..

Prin sentința nr. 1458 din 16 septembrie 2008, respingându-se cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 293 din 8 februarie 2008 s-a reținut că cererea de a se lua act de cesionarea drepturilor litigioase între comoștenitori, a fost formulată după trimiterea cauzei spre rejudecare și deci nu a putut fi primită ca o cerere în completare, pentru că nu a fost formulată în termenul legal.

Prin cererea depusă la 18 octombrie 2006, părțile au formulat o serie de precizări cu privire la capetele de cerere formulate, însă în cuprinsul acesteia, părțile nu pot formula cereri noi, care să ducă la completarea cererilor introductive pentru că nu mai sunt în termen.

Soluția instanței de apel de reținere, ca tardivă, a cererii de a se lua act de cesionarea drepturilor litigioase intervenită între comoștenitori se constată legală față de data la care aceasta a fost formulată în proces."

În cuprinsul considerentelor deciziei de referință, Înalta Curte a dezvoltat argumente secundare prin care a arătat că nici criticile invocate de recurenți cu referire la cele statuate în subsidiar de curtea de apel în ce privește "înțelesului tranzacției" nu sunt fondate .

Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că soluțiile instanțelor din dosarul nr. x/2006 cu privire la tranzacția autentificată sub nr. x/12.07.2001 de BNP G. au fost în sensul respingerii cererii formulată în acel dosar în legătură cu această convenție, ca tardivă.

Prin urmare, considerentele decisive care sprijină dispozitivele hotărârilor judecătorești și care au intrat în autoritatea de lucru judecat sunt cele care analizează tardivitatea, iar nu cele secundare cu referire la "înțelesul tranzacției" ori efectele acesteia.

Or, în raport de această constatare, se impune concluzia că prin decizia pronunțată de curtea de apel și care face obiectul recursului de față nu a fost încălcat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat derivat din decizia civilă nr. 1760/28.03.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Printr-o altă categorie de critici, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se susține nevalabilitatea tranzacției autentificată sub nr. x/12.07.2001 la BNP G. întrucât aceasta nu este semnată de autoarea recurentului, ci de mandatara sa, H., pe baza procurii generale autentificate sub nr. x/18.06.2021 la BNP G., în lipsa unei procuri speciale care să cuprindă și prerogativa de a renunța la drepturi.

Se mai arată că tranzacția este lovită de nulitate pentru lipsa consimțământului, dar și pentru cauză ilicită, imorală, întrucât mandatara și-a atribuit drepturile indivize ale mandantei E., acționând astfel nu numai în lipsa mandatului special obligatoriu pentru valabilitatea tranzacției, ci și în frauda intereselor legitime ale mandantei.

Totodată, se afirmă nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.12.2018 întrucât acesta a fost încheiat de H. în frauda drepturilor mandantei în partea care privește drepturile autoarei recurentului, fiind contrar legii și având o cauză imorală, ilicită.

Referitor la criticile de referință, sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susținerile anterior sintetizate reprezintă apărări noi care nu au fost invocate în fața instanțelor de fond, nefăcând, astfel, obiect de cercetare pentru acestea. Aceasta pentru că, până la acest moment, deși dosarul a mai parcurs un ciclu procesual, nu a fost invocată niciodată nulitatea tranzacției autentificată sub nr. x/12.07.2001 ori a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.12.2018.

Pe de altă parte, se remarcă faptul că prin criticile în analiză se pretinde nulitatea unor acte juridice, solicitându-se instanței de recurs să analizeze conținutul acelor convenții și, pe baza probatoriului administrat în cauză, să stabilească faptul că acesta au fost încheiate cu ignorarea condițiilor legale, respectiv să se constate lipsa consimțământului autoarei recurentului, precum și cauza ilicită și imorală la încheierea convențiilor.

În acest context al analizei, Înalta Curte reamintește că în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare