ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1330/2019

Constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 3 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București ca, prin hotărârea ce va pronunța, să dispună:

- obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, să-i plătească prețul de piață actualizat, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare al imobilului situat în București, strada x nr. 16, apartament 7, compus din 3 camere plus dependințe, cu suprafața utilă de 76,96 mp, balcon de 4,73 mp, pivniță de 7,80 mp și cota de teren de sub construcție de 20,50 mp, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, înscris în Cartea funciară nr. x-C1-U2 conform Extras de CF nr. x din 23 ianuarie 2014 (anexa 2), preț ce urmează să fie actualizat cu indicele de inflație până la data efectivă a plății și este evaluat estimativ la valoarea de 150.000 euro (ca. 675.000 RON).

- obligarea pârâtului la plata către acesta a despăgubirilor civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma ce urmează a fi acordată de instanța pe baza expertizei de specialitate actualizată cu indicele de inflație, începând cu data de 31 octombrie 2018 și până la data plății efective;

- în subsidiar, a solicitat acordarea prețul plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, actualizat conform legii, în cazul în care se constată ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Decizia ICCJ nr. 1 din 19 ianuarie 2015 pronunțată în recurs în interesul legii);

- obligarea pârâtului să-i plătească cheltuielile de judecată cauzate de acest litigiu.

În drept, reclamanta se prevalează de art. 50, art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009 (pct. 18), cât și de art. 44, art. 48, art. 21, art. 16, art. 148 din Constituția României, respectiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența constantă internă și jurisprudența CEDO.

Prin Sentința civilă nr. 789 din 9 iunie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către instanța de judecată din oficiu și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia nr. 1059 A din data de 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A., împotriva Sentinței civile nr. 789 din 9 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Excepțiile de la regula înscrisă în dispoziția art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care este aceea a aplicării legii vechi prescripțiilor începute și neîmplinite la 1 octombrie 2011, au fost expres și limitativ prevăzute prin dispozițiile art. 203 și 204 din Legea nr. 71/2011, acestea reprezentând, în realitate, o revenire la principiul aplicării imediate a legii civile noi, consacrat ca atare prin dispozițiile art. 6 alin. (5) și (6) din C. civ. și prin art. 5 din Legea nr. 71/2011.

Prin urmare, noul regim juridic al prescripției extinctive este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., deci după 1 octombrie 2011.

Spre deosebire de acestea, prescripțiile începute și împlinite ori cele neîmplinite la 1 octombrie 2011 rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit, inclusiv sub regimul invocării lor, guvernat de dispozițiile din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat.

În speță, acțiunea formulată de către apelanta-reclamantă privind restituirea prețului de piață pentru imobilul ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, este guvernată de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă nr. 347 din 10 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III -a civilă și pentru Cauze cu Minori și Familie a fost admisă acțiunea reclamantului B. și a dispus constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv și a Contractului autorilor reclamantei nr. 1277 din 6 noiembrie 1996.

Nu poate fi reținută susținerea apelantei în sensul că nu există identitate între contractul a cărui nulitate absolută a fost constatată prin hotărârea judecătorească arătată și cel în baza căruia se solicită, în prezenta cauză, restituirea prețului de piață, întrucât singurul titlu al autorului apelantei- reclamante asupra imobilului în litigiu l-a constituit contractul de vânzare cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, asupra căruia s-a pronunțat Curtea de Apel București, secția a III -a civilă și pentru cauze cu minori și familie prin Decizia civilă nr. 347 din 10 martie 2005.

Deși, la nivel teoretic și chiar concret, data la care apelanta a cunoscut sau trebuia să cunoască (ori putea să cunoască) paguba și pe cel care răspunde de ea este data pronunțării acestei decizii civile, Curtea a reținut că Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data acestei hotărâri judecătorești, nu prevedea o dispoziție specială privind prescripția dreptului la acțiune, dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, de a le fi restituit prețul de piață al imobilelor, cuantificat potrivit standardelor internaționale de evaluare, fiind reglementat ulterior, prin art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009.

Cu toate acestea, nici Legea nr. 1/2009 și, implicit, nici Legea nr. 10/2001, nu prevăd norme speciale de prescripție a dreptului la acțiune al persoanelor cărora li s-au desființat prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 și nici prevederi cu privire la o eventuală repunere în termenul de prescripție, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile generale prevăzute de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora termenul de prescripție este de 3 ani, termenul începând să curgă de la data la care s-a născut dreptul la acțiune.

Prin urmare, dreptul foștilor chiriași la restituirea prețului de piață al apartamentelor s-a născut la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, iar data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 se situează, în plan temporal, anterior intrării în vigoare a Noului C. civ. (1 octombrie 2011), motiv pentru care, în raport de dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ., legea care guvernează regimul prescripției în cauza de față este Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 3 alin. (1) din acest act normativ, potrivit căruia "termenul general de prescripție de 3 ani", acest text coroborându-se cu dispozițiile art. 7 din același act normativ, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, raportat la data intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 și la data introducerii prezentei acțiuni (31 octombrie 2016), în mod corect prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În ceea ce privește problema dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., instanțele de judecată, din oficiu, ori părțile interesate mai pot invoca, în orice fază procesuală, excepția prescripției extinctive atunci când prescripțiile au început înainte de 1 octombrie 2011 constituie o chestiune de drept intertemporal a cărei dezlegare se regăsește în dispoziția tranzitorie a art. 201, situat în cap. VIII - Secțiunea 1 din Legea nr. 71/2011.

Întrucât norma tranzitorie a art. 201 din Legea nr. 71/2011 nu utilizează nicio distincție, iar "ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus", în timp ce aceea a art. 6 alin. (4) din C. civ. - care consacră o soluție identică, dând expresie acelorași principii de drept - conține sintagma "în întregime", se înțelege că legea sub imperiul căreia prescripția a început să curgă va guverna atât aspectele de drept material, cât și pe cele de drept procesual referitoare la prescripție, chiar dacă aceasta se împlinește după intrarea în vigoare a C. civ.

Prin urmare, astfel cum s-a statuat și prin decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 1/2014, noul regim juridic al prescripției extinctive, al cărei specific constă și în aceea că prescripția nu operează de plin drept, aceasta putând fi invocată exclusiv de partea interesată, in limine litis, iar nu și de către organul de jurisdicție, este aplicabil doar prescripțiilor care au început să curgă după data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 1 octombrie 2011, ceea ce nu este cazul în speță, prescripția dreptului la acțiune al apelantei-reclamante nefiind supusă dispozițiilor din Noul C. civ.

Împotriva acestei decizii, în termenul legal, a declarat recurs reclamanta-apelantă A., recursul fiind motivat prin însăși cererea de recurs, conform prevederilor art. 487 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii, a fost pronunțată cu nesocotirea puterii de lucru judecat și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. s-a arătat că instanța de apel nu a motivat hotărârea cu privire la criticile din apel care priveau stabilirea momentului începerii curgerii termenului legal de prescripție în corelație cu data pierderii dreptului de proprietate, dată reală a producerii pagubei, fără a arăta în fapt și în drept de ce au fost înlăturate cererile privind momentul de la care curge în speță termenul de prescripție al dreptului la acțiune, respectiv data rămânerii definitive (30 octombrie 2013) și irevocabile (14.10.2014) a hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare, în urma căreia a fost "desființat" titlul autorului recurentei, în sensul Legii nr. 10/2001 și incidența normelor art. 63 din Legea nr. 71/2011; data rectificării cărții funciare, prin radierea autorului recurentei și înscrierea noului proprietar (28 februarie 2014) și incidența normelor art. 6 alin. (5) și (6), art. 21 și art. 565 din Noul C. civ., respectiv art. 56 din Legea nr. 71/2009.

Nu a fost analizată nici forța obligatorie a interpretării normelor care reglementează conflictele de drept intertemporal a deciziei pronunțate în recurs în interesul legii nr. 1/2014, forța obligatorie a jurisprudenței CEDO - Hotărârea pilot din cauza Maria Atanasiu și alții contra României, jurisprudența atașată dreptului la un proces echitabil și protecției proprietății, în sensul că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este recunoscută din momentul în care, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut unei persoane calitatea de proprietar, iar prin dispozitiv s-a dispus în mod expres restituirea bunului (în speță, hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare, mai sus amintită).

Instanța de apel nu și-a motivat hotărârea nici în raport de motivele de netemeinicie invocate pe calea apelului, cu privire la greșita sau corecta interpretare a celor 3 înscrisuri considerate relevante de instanța de fond: Decizia nr. 347/2005, dispoziția nr. x din 22 mai 2008 și Protocolul de predare-primire 11600 din 2 iulie 2008, atât în raport cu valențele și efectele lor juridice, prevăzute în lege, cât și prin coroborare cu celelalte înscrisuri aflate în dosarul cauzei, respectiv cu forța obligatorie a jurisprudenței Curții Constituționale - Deciziile nr. 739 din 26 octombrie 2006 și nr. 542/2007 și nici privitor la cauzele de suspendare a prescripției extinctive, operante în speță.

De asemenea, nu a fost motivată hotărârea nici cu privire la motivul de apel referitor la nelegala soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate în fața instanței de fond și nici sub aspectul încălcării puterii de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești pronunțate în cauze referitoare la același imobil, prin care, în esență, s-a recunoscut existența dreptului de proprietate asupra imobilului în patrimoniul autorului recurentei, astfel încât "paguba" a putut fi cunoscută numai după momentul admiterii definitive și irevocabile a acțiunii în revendicare, respectiv al intabulații dreptului pe numele altui proprietar, când autorul recurentei a pierdut dreptul de proprietate.

Deși toate aceste aspecte au constituit critici în apel, instanța de apel nu a oferit o motivare, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a reținut în mod greșit că singurul contract valabil, existent în circuitul civil, respectiv Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, a fost anulat prin Decizia nr. 347/2005, întrucât în considerentele și dispozitivul Deciziei nr. 347/2005 este menționat doar contractul anulat pe cale administrativă; că judecătorul fondului a invocat din oficiu prescripția extinctivă, cu încălcarea art. 2512 din noul C. civ. cu motivarea că, și după intrarea în vigoare a noului C. civ., prescripția extinctivă poate fi invocată din oficiu, pentru prescripțiile începute sub imperiul vechiul C. civ., întrucât a fost greșit stabilit momentul începerii curgerii termenului de prescripție - intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 și nicidecum, astfel cum a susținut în interpretarea corectă a legii, de la data pierderii dreptului de proprietate, în anul 2014.

În opinia recurentei, în materia prescripției extinctive sunt aplicabile prevederile noului C. civ. deoarece evicțiunea totală s-a produs prin admiterea irevocabilă a acțiunii în revendicare introdusă în 1998, prin Decizia nr. 1375 din 14 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deci după apariția noii legi civile, având ca efect rămânerea fără eficacitate a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind singura hotărâre executorie și opozabilă prin care recurenta este obligată să restituie bunul către fost proprietar. Potrivit art. 566 din noul C. civ., admiterea acțiunii în revendicare, care s-a produs în mod irevocabil la data de 14 mai 2014 prin Decizia nr. 1375 din 14 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, marchează momentul de început al cursului prescripției.

La data rămânerii definitive a Sentinței civile nr. 210 din 23 februarie 2001 prin Decizia Curții de apel nr. 254A din 30 octombrie 2013, situația juridică a Contractului nr. x/19446 din 6 noiembrie 1996 era de necontestat, acesta fiind considerat titlu de proprietate valabil, intabulat în Cartea funciară în favoarea autorului recurentei încă din anul 2006, înscriere necontestată și opozabilă oricărei terțe persoane, inclusiv statului, astfel cum rezultă din extrasul de carte funciară nr. x din 23 ianuarie 2014, administrat ca probă la dosar.

Radierea înscrierii autorului recurentei a fost făcută prin Încheierea nr. 12920 abia la data de 28 februarie 2014, fapt ce demonstrează că a rămas valabilă și după intrarea în vigoare a noului C. civ. înscrierea în Cartea funciară, în temeiul titlului de proprietate reprezentat de Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996.

Încheierea de radiere nr. 12920 din 28 februarie 2014 a fost contestată în instanță, soluția pronunțată în acea cauză rămânând definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 4841A din 8 decembrie 2016, deci Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996 a fost considerat valabil și ulterior datei introducerii acțiunii de față, respectiv 31 octombrie 2016.

În consecință, recurenta consideră că sunt aplicabile prevederile art. 2.663 din Capitolul IX cu privire la prescripția extinctivă, potrivit cărora "prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși" deoarece sub incidența noii legi s-a născut dreptul de acțiune și anume rămânerea definitivă și irevocabilă a Sentinței nr. 210 din 23 februarie 2001 prin Decizia nr. 254A din 30 octombrie 2013 și respectiv a Deciziei nr. 1375 din 14 mai 2014, ale art. 2512 alin. (2) și (3) din noul din C. civ., care prevede ca organul de jurisdicție nu poate aplica prescripția din oficiu chiar dacă ar fi în interesul statului sau al unităților administrative-teritoriale.

Ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, s-a creat un nou raport juridic între părți, astfel titlul statului fiind considerat nevalabil, fostului proprietar i s-a recunoscut retroactiv dreptul avut înainte de naționalizare, iar terțul cumpărător a fost obligat să predea imobilul.

În același timp cu recunoașterea dreptului fostului proprietar, care deține de la acest moment "un bun actual" și o valoare patrimonială, s-a creat efectiv în favoarea recurentei dreptul material de acțiune în despăgubiri deoarece și cumpărătorul evins deține "un bun actual" sub formă de creanță, guvernat de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 1/2009, astfel cum această noțiune este definită în paragraful nr. 140 din hotărârea CEDO Atanasiu și alții împotriva României.

Recurenta susține că instanța de apel a restrâns apărările pe care le-a formulat în apel și nu a motivat înlăturarea probelor care demonstrau situația juridică reală, încălcând obligația de a avea rol activ, conform art. 22 din noul C. proc. civ., și principiul contradictorialității, reglementat în art. 14 alin. (6) din același Cod. Astfel, instanța de apel nu a avut în vedere situația juridică reală a Contractului nr. x/19446 din 6 noiembrie 1996, intrat în circuitul civil prin transcrierea în registru de transcripțiuni al Judecătoriei Sector 1 sub nr. x din 4 decembrie 1996 și care a produs efecte juridice începând din 1996 și ulterior pronunțării Deciziei civile nr. 347/2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.

Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 22 martie 2018.

Prin rezoluția din 28 ianuarie 2019 s-a fixat termen la 13 martie 2019, privind analiza admisibilității în principiu a recursului declarat în cauză.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., instanța a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Raportul a fost întocmit la data de 4 octombrie 2018 iar, prin încheierea de ședință din data de 13 martie 2019, s-a dispus asupra admisibilității în principiu a recursului, constatându-se că acesta îndeplinește cerințele de formă prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (1) C. proc. civ. și că, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu. S-a stabilit termen de judecată, pentru soluționarea recursului, la data de 19 iunie 2019, în ședință publică, ora 09:00, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat, în limita motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată următoarele:

Instanța de apel a înlocuit motivarea primei instanțe de fond, în ceea ce privește identificarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului la acțiune, considerând că nu data predării imobilului către fostul proprietar, respectiv 2 iulie 2008, reprezintă acest moment, ci data la care a fost reglementat, prin Legea nr. 1/2009, dreptul la despăgubire al chiriașului-cumpărător evins.

În motivarea apelului, apelanta-reclamantă a susținut că altul este momentul de debut al termenului de prescripție a dreptului la acțiune, anume cel al rămânerii irevocabile a Deciziei civile nr. 1375 din 14 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis acțiunea în revendicare împotriva autorului său.

Astfel, apelanta A. a arătat că momentul de început al termenului de prescripție nu putea fi data de 2 iulie 2008, când s-ar fi predat efectiv imobilul către fostul proprietar, întrucât Decizia civilă nr. 347 din 10 martie 2005 a Curții de Apel București prin care s-a finalizat procesul care a avut ca obiect constatarea nulității absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446 din 6 noiembrie 1996, nu avea caracter executoriu, nefiind dispusă repunerea părților în situația anterioară și, prin încheierea Curții de Apel București din 15 iunie 2005 și prin Decizia civilă nr. 9426 din 17 noiembrie 2005, s-ar fi stabilit cu putere de lucru judecat că nu există caracter executoriu al deciziei menționate.

Au fost aduse critici și în ceea ce privește lipsa caracterului executoriu al Dispoziției Primarului Municipiului București nr. 16000 din 22 mai 2008 emisă, în baza Deciziei civile nr. 347 din 10 martie 2005 a Curții de Apel București, în scopul restituirii în natură a imobilului, cu motivarea că aceasta nu ar fi fost intabulată întrucât, prin Încheierea OCPI nr. 61347 din 26 septembrie 2013, a fost respinsă cererea de intabulare, iar această încheiere nu a fost atacată.

Imposibilitatea predării imobilului la data de 2 iulie 2008 a fost motivată de apelantă și prin suspendarea tuturor măsurilor administrative, aspect care ar reieși din Adresa nr. x din 22 mai 2008 a Primăriei Municipiului București.

Deși a sintetizat toate argumentele pe care apelanta le-a invocat pentru a-și justifica opinia asupra începutului curgerii termenului de prescripție de la momentul rămânerii irevocabile a Deciziei civile nr. 1375 din 14 mai 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel nu a explicat de ce a înlăturat apărările pârâtei.

Astfel cum se susține și în prezentul recurs, acestor apărări nu le-a fost dată o motivare în fapt și în drept, ceea ce creează recurentei un prejudiciu întrucât, în opinia sa, dreptul său la despăgubire nu s-a născut cât timp dreptul de proprietate al autorului său, consfințit prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, a continuat să existe până în momentul radierii acestuia din cartea funciară, la data de 28 februarie 2014, și chiar ulterior acestui moment, întrucât cererea de radiere a fost atacată în instanță, soluția de respingere fiind menținută definitiv prin Decizia civilă nr. 4841 din 8 decembrie 2016.

Recurenta susține că dreptul său de proprietate ar fi subzistat până în momentul când, prin admiterea acțiunii în revendicare, fostul proprietar ar fi redobândit și intabulat bunul litigios, ca bun actual, (în accepțiunea dată acestei noțiuni în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Atanasiu și alții împotriva României) și numai din acest moment cumpărătorului evins i s-ar fi născut, în concret, dreptul la despăgubiri recunoscut, în abstract, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009.

Recurenta menționează că poate dovedi și prin Extrasul de carte funciară nr. x din 23 ianuarie 2014 continuitatea existenței dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului, în temeiul Contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 6 noiembrie 1996, ulterior constatării nulității sale pe cale judecătorească, prin Decizia civilă nr. 347/2005 a Curții de Apel București.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel ar fi trebuit să arate de ce a înlăturat aceste apărări, căci numai în acest mod soluția instanței de apel devine convingătoare, cunoscut fiind că analiza pe care judecătorul trebuie să o facă, în legătură cu motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în sensul unei anumite soluții, trebuie să fie nu doar clară și simplă, precisă, concisă și fermă, dar și să aibă putere de convingere, însă la fel de exactă trebuie să fie și motivarea în ceea ce privește cererile pe care instanța le-a respins.

Pentru a da fermitate și putere de convingere hotărârii judecătorești, instanța trebuia să explice de ce a înlăturat apărările apelantei.

Lăsând neanalizate criticile din apel și identificând un alt moment al curgerii termenului de prescripție a dreptului la acțiune, altul decât cel stabilit de către prima instanță, dar și de cel menționat de apelantă, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Determinarea momentului de debut al termenului de prescripție extinctivă, prin antamarea susținerilor apelantei referitoare la această chestiune, era necesară și pentru a putea stabili legea aplicabilă, deci pentru a soluționa conflictul de legi în timp din perspectiva normelor procedurale aplicabile prescripției extinctive, cunoscut fiind că între cele două acte normative care reglementează succesiv această materie, în raport de data introducerii prezentei acțiuni, respectiv Decretul-lege nr. 167/1958 și noul C. civ., există o reglementare diferită în privința posibilității de a invoca din oficiu excepția prescripției.

De altfel, sub aspectul posibilității invocării din oficiu a excepției prescripției dreptului la acțiune în raport de prevederile vechi, Decretul-lege nr. 167/1958, și cele noi, noul C. civ., în materia prescripției extinctive, sunt formulate critici în prezentul recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., cărora nu li se poate da un răspuns direct în recurs pentru că s-ar antama aspecte care nu au fost analizate în apel, deși au constituit motive de apel.

Totodată, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., referitor la stabilirea cu putere de lucru judecat, prin încheierea Curții de Apel București din 15 iunie 2005 și prin Decizia civilă nr. 9426 din 17 noiembrie 2005, a lipsei caracterului executoriu al Deciziei civile nr. 347 din 10 martie 2005 a Curții de Apel București, nu poate fi analizat întrucât autoritatea de lucru judecat se referă la lipsa caracterului executoriu al unei hotărâri judecătorești pentru a justifica imposibilitatea ieșirii unui bun din patrimoniu, aspect care ține de fondul cauzei or, în prezenta cauză, nu s-a intrat în cercetarea fondului, instanța limitându-se a se pronunța asupra unei excepții peremptorii, respectiv excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune.

Astfel cum s-a arătat în cele ce preced, nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în care s-a invocat încălcarea sau aplicarea greșită a art. 2512 alin. (2) și (3) noul C. civ., privind invocarea prescripției de partea interesată, nu poate fi analizat la acest moment, de vreme ce aplicarea normelor privind prescripția extinctivă necesită identificarea în prealabil a datei de la care începe să curgă termenul de prescripție, iar acest aspect nu a fost argumentat convingător, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în temeiul căruia Înalta Curte va casa decizia recurată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, în aplicarea art. 497 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 1059 A din data de 21 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 iunie 2019.

GGC - LM