ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 730/2019

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 25 ianuarie 2007, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E. și F. și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună, în temeiul art. 480 C. civ., obligarea pârâților să îi lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, cele 4 apartamente din imobilul situat în București, Calea x., sectorul 1.

Pârâta F. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x din imobilul situat în imobilul din Calea x sector 1, prin uzucapiunea de 10 ani, iar la data de 01.03.2007, a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiul București prin Primar General, a SC G. SA și a Ministerului Finanțelor Publice, solicitând obligarea chematelor în garanție la plata în solidar a unei despăgubiri în valoare de 300.000 euro pentru același imobil, din care 100.000 euro reprezintă prețul actualizat al apartamentului, iar 200.000 euro reprezintă daune-interese (diferența dintre prețul achitat și prețul de piață actual de achiziționare a acestui apartament).

La data de 21.02.2008, chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat cerere de chemare în garanție a SC G. SA.

Prin Sentința civilă nr. 2413 din 21 februarie 2008, în raport de valoarea imobilului în litigiu, Judecătoria Sectorului 1 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

Prin Sentința civilă nr. 1066 din 27 mai 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția lipsei capacității de folosință și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, precum și excepția lipsei calității procesule pasive a Ministerului Finanțelor Publice în cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă F.. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A., a admis cererea reconvențională formulată de F. și a constatat că pârâta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de 12; din apartamentul nr. x situat în București Calea x, sector 1 București prin uzucapiunea de 10 ani. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta F..

Reclamanta A. a declarat apel împotriva acestei sentințe.

Pe parcursul judecării apelului, prin încheierea din data de 5 martie 2013, instanța de apel a încuviințat cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta H..

Judecând cauza, prin Decizia nr. 22A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta A., decedată pe parcursul procesului, și continuat de moștenitori I. și J., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea reclamanților și a obligat pe pârâți să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, Calea x, astfel: pârâții B. și C. apartamentul nr. x, mansardă, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1998, pârâta D. apartamentul nr. x, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997, pârâta F. apartamentul nr. x, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1997, pârâta E. apartamentul nr. x, obiect al contractului de vânzare-cumpărare nr. x/15.01.1997.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reconvențională formulată de pârâta F..

A fost desființată în parte sentința apelată cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă F. și a fost trimisă cauza Tribunalului București pentru rejudecarea acestei cereri.

A fost respinsă cererea de intervenție în nume propriu formulată în apel de intervenienta H. și au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia nr. 2041 din 26 iunie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, a respins recursurile formulate de pârâții F., B., C., D. și E. împotriva Deciziei civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Rejudecând cauza, în limitele stabilite de instanța de apel, prin Sentința civilă nr. 130 din 30 ianuarie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta-reclamantă F. și cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta H..

Prin Decizia civilă nr. 7 din 13 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta reclamantă F., a fost desființată în parte Sentința civilă nr. 130 din 30 ianuarie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, și s-a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul București spre rejudecarea cererii de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat al imobilului.

Prin Decizia civilă nr. 2263 din 18 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de recurentul chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 7 din 13 ianuarie 2016.

Rejudecând cauza în limitele stabilite în cadrul controlului judiciar, prin Sentința civilă nr. 863 din 12 aprilie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea de chemare în garanție și cererea de intervenție principală formulate de pârâta-reclamantă F. și de intervenienta H., în contradictoriu cu chemații în garanție Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Municipiul București prin Primar General și SC G. SA. A obligat chematul în garanție la plata către pârâta F. a sumei de 22.419 RON, iar către intervenienta H. a sumei de 22.419 RON, cu titlu de preț actualizat.

Prin încheierea din data de 22 iunie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a lămurit dispozitivul Sentinței civile nr. 863 din 12 aprilie 2018 în sensul că cel în sarcina căruia au fost stabilite obligațiile de plată este chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Tribunalul a reținut că, în raport de dezlegările stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești pronunțate în stadiile anterioare ale litigiului cu privire la eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de către autoarea pârâtei reclamante și a intervenientei, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Prin urmare, părțile în prezentul litigiu au dreptul, prin prisma condițiilor legale impuse de actul normativ indicat, doar la restituirea prețului actualizat plătit de autoarea lor - chiriaș cumpărător al apartamentului.

Constatând că prin raportul de expertiză dispus în cauză s-a actualizat suma efectiv achitată de autoarea părților, stabilindu-se cuantumul final de 44.838 RON, tribunalul a dispus obligarea pârâtului la plata acestei sume.

Pârâtul Municipiul București prin Primarul General și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice au formulat apel împotriva acestei sentințe, iar prin Decizia nr. 1286 A din 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca lipsit de interes, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General și, ca nefondat, apelul declarat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

În cauză, prin încheierea din data de 22 iunie 2018, s-a dispus lămurirea dispozitivului Sentinței civile nr. 863 din 12 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă - hotărâre care face obiect al apelului declarat - în sensul că cel în sarcina căruia au fost stabilite obligațiile de plată este chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

În aceste condiții, câtă vreme nu apelantul pârât Municipiul București prin Primarul General este cel care a căzut în pretenții, ci chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, nu este îndeplinită condiția ca interesul urmărit prin formularea cererii de apel de către Municipiul București prin Primarul General să fie actual.

Prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva Sentinței civile nr. 863 din 12 aprilie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca lipsit de interes.

În ceea ce privește apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, curtea de apel a reținut că motivul de apel vizând lipsa calității procesuale pasive a apelantului în cererile formulate de pârâta-reclamantă F. și de intervenienta H. este nefondat.

Într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336-1337 C. civ.), care în speță este Municipiul București.

Cu toate acestea, nu se poate face abstracție de împrejurarea că actul juridic invocat de pârâta reclamantă F. și intervenienta H. este încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, el neconstituind pentru unitatea deținătoare o expresie a libertății contractuale, ci executarea unei obligații legale exprese, corelativă dreptului chiriașului de a cumpăra, prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ. Faptul că unitățile deținătoare acționau ca mandatari fără reprezentare ai vânzătorului rezultă și din împrejurarea că sumele încasate din aceste vânzări nu intrau în patrimoniul lor, ci într-un fond extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor, constituit prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Aceasta a fost rațiunea pentru care, prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit că atât restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cât și restituirea prețului de piață al imobilelor dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Rezultă că, prin derogare de la dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește plata de despăgubiri în cazul desființării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea sau cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În acest caz, titularul obligației de plată și, implicit, partea care are calitate procesuală pasivă este Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Primăria Municipiului București, care nu este chemată să răspundă în acest raport juridic.

În speță, autoarea pârâtei reclamante și a intervenientei a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, iar prin Decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 2041 din 26 iunie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, pârâta reclamantă din prezenta cauză a fost obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei A., imobilul cumpărat în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/14.01.1997.

În aceste condiții, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care a fost stabilită în mod expres răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, astfel încât sentința apelată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a legii.

În consecință, în raport de obiectul prezentei cauze și de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului este nefondată.

Criticile vizând fondul cererii de chemare în garanție și de intervenție au fost, de asemenea, considerate nefondate.

În acest sens, curtea de apel a arătat că, din interpretarea art. 50

1

și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 rezultă că, pentru nașterea dreptului la despăgubiri constând în prețul actualizat al imobilului în patrimoniul cumpărătorilor/succesorilor acestora, al căror titlu - contractul de vânzare-cumpărare perfectat în baza Legii nr. 112/1995 - a fost desființat, este ca respectivul contract să fi fost încheiat fără respectarea prevederilor acestui act normativ special.

Or, câtă vreme în cauză, în rejudecare, tribunalul a fost învestit exclusiv cu soluționarea unei cereri în despăgubire având ca obiect restituirea prețului actualizat (iar nu a prețului de piață) al imobilului care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997, aspectele învederate de apelant ignoră atât temeiul juridic al cererii în pretenții, în limitele căreia prima instanță a soluționat pricina - art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - cât și statuările Deciziei civile nr. 7A din 13 ianuarie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, intrate în putere de lucru judecat, care au tranșat această chestiune litigioasă.

Tot astfel, contrar aserțiunilor apelantului Ministerul Finanțelor Publice, situația premisă avută în vedere de legiuitor - desființarea contractului - nu presupune cu necesitate existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Astfel, această noțiune are un sens mai larg decât lipsirea de efecte a actului juridic ca urmare a declarării nulității acestuia, în același cadru fiind inclusă în această materie și "ineficacitatea" actului juridic ca titlu de proprietate asupra imobilului, apărută în urma admiterii unei acțiuni în revendicare, așa cum rezultă din interpretarea alin. (2

1

) al art. 20 introdus prin Legea nr. 1/2009.

Or, în speță, ca efect al admiterii unei acțiuni în revendicare formulată împotriva sa, pârâta reclamantă a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, astfel că, în aplicarea art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în speță, este îndeplinită cerința desființării pe cale judiciară a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București a declarat recurs împotriva Deciziei nr. 1286 A din 22 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Prin motivele de recurs, au fost formulate următoarele critici, pe care recurentul le-a întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. raportat la art. 1337 C. civ.:

În mod eronat instanța a menținut obligația de plata a prețului actualizat al imobilului în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, deoarece acesta nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin calitate procesuală se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă în raportul juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dauna unui terț.

Or, Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București și reclamanți, este terț față de acest contract.

Deposedarea cumpărătorilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț și este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, Municipiul București, în temeiul art. 1134 - 1337 C. civ.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.

Dispozițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 referitoare la constituirea fondului extrabugetar la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, care a devenit astfel un simplu depozitar al acestor sume, nu justifică obligarea Ministerului Finanțelor Publice la achitarea prețului actualizat al imobilului.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Așa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile pot solicita în justiție restituirea prețului actualizat plătit.

Conform alin. (3) al aceluiași articol, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Este indubitabil faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înțeles să atribuie calitate procesual pasivă Ministerului Finanțelor Publice în litigiile având ca obiect restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) ale aceluiași articol. Câtă vreme norma legală stabilește în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de plată a prețului menționat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect și dobândește, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.

Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale și a principiului relativității efectelor contractului, făcând totodată inutilă analiza condițiilor evicțiunii, astfel cum se pretinde prin motivele de recurs.

Prin urmare, constatând că, în cauză, situația de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiași articol și a stabilit în sarcina recurentului obligația de plată a prețului actualizat al apartamentului.

În consecință, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București împotriva Deciziei nr. 1286 A din 22 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 aprilie 2019.

Procesat de GGC - CL