ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție
Sursă originală
ÎCCJ 25.11.2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6360/2010

HOTĂRÂRE
25.11.2010
CAMERĂ
civil_1
Citează această cauză
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6360/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

La data de 28 septembrie 2007

reclamanții T.M. și T.I.M., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin

Ministerului Economiei și Finanțelor, Municipiul București prin Primarul

General și SC A. SA, au solicitat obligarea în solidar

a

pârâților la plata contravalorii de circulație de la momentul pronunțării

hotărârii, a imobilului situat în București, Bd. Dacia, pe care au fost

obligați să îl restituie conform deciziei civile nr. 38 din 13 ianuarie 2004 a

Tribunalului București.

Prin sentința ciulă nr. 435 din 26

martie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civila,

a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanți, a obligat pârâtul Municipiul București prin Primarul General să

plătească reclamanților suma de 137.346 euro (în echivalent lei la data

plății), reprezentând despăgubiri pentru evicțiune; a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei SC A. SA și a respins ca atare acțiunea

față de această pârâtă; a admis cererea de chemare în garanție formulată de

pârâtul Municipiul București prin Primarul General, în contradictoriu cu

chematul în garanție Ministerului Finanțelor Publice; a obligat chematul în

garanție Ministerului Finanțelor Publice să plătească pârâtului Municipiul

București prin Primarul General suma de 137.346 euro (în echivalent lei la data

plății), reprezentând despăgubiri; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare

în garanție formulată de pârâtul Ministerului Finanțelor Publice;

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

Reclamanții au cumpărat imobilul aflat

în litigiu prin contractul de vânzare cumpărare din 08 iulie 1997 de la

Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA, iar prin sentința

civilă nr. 3692 din 21 mai 2003 a Judecătoriei sector 2 București, irevocabilă

prin decizia civilă nr. 38 din 13 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, au fost obligați să-l lase în deplină proprietate și posesie

moștenitoarei foștilor proprietari, D.S.

S-a constatat astfel încheierea

contractului de vânzare cumpărare cu evicțiune și pârâtul Municipiul București

prin Primarul General a fost obligat la plata sumei de 137.346 euro,

reprezentând valoarea de circulație a imobilului, la data de 13 ianuarie 2005,

dată când sentința civilă nr. 3692 din 21 mai 2003 a Judecătoriei sectorului 2,

prin care reclamanții au fost evinși, a rămas irevocabilă.

În raport de dispozițiile art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 modificată, s-a dispus ca prețul încasat de

Municipiul București prin Primarul General și vărsat în fondul extrabugetar,

constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice-chemat în garanție, să

fie restituit de acesta din urmă din fondul menționat.

În ceea ce privește comisionul de 1%

încasat de SC A. SA, în baza art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, s-a

reținut că acesta era încasat legal și că în caz de desființare a contractului

de vânzare cumpărare sau în caz de evicțiune nu există temei legal pentru

restituire.

Prin decizia civilă nr. 69 din 27 ianuarie

2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori

și de familie,

a respins

apelurile formulate de reclamanți, de Municipiul București prin Primarul

General și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

apel a reținut următoarele:

În mod legal, s-a reținut calitatea procesuală

pasivă a pârâtului Municipiul București prin Primarul General, deoarece aceasta

este dată de calitatea sa de parte în contractul de vânzare cumpărare a

imobilului în litigiu și în raport de dispozițiile art. 1337 C. civ. incidente

în cauză, vânzătorul are obligația de a plăti cumpărătorului evins atât prețul

primit cât și sporul de valoare dobândit de lucru până la data evicțiunii.

În ceea ce privește restituirea

prețului încasat în urma vânzării imobilului în baza Legii nr. 112/1995 s-a

reținut că legiuitorul a înțeles prin dispozițiile art. 13 alin. (6) din

această lege, să stabilească în mod expres instituția care va achita efectiv

aceste sume, respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice cel care

a încasat efectiv prețul vânzării.

Cu privire la critica referitoare la

greșita obligarea și la plata comisionului de 1% încasat de SC A. SA, în mod

legal s-a reținut că nu este întemeiată, deoarece nu există o dispoziție legală

în acest sens, iar suma încasată reprezintă prețul serviciului prestat

independent de evicțiunea vânzătorului.

Împotrivi acestei decizii a formulat

recurs chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția

Generala a Finanțelor Publice,

solicitând

modificarea deciziei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în

garanție formulată de Municipiul București prin Primarul General.

In motivarea recursului întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul a susținut că în mod

greșit a fost admisă cererea de chemare a sa în garanție, deoarece acțiunea

reclamanților a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, că prin

obligarea la restituirea prețului în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 a

fost încălcat principiul relativității efectelor contractului, Ministerul

Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare.

A mai susținut recurentul că

deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu,

întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț, care este

de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a

vânzătorului, Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA.

Recurentul a susținut și faptul că în

cauză nu se regăsesc situațiile prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru

ca Ministerul Finanțelor Publice să restituie prețul actualizat, reținându-se

în cauză reaua-credință a reclamanților și inexistența unei hotărâri

judecătorești de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare

cumpărare.

În final, s-a susținut că cererea de

chemare în garanție a SC A. SA a fost respinsă în mod greșit, întrucât în

raport de dispozițiile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995 avea obligația să încaseze acest comision.

Recursul a fost respins ca nefondat

pentru următoarele considerente:

În acțiunea promovată la data de 28

septembrie 2007, reclamanții au indicat drept temei al pretențiilor lor,

dispozițiile dreptul comun (art. 1345 și 1346 C. civ.), solicitând plata

contravalorii de circulație de la momentul pronunțării hotărârii, a imobilului

situat în B-dul Dacia, întrucât există deja o hotărâre judecătorească (sentința

civilă nr. 3692/2003 a Judecătoriei sectorului 2, rămasă irevocabilă prin

decizia nr. 38/2005 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă), prin

care s-a stabilit preluarea abuzivă a imobilului de către stat și în urma

comparării de titlurilor de proprietate s-a dat câștig de cauză titlului

deținut de moștenitoarea foștilor proprietari.

Prin întâmpinările formulate de

Municipiul București prin Primarul General și de Ministerul Economiei și

Finanțelor, s-a invocat incidența în speță a normelor speciale prevăzute de art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia nr. 38 din 13 ianuarie 2005

a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, a fost reținută reaua

credință a reclamanților, în sensul că aceștia cunoșteau sau aveau

posibilitatea să cunoască faptul că imobilul în litigiu a fost revendicat de D.S.,

fapt pentru care s-a dat preferință titlului deținut de moștenitoarea foștilor

proprietari ai imobilului.

În considerentele acestei decizii s-a

reținut și faptul că prin sentința civilă nr. 11480 din 17 octombrie 1997 a

Judecătoriei sector 2, s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, că imobilul

a trecut în proprietatea statului fără titlu legal, astfel că acesta nu intră

sub incidența Legii nr. 112/1995.

Rezultă că sub acest aspect, în mod

corect s-a reținut că evicțiunea reclamanților s-a datorat desființării

contractului de vânzare-cumpărare încheiat prin eludarea legii, ceea ce

reprezenta situația premisă pentru a atrage incidența normelor speciale

cuprinse de Legea nr. 10/2001 în privința despăgubirii chiriașilor-cumpărători.

Stabilindu-se deci, cu putere de lucru

judecat, că la încheierea actului juridic au fost încălcate normele prevăzute

de Legea nr. 112/1995, în cauză devin incidente prevederile art. 50 alin. (2)

și (3) din Legea nr. 10/2001, care reglementează restituirea prețului

actualizat plătit de chiriași în cazul contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995.

Printr-o normă specială cuprinsă în art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală,

legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația de

a restitui prețul actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Obligația de restituire a prețului

către proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în

temeiul Legii nr. 112/2005, au fost desființate nu este un efect al

contractului, ci o obligație ce decurge din lege.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

stabilește obligația Ministerului Finanțelor Publice de a restitui prețul

actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate fie cu eludarea, fie cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Aceste dispoziții legale au un

caracter special, derogator de la dispozițiile dreptului comun pe care le

invocă recurentul, instituind un caz special de răspundere din care rezultă

calitatea procesuală pasivă unică a ministerului în litigiile decurgând din

restituirea prețului.

Obligația de răspundere pentru

evicțiune a vânzătorului, așa cum este ea stabilită de dispozițiile art. 1337

și următoarele C. civ., este absorbită în această ipoteză de obligația

Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român,

de a restitui prețul actualizat către chiriașul evins de un terț, fost

proprietar al imobilului în cauză.

Desființarea contractului de

vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu a fost făcută implicit, ca efect al

hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în revendicare formulată de

moștenitoarea foștilor proprietari.

Constatând că, situația de fapt se

circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă

în alin. (3) al aceluiași articol.

În ceea ce privește greșita obligare a

recurentului la restituirea întregului preț, inclusiv a comisionului de 1%

încasat de SC A. SA, se rețin următoarele:

Singura susținere a acestei critici

s-a făcut cu referire la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.

112/1995, text potrivit căruia unitățile specializate în înstrăinarea

imobilelor ce fac obiectul acestei legi aveau obligația să rețină comisionul de

1% după care să vireze suma rămasă la trezoreria statului.

Recurentul nu combate în niciun fel

considerentul instanței - conform căruia, plata comisionului a reprezentat

contravaloarea muncii prestate de mandatar, iar desființarea contractului de

vânzare - cumpărare nu înseamnă implicit și desființarea contractului de

mandat.

Simpla referire la un text din Normele

metodologice nu este de natură să susțină o critică de nelegalitate.

Dimpotrivă, din textul evocat rezultă

obligația pentru unitățile specializate de a reține comisionul de 1%, ceea ce

conduce la ideea unui mandat legal, în temeiul căruia s-a acționat și a cărui

soartă nu poate depinde de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare - cumpărare.

În consecință, în raport de

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., criticile formulate de chematul

în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. București, sunt

nefondate, urmând a se respinge recursul în cauză.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice prin DGFP București

împotriva deciziei nr. 69/ A din 27 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 noiembrie 2010.

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
ÎCCJ 2012-01-25
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 366/2012
16 februarie 2008, pârâții Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor Publice au chemat în garanție pe SC A. SA, solicitând obligarea acestei societăți la restituirea comisionului de 1% încasat la momentul încheierii contractului de
ÎCCJ 2014-10-15
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2712/2014
garanție M.I.D.M. a formulat la rândul ei cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu Municipiul București prin Primarul General și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând ca, în cazul admiterii acțiunii să fie obligat Minister
ÎCCJ 2013-05-30
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3010/2013
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 06 iulie 2009, reclamantul M.C.G. a chemat în judecată pe pârâții Primăria Municipiului București prin Prim
ÎCCJ 2016-11-16
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2217/2016
garanție. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 657 din 25 martie 2013 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de C. în contradictoriu cu chemații în garanție Municipiul București
ÎCCJ 2010-11-25
0,95
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6361/2010
iei. La Tribunalul București, cauza a fost înregistrată pe rolul, secției a V-a civilă, sub nr. 24221/3/2008, iar prin sentința civilă nr. 241 din 18 februarie 2009, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Minister
Sursă