ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1232/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 07.12.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, str. x, apartament 1, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 C. proc. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința nr. 1215 din 20 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis acțiunea astfel cum a fost precizată de reclamantă și 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 460.625 RON către reclamantă, reprezentând prețul de piață al apartamentului nr. x situat în București, str. x, sector 2 și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.600 RON, onorariu avocat.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 452 A din 4 aprilie 2019, Curtea de Apei București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca nefondat. Prin aceeași decizie, pârâtul a fost obligat la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1785 RON.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanțelor Publice. Prin cererea de recurs, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a susținut incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin criticile formulate, recurentul-pârât, în esență, susține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de dispozițiile legale menționate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului. Recurentul-pârât mai susține că hotărârea instanței de apel este eronată și în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 24 martie 2020. S-a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 452A din 4 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Fixează termen de judecată la data de 24 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză. În termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, la data de 07 octombrie 2019 prin care a invocat respingerea recursului formulat de Ministerul Finanțelor Publice, cu consecința menținerii hotărârii instanței de apel ca fiind temeinică și legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin prima critică din cadrul memoriului de recurs se arată că hotărârea instanței de apel ar fi fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de dispozițiile legale menționate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 și să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață a imobilului. Această critică întemeiată pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată, pentru a fi incident motivul de nelegalitate suscitat este necesar ca instanța să fi dat o hotărâre cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. În cauză, Curtea de Apel a interpretat și aplicat în mod just art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Înalta Curte apreciază că instanța de apel în mod legal a confirmat aplicarea acestui text în speța de față. Astfel, art. 50 1 din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare." Premisele acestui text presupun încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, Înalta Curte constatând însă că instanțele de fond în mod legal au reținut că ambele cerințe ale textului sunt îndeplinite în cauză. Înalta Curte apreciază că "desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului. Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea drept cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată, contrar celor susținute prin motivele de recurs. Așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică și în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speță), sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. În același timp, se constată că textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate", ceea ce înseamnă (contrar susținerilor din motivele de recurs) că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar. În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică și istorico-teleologică a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei. Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 50 1 , legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin prezenta decizie. Drept urmare, constatându-se că cererea reclamantei întrunește premisele aplicării art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția acordării prețului de piață al apartamentului, în sumă de 460.625 RON către reclamantă. Așadar, instanța de apel a apreciat în mod just că sunt întrunite cele două condiții prevăzute de textul legal aplicabil, susținerile recurentului pârât neputând fi primite. Recurentul-pârât mai susține că hotărârea instanței de apel este eronată și în ceea ce privește obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu ar fi în culpa procesuală. Această susținere nu conduce la reținerea nelegalității deciziei recurate, având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată și cum în cauză este verificată culpa procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în mod corect l-a obligat pe intimat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1785 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli reprezentând onorariu de apărător. Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei civile nr. 452A din data de 4 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. De asemenea, având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.785 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli reprezentând onorariu de apărător.