ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 505/2015

Decizia nr. 505/2015

Asupra

cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 20

decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, secția

civilă, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București, prin primarul general și Consiliul General al

Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, solicitând

obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a

apartamentului din sectorul 5, București, ocupat în prezent de către

reclamantă în calitate de chiriaș, în condițiile și la

prețul stabilit prin Decretul-Lege nr. 61/1990 și prin Legea nr. 85/1992,

la valoarea actualizată la data formulării cererii de chemare în

judecată.

Prin

sentința civilă nr. 7496 din 13 septembrie 2013, Judecătoria sectorului

6 București, secția civilă, a respins acțiunea ca

neîntemeiată, reținând, în esență, că locuința

deținută de către reclamantă este locuință

socială și a fost cuprinsă în inventarul bunurilor care

alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, însușit

prin adoptarea Hotărârii Consiliului General al Municipiului București

nr. 186/2008, astfel că nu poate fi înstrăinată în

condițiile Legii nr. 85/1992.

Prin Decizia civilă

nr. 1301/A din 17 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile

sus-menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis

acțiunea și i-a obligat pe pârâți să încheie cu reclamanta

contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 5 situat în

București, sector 5, în condițiile Legii nr. 85/1992; au fost

obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 1.518

lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că deși Ordinul

de repartiție nr. 1632/1994, contractul de închiriere și listele de

evidență ale Primăriei sunt acte care cataloghează

locuința în cauză ca fiind una socială, lipsa unei hotărâri

a Consiliului Local al Municipiului București, emisă în acord cu

dispozițiile art. 5 din Legea nr. 69/1991 împiedică instanțele

să rețină caracterul de locuință socială pentru

imobilul ce face obiectul acțiunii.

Împotriva

acestei decizii, Municipiul București, prin primarul general a declarat

recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin Decizia civilă

nr. 1233/R din 04 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis recursul și a modificat în tot decizia

atacată, în sensul că a respins apelul ca nefondat.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență,

că, având în vedere că admiterea cererii reclamantei în baza

dispozițiilor Legii nr. 85/1992 nu s-ar putea dispune prin raportare la un

contract de închiriere încheiat în baza Legii nr. 114/1996, afectat de o

cauză de nulitate absolută (imprescriptibilă extinctiv),

soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este singura

posibilă.

Totodată,

a reținut că hotărârea judecătorească (Decizia civilă

nr. 1009/A din 18 octombrie 2013) depusă în fața instanței de

către reclamantă vizează alt apartament și alt contract de

închiriere, astfel că nu este relevantă din punctul de vedere al

practicii judiciare, mai ales că recurentul a arătat că doar un

anumit număr de apartamente din bl. S5 situat în București, au fost

cuprinse în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al

Municipiului București însușit prin Hotărârea Consiliului General

al Municipiului București nr. 186/2008 (poziția 9919 și

poziția 10099).

Împotriva

acestei decizii,

A.

a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C.

proc. civ.

În motivare,

a arătat că întregul bloc S5 are același regim juridic și

că toți locatarii au promovat acțiuni în instanță prin

care au solicitat obligarea intimaților la încheierea contractelor de

vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 85/1992, iar Curtea de Apel

București s-a pronunțat prin mai multe decizii irevocabile, prin care

a admis aceste acțiuni.

Astfel, a

invocat decizia pronunțată în Dosarul nr. x/301/2008, prin care

intimatele au fost obligate la vânzarea apartamentului nr. 13, Decizia nr. 565/2014

din 07 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/303/2012, prin care

intimatele au fost obligate să vândă reclamantului B. apartamentul nr.

20 și Decizia civilă nr. 1645/2012, pronunțată în Dosarul nr.

x/301/2010, prin care aceleași intimate au fost obligate să încheie

contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 15.

În concluzie,

a arătat că decizia atacată este contrarie

sus-menționatelor hotărâri, pronunțate în spețe identice,

având același obiect, aceeași cauză și aceleași

părți, doar reclamanții fiind diferiți ca persoane, dar

identici din punct de vedere al calității procesuale. Or, având în

vedere similitudinea dintre cauzele invocate, prin hotărârea atacată

s-a încălcat principiul securității și echității

sociale.

A arătat

de asemenea că ar trebui să existe o practică unitară a

instanțelor și a invocat hotărârea Ștefănică

și alții împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut că nu trebuie să existe soluții contrare

în condiții factuale similare.

Analizând cererea de revizuire, în raport de temeiul de

drept invocat, respectiv art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ.,

revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de

apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere atunci

când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de

același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași

pricină, între aceleași părți, având aceeași calitate.

Rațiunea reglementării cazului de revizuire

prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a

se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru

judecat, atunci când instanțele au pronunțat soluții contrare în

dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și

aceleași părți și ea vizează imposibilitatea

executării hotărârilor, întrucât fiecare parte se prevalează de

hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația

imposibilă generată de existența hotărârilor potrivnice se

poate realiza doar pe calea revizuirii și anulării ultimei

hotărâri, care înfrânge principiul autorității de lucru judecat.

Condițiile anterior menționate trebuie

însă îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste

cerințe ducând la respingerea cererii de revizuire.

În speță, Înalta Curte constată că în

dosarele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii

hotărârii a cărei anulare se solicită, au stat în calitate de reclamanți

alte persoane fizice decât revizuenta, care au pretins vânzarea unor

apartamente distincte.

În raport de cele anterior evocate, în cauză nu sunt

îndeplinite cerințele textului legal invocat, având în vedere că nu

este îndeplinită condiția impusă de art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., respectiv condiția ca soluțiile contrare să se

pronunțe, în una și aceeași pricină, între aceleași

persoane, având aceeași calitate, condiția identității de

calitate procesuală nefiind suficientă pentru a răspunde

exigențelor legale precitate.

În

consecință, nefiind îndeplinită condiția

identității de obiect și părți între hotărârile

pretins contradictorii, impusă de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în raport

de considerentele anterior expuse Înalta Curte

urmează să respingă cererea de revizuire formulată de

revizuenta

A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

cererea de revizuire formulată de

revizuenta A.

împotriva Deciziei civile

nr. 1233/R din 04 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică astăzi,

13 februarie 2015

.