ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 505/2015

Decizia nr. 505/2015 Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2012 pe rolul Judecătoriei sectorului 6 București, secția civilă, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar, solicitând obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului din sectorul 5, București, ocupat în prezent de către reclamantă în calitate de chiriaș, în condițiile și la prețul stabilit prin Decretul-Lege nr. 61/1990 și prin Legea nr. 85/1992, la valoarea actualizată la data formulării cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 7496 din 13 septembrie 2013, Judecătoria sectorului 6 București, secția civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând, în esență, că locuința deținută de către reclamantă este locuință socială și a fost cuprinsă în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București, însușit prin adoptarea Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 186/2008, astfel că nu poate fi înstrăinată în condițiile Legii nr. 85/1992.

Prin Decizia civilă nr. 1301/A din 17 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile sus-menționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 5 situat în București, sector 5, în condițiile Legii nr. 85/1992; au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a sumei de 1.518 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că deși Ordinul de repartiție nr. 1632/1994, contractul de închiriere și listele de evidență ale Primăriei sunt acte care cataloghează locuința în cauză ca fiind una socială, lipsa unei hotărâri a Consiliului Local al Municipiului București, emisă în acord cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 69/1991 împiedică instanțele să rețină caracterul de locuință socială pentru imobilul ce face obiectul acțiunii.

Împotriva acestei decizii, Municipiul București, prin primarul general a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin Decizia civilă nr. 1233/R din 04 septembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis recursul și a modificat în tot decizia atacată, în sensul că a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că, având în vedere că admiterea cererii reclamantei în baza dispozițiilor Legii nr. 85/1992 nu s-ar putea dispune prin raportare la un contract de închiriere încheiat în baza Legii nr. 114/1996, afectat de o cauză de nulitate absolută (imprescriptibilă extinctiv), soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este singura posibilă.

Totodată, a reținut că hotărârea judecătorească (Decizia civilă nr. 1009/A din 18 octombrie 2013) depusă în fața instanței de către reclamantă vizează alt apartament și alt contract de închiriere, astfel că nu este relevantă din punctul de vedere al practicii judiciare, mai ales că recurentul a arătat că doar un anumit număr de apartamente din bl. S5 situat în București, au fost cuprinse în inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului București însușit prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 186/2008 (poziția 9919 și poziția 10099). Împotriva acestei decizii, A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc.

civ. În motivare, a arătat că întregul bloc S5 are același regim juridic și că toți locatarii au promovat acțiuni în instanță prin care au solicitat obligarea intimaților la încheierea contractelor de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 85/1992, iar Curtea de Apel București s-a pronunțat prin mai multe decizii irevocabile, prin care a admis aceste acțiuni.

Astfel, a invocat decizia pronunțată în Dosarul nr. x/301/2008, prin care intimatele au fost obligate la vânzarea apartamentului nr. 13, Decizia nr. 565/2014 din 07 iulie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/303/2012, prin care intimatele au fost obligate să vândă reclamantului B. apartamentul nr. 20 și Decizia civilă nr. 1645/2012, pronunțată în Dosarul nr. x/301/2010, prin care aceleași intimate au fost obligate să încheie contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 15. În concluzie, a arătat că decizia atacată este contrarie sus-menționatelor hotărâri, pronunțate în spețe identice, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți, doar reclamanții fiind diferiți ca persoane, dar identici din punct de vedere al calității procesuale.

Or, având în vedere similitudinea dintre cauzele invocate, prin hotărârea atacată s-a încălcat principiul securității și echității sociale. A arătat de asemenea că ar trebui să existe o practică unitară a instanțelor și a invocat hotărârea Ștefănică și alții împotriva României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu trebuie să existe soluții contrare în condiții factuale similare. Analizând cererea de revizuire, în raport de temeiul de drept invocat, respectiv art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere atunci când există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași părți, având aceeași calitate.

Rațiunea reglementării cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. derivă din necesitatea de a se înlătura nesocotirea principiului autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au pronunțat soluții contrare în dosare diferite, dar având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți și ea vizează imposibilitatea executării hotărârilor, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea ce îi este favorabilă, iar ieșirea din situația imposibilă generată de existența hotărârilor potrivnice se poate realiza doar pe calea revizuirii și anulării ultimei hotărâri, care înfrânge principiul autorității de lucru judecat. Condițiile anterior menționate trebuie însă îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerințe ducând la respingerea cererii de revizuire.

În speță, Înalta Curte constată că în dosarele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contradictorii hotărârii a cărei anulare se solicită, au stat în calitate de reclamanți alte persoane fizice decât revizuenta, care au pretins vânzarea unor apartamente distincte. În raport de cele anterior evocate, în cauză nu sunt îndeplinite cerințele textului legal invocat, având în vedere că nu este îndeplinită condiția impusă de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., respectiv condiția ca soluțiile contrare să se pronunțe, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate, condiția identității de calitate procesuală nefiind suficientă pentru a răspunde exigențelor legale precitate.

În consecință, nefiind îndeplinită condiția identității de obiect și părți între hotărârile pretins contradictorii, impusă de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., în raport de considerentele anterior expuse Înalta Curte urmează să respingă cererea de revizuire formulată de revizuenta A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei civile nr. 1233/R din 04 septembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2015 .