ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5409/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5409/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 1 iunie

2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanții N.M. și

N.D. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și au

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul

la plata prețului de piață al imobilului situat în București, str. A. nr. X,

sector 2, compus din două dormitoare, sufragerie, salon, hol, bucătărie, baie,

wc, cămară, două balcoane, terasă, garaj, și suprafața de 88,72 mp teren situat

sub construcție.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 50 alin. (2

1

), art. 50 alin. (3) și art. 50

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 615 din 14 martie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis

în parte cererea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a

prețului de 52.653.810 RON, achitat pentru imobilul situat în București, str.

A. nr. X, sector 2, conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26

februarie 1997, actualizat cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data

plății la zi, a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamanților privind

obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului situat în

București, str. A. nr. X, sector 2 și a obligat pârâtul la plata sumei de 1.000

RON, cheltuieli de judecată către reclamanți, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679

din 26 februarie 1997, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria

Municipiului București, reprezentată prin mandatar SC A. SA, reclamanții au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, str. A.

nr. X, sector 2, compus din două dormitoare, sufragerie, salon, hol, bucătărie,

baie, wc, hol, cămară, hol, două balcoane, terasă, garaj, și suprafața de 88,72

mp teren situat sub construcție, în schimbul plății sumei de 52.653.810 RON cu

titlu de preț, achitat integral la data încheierii contractului.

Prin Sentința civilă

nr. 3996 din 25 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de

moștenitoarea fostului proprietar, I.D.M.C. și au fost obligați pârâții N.M. și

N.D. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul dobândit prin

Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, apreciindu-se

că titlul invocat de reclamantă este preferabil celui deținut de pârâți.

S-a mai reținut că,

deși contractul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanților nu a

fost desființat pe calea unei acțiuni în constatarea nulității, prin Decizia

civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă s-a constatat că acest contract a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv în frauda unor dispoziții legale.

Tribunalul a observat

că ipoteza dispozițiilor art. 50

1

coroborate cu art. 50 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, vizează exclusiv situația acelor contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În prezenta

cauză, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că titlul

reclamanților, contractul de vânzare-cumpărare, a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel încât tribunalul a apreciat că ipoteza

textului legal invocat de reclamanți nu este îndeplinită.

Tribunalul nu a

primit susținerea reclamanților referitoare la realizarea condițiilor

cumulative prevăzute de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, vizând existența unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ci a constatat că această cerință

nu este îndeplinită, atât timp cât s-a reținut cu putere de lucru judecat că

imobilul nu putea fi înstrăinat în conformitate cu prevederile Legii nr.

112/1995, întrucât s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă că nu

îi sunt aplicabile dispozițiile acestei legi.

Au fost avute în

vedere considerentele Deciziei civile nr. 1298 din 21 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în cuprinsul cărora s-a

menționat că imobilului nu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 112/1995

și, în consecință, acesta nu putea fi înstrăinat în temeiul acestei legi.

În consecință,

reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului actualizat

circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și

care se regăsește în cauză.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții N.D. și N.M., iar prin Decizia civilă nr.

82A din 7 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

respins, ca nefondat, apelul declarat.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Tribunalul a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001, reținând că pentru ipoteza

dedusă judecății nu sunt incidente prevederile art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, pentru ca apelanții-reclamanți să fie îndreptățiți la restituirea

prețului de piață al imobilului, ci dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 care prevăd posibilitatea acordării prețului actualizat deoarece,

printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a reținut că actul de

vânzare-cumpărare al apelanților reclamanți a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, respectiv în frauda unor dispoziții legale.

Cele statuate prin

hotărârea judecătorească irevocabilă menționată nu mai pot fi repuse în

discuție în cauza de față, întrucât s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a

unei asemenea hotărâri, altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat, care

presupune că ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea

ulterioară.

Susținerea apelanților

reclamanți, în sensul că numai dispozitivul se bucură de putere de lucru

judecat, nu poate fi primită, deoarece trebuie recunoscut acest efect și

considerentelor, în măsura în care acestea reflectă dispozitivul. Or, în cauză,

prin Decizia civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009, instanța de recurs,

procedând la compararea titlurilor de proprietate, a reținut că titlul

pârâților (apelanții reclamanți) este afectat de vicii, respectiv este încheiat

în frauda unor dispoziții legale, motiv pentru care a constatat că în mod

greșit tribunalul a dat eficiență acestuia în detrimentul titlului fostului

proprietar.

Considerentele legate

de nevalabilitatea titlului apelanților reclamanți, constatat a fi fost

încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au determinat așadar

soluția de admitere a acțiunii în revendicare și se impun cu putere de lucru

judecat în cauza de față.

Faptul că apelanții

reclamanți au deținut un „bun”, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului este real, dar modalitatea în care

aceștia urmează să fie despăgubiți în urma pierderii dreptului de proprietate,

este cea stabilită de Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții N.D. și N.M.

Prin motivele de

recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanții

formulează următoarele critici de nelegalitate:

Aprecierea instanței

de apel potrivit cu care considerentele unei hotărâri s-ar bucura de autoritate

de lucru judecat este eronată în acest caz.

Cele reținute în

Decizia nr. 1298 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă sunt doar aprecieri ale judecătorului care a redactat

decizia, fiind o interpretare personală în sprijinul soluției de admitere a

pretențiilor recurentei, în sensul evingerii reclamanților și, în nici un caz,

nu reprezintă autoritate de lucru judecat.

În dosarul în care

s-a produs evingerea recurenților s-a aflat în dezbatere o acțiune în revendicare

a moștenitorilor foștilor proprietari și nu s-a făcut o analiză a titlurilor în

privința viciilor de care acestea ar fi afectate. Este absurdă aprecierea

instanței de apel care susține ca admiterea acțiunii în revendicare a fost

determinată de nevalabilitatea titlului pârâților. Instanța nici nu a fost

învestită cu analizarea contractului de vânzare-cumpărare pe care recurenții

l-au încheiat cu Statul Român.

Recurenții susțin că

Statul Român a înstrăinat imobilul în condițiile în care se admisese un recurs

în anulare prin care o acțiune în revendicare fusese respinsă. Prin urmare, o

instanța constatase ca titlul statului este preferabil titlului fostului

proprietar.

Mai mult, recurenții

au depus diligentele necesare pentru a afla situația juridică a imobilului pe

care intenționau să-l achiziționeze. Ca răspuns, Statul Român prin

reprezentanții săi, i-a asigurat, prin Adresa nr. 1334/1997, eliberată de PMB

Direcția Juridică, Legislație, Contencios că este proprietar și că poate

înstrăina bunul. De aceea, eroarea săvârșită de instanță la admiterea

revendicării nu poate fi perpetuată, iar instanța de apel ar fi trebuit să facă

o analiză a condițiilor în care a fost încheiat contractul de

vânzare-cumpărare.

Recurenții mai arată

că în circuitul civil s-au aflat două variante ale aceluiași certificat de

moștenitor cu același număr și aceeași dată, dar cu conținut diferit, iar prima

hotărâre judecătorească prin care se admitea revendicarea era dată față de o

persoană decedată din data declarării apelului, aspecte care, în opinia

recurenților sunt relevante pentru modul în care au fost evinși și reprezintă

un argument în plus pentru care instanțele ar fi trebuit să analizeze

condițiile în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu Statul

Român. În plus, moștenitorii fostului proprietari nu depuseseră notificare în

baza Legii nr. 10/2001.

Prin urmare, nu se

poate retine nicio culpă în sarcina recurenților. Este evident ca actul de

vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credință, în condițiile în care cumpărătorii

știau că statul are titlu și nu au fost notificați să nu cumpere imobilul de

către foștii proprietari sau moștenitorii acestuia.

Instanța de apel ar

fi trebuit să analizeze condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pe care

chiriașii trebuiau să le îndeplinească la data cumpărării imobilului, precum și

condițiile garanției pentru evicțiune. De asemenea, ar fi trebuit să aibă în

vedere principiul stabilității raporturilor juridice civile consacrat în

practica Curții Europene a Drepturilor Omului.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele

considerente:

Este necontestat în

cauză că, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997,

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, reclamanții au dobândit dreptul de

proprietate asupra imobilului situat în București, str. A. nr. X, sector 2,

compus din două dormitoare, sufragerie, salon, hol, bucătărie, baie, wc, hol, cămară,

hol, două balcoane, terasă, garaj, și suprafața de 88,72 mp teren situat sub

construcție, în schimbul plății sumei de 52.653.810 RON cu titlu de preț,

achitat integral la data încheierii contractului.

Prin Sentința civilă

nr. 3996 din 25 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Sector 2 București,

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost admisă cererea formulată de

moștenitoarea fostului proprietar, I.D.M.C., și au fost obligați pârâții N.M.

și N.D. să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie,

imobilul dobândit prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26

februarie 1997, apreciindu-se că titlul invocat de reclamantă este preferabil

celui deținut de pârâți.

În considerentele

Deciziei civile nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București se

reține că, la încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26

februarie 1997, au fost încălcate dispozițiile Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, printr-o

hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat

că, atâta timp cât imobilul în litigiu nu făcea parte din categoria de imobile

ce puteau fi vândute în baza Legii nr. 112/1995, Contractul de

vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, având ca obiect acest bun, a

fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin decizia

recurată, curtea de apel a considerat în mod corect că pretențiile

reclamanților pot fi circumscrise prevederilor art. 50 alin. (2) și (3) din

Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora sunt îndreptățiți la restituirea prețului

actualizat al imobilului în litigiu, iar nu la plata prețului de piață al

bunului, așa cum au solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată: „Cererile sau acțiunile în justiție

privind restituirea prețului actualizat, plătit de chiriașii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.

Alin. (2

1

)

al aceluiași articol prevede: „Cererile sau acțiunile în justiție, având ca

obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile sunt scutite de taxele de timbru”.

Tot astfel, potrivit

art. 50

1

: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea

despăgubirilor, se stabilește prin expertiză”.

Prin urmare, printr-o

normă specială, de strictă interpretare, legiuitorul a reglementat dreptul de a

beneficia de restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare, numai în favoarea proprietarilor ale

căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, așa cum în mod expres prevăd

normele anterior citate.

În consecință, câtă

vreme nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, și anume aceea ca actul de vânzare-cumpărare, ulterior desființat

să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanții

nu poate beneficia, așa cum în mod corect a decis instanța de apel, de

restituirea prețului de piață al apartamentului în litigiu.

Este neîndoielnic că

autoritatea de lucru judecat se atașează dispozitivului hotărârii

judecătorești, însă în privința considerentelor, aprecierea efectelor pe care

autoritatea de lucru judecat le produce, trebuie nuanțată.

Sub acest aspect,

trebuie admis că numai în măsura în care vor beneficia de autoritate de lucru

judecat și acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înțelegerea

dispozitivului și care cuprind rezolvarea unor chestiuni a căror dezlegare

prealabilă a reprezentat o condiție necesară pentru rezolvarea fondului

litigiului, efectele autorității de lucru judecat își ating finalitatea.

Altfel spus,

considerentelor prin care se dezleagă elementele raportului juridic litigios

asupra căruia instanța s-a pronunțat prin dispozitiv trebuie să li se atașeze

în egală măsură autoritatea de lucru judecat recunoscută în privința

dispozitivului hotărârii, deoarece în caz contrar, s-ar recunoaște

admisibilitatea unei cereri ulterioare, ce ar risca să contrazică prima

hotărâre.

Este adevărat că

dispozitivul Deciziei civile nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel

București nu cuprinde dispoziția de constatare a nulității Contractului de

vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997, însă, considerentele

hotărârii menționate au în vedere în justificarea măsurii dispuse - de admitere

a acțiunii în revendicare promovată de fostul proprietar împotriva chiriașilor

cumpărători - aspecte care explică această măsură și interesează prezentul

litigiu.

S-a stabilit în acel

litigiu, ca o chestiune prealabilă pentru dezlegarea fondului litigiului care a

vizat compararea titlurilor de proprietate ce se opuneau, că imobilului situat

în București, str. A. nr. X, sector 2 nu îi erau aplicabile prevederile Legii

nr. 112/1995, astfel încât actul de vânzare-cumpărare încheiat de foștii

chiriași - N.M. și N.D. - în temeiul acestei legi a fost perfectat cu

încălcarea actului normativ menționat.

Aceste considerente,

alături de alte argumente rezultate din aplicarea unor criterii de comparare a

celor două titluri de proprietate ce se opuneau, au justificat preferabilitatea

titlului opus de fostul proprietar și admiterea acțiunii în revendicare. În

egală măsură, aceste considerente interesează prezentul litigiu deoarece

dispozițiile Legii nr. 10/2001 recunosc dreptul chiriașilor ale căror contracte

de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 au fost

desființate de a beneficia de plata unor despăgubiri în cuantum diferit, după

cum respectivele contracte au fost sau nu încheiate cu respectarea

dispozițiilor acestei legi.

Prin urmare, cât timp

considerentele prin care instanța a reținut încheierea de către foștii chiriași

a contractului de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995, constituie argumentele care justifică măsura adoptată de curtea de

apel în acel litigiu, și câtă vreme aceste considerente reprezintă rezolvarea

unor chestiuni incidentale prealabile fără de care dezlegarea acelei pricini nu

ar fi fost posibilă, Înalta Curte apreciază ca ele nu pot fi ignorate în cauza

de față, impunându-se în rezolvarea prezentului litigiu.

Tot astfel, față de

puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească anterioară

nu pot fi primite criticile prin care, contrar celor reținute de instanță în

soluționare litigiilor precedente, reclamanții susțin încheierea Contractului

de vânzare-cumpărare nr. 2679 din 26 februarie 1997 cu respectarea Legii nr.

112/1995 deoarece Statul Român a înstrăinat imobilul în condițiile în care se

admisese un recurs în anulare prin care o acțiune în revendicare fusese

respinsă, iar reclamanții au depus diligentele necesare pentru a afla situația

juridică a imobilului și nu au fost notificați să nu cumpere imobilul de către

foștii proprietari sau moștenitorii acestuia.

Exced analizei ce

poate fi efectuată pe calea controlului judiciar de legalitate declanșat prin

intermediul recursului susținerile reclamanților în sensul că în circuitul

civil s-au aflat două variante ale aceluiași certificat de moștenitor cu

același număr și aceeași dată, dar cu conținut diferit, iar prima hotărâre

judecătorească prin care se admitea revendicarea era pronunțată în

contradictoriu cu o persoană decedată deoarece obiectul prezentului litigiu nu

l-au reprezentat pretențiile formulate pe calea unei acțiuni în revendicare. În

plus, afirmațiile menționate nu ar putea fi analizate nici ca argumente pentru

reaprecierea condițiilor în care reclamanții au fost evinși de către fostul

proprietar, față de puterea de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă

nr. 1298 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București sub aspectele

relevante pentru soluționarea prezentului litigiu.

În ceea ce privește

principiul securității raporturilor juridice menționat prin motivele de recurs,

Înalta Curte reține că, printr-o jurisprudență constantă, Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a stabilit că „acest principiu prevede, printre altele, ca

soluția dată de o manieră definitivă în orice litigiu de către instanțe să nu

mai fie repusă în discuție. În baza acestui principiu, niciuna dintre părți nu

este abilitată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii

cu singurul scop de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă decizie în

privința sa” (Hotărârea din 19 octombrie 2006 în Cauza Raicu împotriva

României).

În consecință, pentru

considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții N.D. și N.M. împotriva Deciziei civile nr. 82A

din 7 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 noiembrie 2013.

Procesat de GGC - LM