ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 178/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 15 noiembrie 2006, reclamanții Z.T. și Z.P. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primar general și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâților în solidar, la plata sumelor reprezentând prețul apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7, et. 3, sectorul 3, actualizat cu coeficientul de inflație la data plății efective, echivalentul folosinței la care sunt obligați față de proprietarul T.T., cheltuielile cu procesul în care au fost evinși și cu prezentul proces, o sumă egală cu excedentul de valoare al apartamentului în timpul evicțiunii, sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătățirile necesare și utile.

În motivare, s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997 reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7, et. 3, sector 3, iar prin decizia nr. 2518/2003 a Curții de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului, fiind evinși de proprietarul T.T. Au arătat, de asemenea, că au sporit valoarea imobilului prin îmbunătățiri. Prin sentința civilă nr. 2871 din 30 martie 2007, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Municipiul București, prin primar general și Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 1608 din 6 decembrie 2007, Tribunalul București a admis apelul reclamanților Z.P. și Z.T., a desființat în parte sentința nr. 2871/2007 și a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție precum și a capetelor de cerere 1 și 4 din acțiunea principală în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a capetelor 2 si 3 din acțiunea principală în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general și a capătului 5 din acțiunea principală în contradictoriu cu ambii pârâți, menținând dispoziția din sentință referitoare la admiterea excepției calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, pentru capetele 1 și 4 din acțiunea principală, precum și cea referitoare la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru capetele 2 și 3 din cererea principală.

Prin decizia nr. 315 din 26 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis recursul pârâților Municipiul București, prin primar general, Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și recursul chemaților în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a modificat în parte decizia atacată, în sensul că a stabilit calitatea procesuală pasivă în soluționarea primului capăt de cerere numai în favoarea Municipiului București, iar în soluționarea celui de-al patrulea capăt de cerere, în favoarea ambilor pârâți, menținând celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Prin sentința civilă nr. 1879/2010, Judecătoria Sectorului 3 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că valoarea obiectului cauzei depășește 500.000 lei, astfel încât, este competent să soluționeze litigiul tribunalul, conform art. 2 pct. 2 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 911 din 17 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul Municipiul București să restituie reclamanților suma de 20.603,52 lei, reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997; a obligat pârâții Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, să restituie reclamanților suma de 62.670 lei, reprezentând soporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile; a respins capetele de cerere nr. 2, 3 și 4, ca neîntemeiate; a admis, în parte, cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice; a obligat chematul în garanție la plata către pârâtul Municipiul București, a sumei de 20.397,49 lei, reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997, de 20.603,52 lei, după deducerea comisionului de 1% din prețul de vânzare; a obligat Municipiul București la plata, către reclamanți, a sumei de 2.175 lei reprezentând cheltuieli de judecată și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata, către reclamanți, a sumei de 1.375 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinței, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuințe situată în str. H.B. nr. 7, et. 3, ap. 3, sectorul 3, însă, ulterior, prin sentința civilă nr. 8784/2002 a Judecătoriei Sector 2 București a fost admisă acțiunea formulată de fostul proprietar al imobilului, T.T. și s-a constatat, printre altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus menționat, hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă (filele 21-25 dosar fond inițial). Tribunalul a constatat că în cauză a fost tranșată irevocabil chestiunea calității procesuale pasive a pârâților, în sensul că din analiza hotărârii pronunțate în apel și a celei pronunțate în recurs, rezultă că pe capătul nr. 1, 2 și 3 de cerere are calitate procesuală Municipiul București, iar pe capetele de cerere nr. 4 și 5, au calitate procesuală Municipiul București și Ministerul Finanțelor Publice, în solidar.

În ceea ce privește capătul de cerere privind plata prețului actualizat, tribunalul a reținut că O.U.G. nr. 184/2002 stabilește că plata sumelor reprezentând prețul reactualizat plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, ceea ce presupune că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtul Municipiul București.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor, tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, respectiv, art. 49 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, în sensul că, în ipoteza în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, obligația de restituire revine statului sau unității deținătoare, iar prin deciziile instanțelor de casare s-a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul București, dar și a Statului Român, în solidar. Așadar, obligația de plată a îmbunătățirilor rezultă în baza legii, respectiv, din dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, iar cei doi pârâți au calitate procesuală pasivă și urmează să plătească îmbunătățirile aduse imobilului, întrucât dispozițiile art. 48 sus menționate sunt dispoziții legale speciale, derogatorii de la dreptul comun, iar legea specială are întâietate în raport cu normele de drept comun în materie.

Tribunalul a mai reținut că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat de expert C.A., prețul actualizat achitat de către reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare este de 20.603,52 lei (fila 130), iar potrivit raportului de expertiză specialitatea construcții civile și industriale efectuat de expert I.A., sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de locuință, prin îmbunătățirile necesare și utile, este de 62.670 lei (fila 102). În consecință, în raport de aceste considerente, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București să restituie reclamanților suma de 20.603,52 lei, reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997 și a obligat pârâții Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, în solidar, să restituie reclamanților suma de 62.670 lei reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

Ca efect al admiterii cererii principale, tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în garanție și a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la plata, către pârâtul Municipiul București, a sumei de 20.397,49 lei reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare cumparare nr. X/1997 de 20.603,52 lei, după deducerea comisionului de 1% din prețul de vânzare (comision care conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 este cuvenit unităților specializate care evaluează și vând apartamente și nu intră în fondurile Ministerului Finanțelor Publice).

În ceea ce privește capetele de cerere 2, 3 și 4 (echivalentul fructelor; cheltuielile făcute în proces; valoarea de circulație a imobilului), tribunalul a constatat că potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat de a răspunde față de cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, iar potrivit art. 1341 C. civ., dacă vânzătorul este răspunzător de evicțiune, cumpărătorul are dreptul de a cere, printre altele, restituirea prețului de la vânzător, precum și eventualele cheltuieli de judecată efectuate. Tribunalul a reținut că potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ., în caz de evicțiune totală consumată, cumpărătorul are dreptul și la daune interese constând în diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.

În cazul în care garanția contra evicțiunii rezultă din fapta unui terț, situație existentă în speța dedusă judecății, în care reclamanții au fost evinși de către fostul proprietar al imobilului, garanția contra evicțiunii poate fi reținută, printre altele, doar în situația în care cauza evicțiunii nu a fost cunoscută de către cumpărător. Dacă acest cumpărător a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul și problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul având caracter aleatoriu.

Ori, în speța dedusă judecății, instanța a reținut că reclamanții cumpărători nu au fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, au avut cunoștință despre intenția de restituire în natură a imobilului formulată de fostul proprietar, deci reclamanții au cunoscut cauza evicțiunii, astfel încât, aceștia nu mai pot beneficia de dispozițiile legale ce reglementează obligația de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, atât în privința prețului cât și în privința altor daune interese, inclusiv cheltuieli de judecată.

S-a menționat că, și dacă acțiunea s-ar întemeia pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, soluția ar fi aceeași, întrucât potrivit dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. Potrivit art. 50 alin. (3) din același act normativ, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

În consecință, în raport de situația de fapt și de drept reținută în sentința civilă nr. 8784/2002, rămasă irevocabilă și care se bucură de putere de lucru judecat, tribunalul a constatat că acțiunea formulată este neîntemeiată, întrucât proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, numai cu condiția ca aceste contracte de vânzare cumpărare să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speța dedusă judecății. Așadar, s-a reținut că în cauză nu este îndeplinită condiția ca actul de vânzare-cumpărare ce a constituit titlul reclamanților să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel încât, pe cale de consecință aceștia nu pot beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului.

Totodată, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul București la plata, către reclamanți, a sumei de 2.175 lei (800 lei onorariu expertiză contabilă pentru care s-a admis capătul 1 de cerere și 750 lei, adică ½ din valoarea onorariului de expertiză construcții pentru care s-a admis capătul 5 de cerere), reprezentând cheltuieli de judecată și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, la plata, către reclamanți, a sumei de 1.375 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat). Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Z.T. și Pantelina și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiecare dintre apelanți formulând critici proprii de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 120/ A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, ambele apeluri. Referitor la apelul reclamanților Z.T. și P., instanța de apel a reținut că obligația de garanție a vânzătorului rezultând din fapta unui terț, există dacă sunt îndeplinite trei condiții, și anume: să fie o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și să nu fi fost cunoscută de cumpărător, ultima condiție nefiind îndeplinită în cauză. Cauza directă și efectivă a deposedării/ pierderii proprietății o reprezintă anularea contractului de vânzare - cumpărare al reclamanților, întrucât redobândire proprietății de către T.T.

prin sentința civilă nr. 7063/1998 a Judecătoriei sectorului 3 București nu a produs niciun efect juridic față de reclamanți și nici nu a afectat dreptul de proprietate al acestora, iar considerentele sentinței civile nr. 8784/2002 a Judecătoriei sectorului 3 București, intrate în puterea lucrului judecat, sunt relevante în aprecierea celei din urmă condiții pentru angajarea răspunderii evicțiunii vânzătorului, respectiv, cauza evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător. Sub acest aspect, rezultă, neechivoc, că instanțele au anulat contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997 pentru cauză ilicită, vânzarea bunului altuia și reaua credință atât a vânzătorului cât și a cumpărătorilor, motivele fiind expuse pe larg în hotărâre.

Instanța de apel a înlăturat ca nefondate susținerile reclamanților în sensul că era necesar ca în prezenta cauză să se facă dovada certă că au cunoscut, anterior cumpărării, lipsa titlului statului, nefiind suficient dovada faptului că familia Z. ar fi putut afla de cauza evicțiunii, chiar cu minime diligențe, nu pot fi primite. Astfel cum s-a reținut cu putere de lucru judecat, reclamanții au avut cunoștință de pericolul evicțiunii și au acceptat riscul încheierii contractului, acesta devenind aleatoriu. Dispozițiile art. 1339 și 1350 C. civ. despre care reclamanții susțin că au fost ignorate, sunt aplicabile în situația în care evicțiunea decurge dintr-un fapt personal al vânzătorului ori, în cauză operează ipoteza evicțiunii prin fapta unui terț, iar conivența frauduloasă atât a vânzătorului cât și a cumpărătorului a fost deja stabilită de către instanțele judecătorești.

Împrejurarea că s-a reținut și reaua credință a vânzătorului la încheierea contractului, nu schimbă natura juridică a răspunderii din evicțiune rezultând din fapta unui terț, în evicțiune rezultând din fapta proprie, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit și nici nu s-a pus în discuție un eventual dol din partea vânzătorului, inițiativa vânzării fiind de fapt a reclamanților. Având în vedere această situație de fapt, dispozițiile art. 1084 și urm. C. civ. nu sunt incidente în cauză. Referitor la apelul Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut că prin decizia civilă nr. 315 din 26 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pronunțată în primul ciclu procesual al acestei cauze, s-a dispus cu putere obligatorie pentru instanțele de rejudecare, conform art. 315 C. proc.

civ., asupra calității procesuale a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, în sensul că pentru capetele de cerere având ca obiect 1) plata sumelor reprezentând prețul apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7, et. 3, sectorul 3 actualizat cu coeficientul de inflație la data plății efective; 2) echivalentul folosinței la sunt obligați față de proprietarul T.T.; 3) cheltuielile cu procesul în care au fost evinși și cu prezentul proces are calitate procesuală Municipiul București prin Primarul General, pe capetele de cerere 4 și 5 referitoare la o sumă egală cu excedentul de valoare al apartamentului în timpul evicțiunii și sporul de valoare adus apartamentului prin îmbunătățirile necesare și utile au calitate procesuală ambii pârâți, în solidar.

Astfel, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, asupra cererii privind sporul de valoare adus apartamentului, capătul 5 din cererea de chemare în judecată, chestiunea de drept este dezlegată irevocabil prin decizia civilă a Curții de Apel pronunțată în prezenta cauză, este intrată în puterea lucrului judecat, nefiind posibilă repunerea sa în discuție.

Aceiași este situația și în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive în soluționarea cererii de chemare în garanție, prin care pârâtul Municipiul București, prin primar general, a solicitat obligarea Ministerul Finanțelor Publice la plata prețului actualizat, prin decizia civilă nr. 315 din 26 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a menținut dispoziția instanței de apel, arătându-se distincția între calitatea procesuală pasivă pe primul capăt de cerere și calitatea procesuală pasivă ce decurge din cererea de chemare în garanție. În consecință, și această chestiune de drept, referitoare la calitate a fost tranșată irevocabil prin soluțiile pronunțate anterior în cauză.

S-a apreciat că nici cel de-al treilea motiv de apel nu este fondat, întrucât pretențiile reclamanților nu puteau fi realizate decât pe calea acțiunilor în justiție, iar apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu s-a aflat în situația prevăzută de art. 275 C. proc. civ., contestând în mod constant pretențiile solicitate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții Z.T. și Z.P., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Reclamanții, în susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., au arătat că, printr-o interpretare greșită a actului juridic dedus judecății, instanța de apel a apreciat cauza evicțiunii ca fiind anularea contractului de vânzare-cumpărare 15 aprilie 1997, prin sentința civilă nr. 8784/2002 a Judecătoriei sectorului 3, în condițiile în care, în realitate, cauza evicțiunii o reprezintă acțiunea în revendicare ce a format obiectul dosarului Judecătoriei sectorului 3 nr. 9978/1996, prin care s-a constatat dreptul terțului evingător - T.T. - asupra acestui bun și obligarea C.G.M.B. să-i lase în deplină proprietate și posesie bunul.

Reclamanții au mai arătat că susținerea potrivit căreia sentința civilă din revendicare nr. 7063/1998 "nu a produs niciun efect juridic față de reclamanți și nici nu a afectat dreptul de proprietate al acestora " este lipsită de temei, în condițiile în care acțiunea în revendicare a fost promovată de terțul evingator încă din anul 1996, anterior vânzării bunului către apelanți, în data de 15 aprilie 1997. Faptul că ulterior revendicării și în baza acestei sentințe din revendicare, T.T. a acționat în judecată și pe noul dobânditor, respectiv, familia Z., printr-o acțiune în nulitate, nu modifică această situație, deoarece nulitatea contractului nu este altceva decât o consecință a lipsei titlului de proprietate al C.G.M.B., care, totuși, a vândut.

Sentința în anulare s-a dat ca urmare a analizării titlului statutului, apreciindu-se că acesta a fost un „non dominus” deoarece dreptul de proprietate aparținea lui T.T., așa cum se stabilise anterior, în acțiunea în revendicare, astfel încât, la momentul vânzării către familia Z., vânzătorul C.G.M.B. nu era proprietarul bunului - lucru pe care acesta îl știa cu certitudine, fiind parte în dosarul de revendicare, motiv pentru care răspunde pentru evictiune. Instanța de apel a aplicat greșit legea când a făcut distincția între garanția pentru evicțiune rezultată din fapta unui terț și cea rezultată din fapta proprie și a apreciat că în speță este vorba de garanția pentru evicțiune rezultată din fapta terțului.

În speță obligația de garanție pentru evicțiune derivă atât din fapta unui terț, respectiv, prin revendicarea bunului de către terțul adevărat proprietar al bunului cât și din fapta personală a vânzătorului, de a ascunde existența procesului de revendicare cumpărătorilor. Pe cale de consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1339 și 1350 C. civ., întrucât dacă vânzătorul trebuie să răspundă pentru evicțiunea ce rezultă din faptul său personal deși există convenție de micșorare sau ștergere a obligației, cu atât mai mult el poate să răspundă pentru evicțiunea rezultată din faptul personal când nu există o asemenea convenție. Atitudinea PMB de a nu aduce la cunoștința cumpărătorului faptul că se afla într-un proces de revendicare, îmbracă forma gravă a intenției frauduloase a vânzătorului, fapt personal ce face imposibilă înlăturarea răspunderii sale în plenitudinea ei, conducând deci la admiterea și a capetelor 2-4 de cerere.

În mod greșit instanța de apel a reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1084 C. civ., care complinesc temeiul acordării daunelor-interese, dar și a cuantumului lor în situația răspunderii pentru evicțiune justificând, alături de toate celelalte argumente, admiterea și a capetelor 2-4 de cerere. Astfel, fiind pe tărâmul răspunderii contractuale, daunele-interese trebuie să acopere atât pierderea efectivă (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans) și, având în vedere faptul că prejudiciul provine din intenția (dolul) vânzătorului, el trebuie să răspundă atât pentru prejudiciul prevăzut sau previzibil la momentul încheierii contractului, cât și pentru prejudiciul imprevizibil la acel moment.

(1085 C. civ., partea finală). În mod greșit instanța de apel nu a luat în considerare ideile cu valoare de principiu care decurg din practica C.E.D.O. invocată, respectiv, necesitatea despăgubirii chiriașilor-cumpărători care au pierdut în justiție dreptul de proprietate în favoarea unui proprietar deposedat de fosta putere comunistă, la valoarea actuală a bunului (C.E.D.O. cazul Pincova vs. Republica Cehă și Zvolsky vs. Republica Cehă, Raicu contra României) deoarece atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, chiriașii cumpărători ajungând să suporte, în realitate, consecința unor situații care erau în responsabilitatea statului; faptul că nu este echitabil ca cetățenii-fie ei proprietari sau chiriași - să fie cei care suportă singuri consecințele unei indecizii politice și a incoerenței legislative.

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice au formulat următoarele critici: 1. În mod greșit instanța de apel a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind sporul de valoare adus imobilului, întrucât raportat la vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001 în materie de garanție pentru evicțiune, în cazul în care imobilul ce se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățiri necesare și utile revenea statului sau unității deținătoare. Or, în acest caz, unitatea deținătoare, respectiv, Primăria Municipiului București, este obligată sa plătească îmbunătățirile aduse imobilului, întrucât aceasta a fost parte la încheierea contractului de închiriere, și nu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care este un terț în acest raport juridic.

Din acest punct de vedere, forma de răspundere instituită de art. 48 din lege rămâne o răspundere contractuală și se deosebește de forma specială de răspundere extracontractuală stabilită de către art. 50 din același act normativ. Dacă s-ar fi dorit ca suma reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor să fie suportată de către Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, atunci legiuitorul ar fi prevăzut acest lucru în același text de lege și nu într-unul diferit. Mai mult, este firesc ca în speță, contravaloarea îmbunătățirilor să fie plătită de către unitatea vânzătoare și nu de către un terț care nu are nicio legătură cu părțile raportului juridic dedus judecații.

Deși acțiunea a fost inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, suportă incidența prevederilor de drept substanțial ale acestui act normativ, în virtutea principiului aplicării imediate a legii noi situațiilor juridice în curs de derulare, neepuizate la momentul intrării legii noi în vigoare. Astfel, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48 instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a restitui contravaloarea îmbunătățirilor. Indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite.” Or, în acest caz persoana îndreptățită, este fostul proprietar T.T.

și numai acesta, în calitate de proprietar al imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare, poate fi obligat să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile, astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât îmbunătățirile profită actualilor proprietari. 2. Referitor la obligația chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, de plată a sumei de 20.603,52 lei reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare cumpărare cu nr. X/1997, acesta nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății, nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, așa cum este Ministerul Finanțelor Publice, ce are doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. 3. În mod greșit s-au stabilit cheltuieli de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, care nu se află în culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. În această etapă procesuală nu au fost administrate alte probe, iar părțile nu au formulat întâmpinări la motivele de recurs ce le-au fost comunicate.

Recursurile formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed. Înalta Curte constată că deși recurenții reclamanți se prevalează de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății – un atare motiv de recurs nu poate fi reținut ca incident, date fiind capetele de cerere formulate prin acțiunea introductivă, astfel că, motivele de recurs urmează a fi analizate exclusiv prin prisma ipotezei descrise la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În condițiile în care contractul de vânzare cumpărare încheiat de recurenți în baza Legii 112/1995 a fost constatat nul prin sentința civilă nr. 8784 din 23 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 3 București, definitivă și irevocabilă, aceștia nu se plasează în situația unor cumpărători evinși, obligația de garanție pentru evicțiune fiind una contractuală și a cărei premisă necesară este aceea a valabilității titlului în temeiul căruia au dobândit proprietatea asupra aparatamentului.

Ca atare, numai dacă recurenții ar fi pierdut în cadrul unei acțiuni în revendicare formulate de proprietarul imobilului (T.T.) ar fi fost în măsură să facă susțineri din perspectiva obligației de garanție pentru evicțiune. Or, în speță, cauza deposedării acestora nu este admiterea acțiunii în revendicare, ci constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, instanța constatând nulitatea prin hotărârea menționată, ca urmare a relei credințe a ambelor părți contractante (Municipiul București și cumpărătorii Z.). Cu atât mai puțin nu există niciun temei legal care să permită recurenților reclamanți susținerea potrivit căreia cauza evicțiunii ar fi admiterea acțiunii în revendicare formulată de proprietarul imobilului T.T.

împotriva C.G.M.B. și obligarea acetui pârât să îi lase imobilul în deplină posesie și proprietate. Drept urmare, pretențiile acestora ar fi trebuit evaluate de instanțele de fond prin aplicarea principiilor ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (restituirea prețului actualizat), ca și pe baza prevederilor din legea specială (îmbunătățirile necesare și utile), iar nu în raport de fundamentul granției pentru evicțiune; din acest punct de vedere, considerentele deciziei recurate vor fi susbstituite cu cele ce urmează. Înalta Curte constată că cererile reclamanților formulate în cadrul capetelor de cerere 2-4 (fructe civile, cheltuieli de judecată din procesul cu proprietarul și diferența de spor de valoare: preț de piață – preț actualizat) au fost în mod legal respinse.

Astfel, art. 50 1 din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.” Premisele lui presupun: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii nu poate fi “desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că “desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului. Dacă potrivit dreptului comun un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care cârmuiește încheierea sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se constată că textul analizat folosește formularea “proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate.”, ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar, astfel cum deja s-a arătat. În plus, Înalta Curte observă și existența unui argument de interpretare sistematică și istorico-teleologică a dispozițiilor Legii 10/2001 (modificată prin Legea 1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor art. 50 1 din Legea 10/2001 pentru admiterea celui de-al patrulea capăt de cerere.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune: “Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru.” Totdată, art. 50 alin. (2 1 ) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede: “Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.” Deși cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2 1 ) prin Legea 1/2009, leguitorul admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii 112/1995: - Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

și - Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; În prima situație, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii 112/1995 este aceea de chiriași, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei. Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2 1 ) coroborată cu art. 50 1 (citat și el anterior), leguitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor anterioare.

Înalta Curte apreciază că nici art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererilor respinse de instanțele de fond. Așa cum s-a menționat, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat între Municipiul București și intimații reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută prin sentința civilă nr. 8784 din 23 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 3, definitivă și irevocabilă. Nulitatea, ca sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă. Unul dintre principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare, retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul retroactivității efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității, scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei operațiuni juridice astfel perfectate. În consecință, cum principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de vânzare cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă că, urmare a nulității, aceștia nu au avut niciodată calitatea de proprietari asupra apartamentului.

Atare constatare permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un “bun actual” în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei “valori patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime” în sensul jurisprudenței instanței de contencios european. În plus, deși simpla constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii) este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar se se stabili și existența ingeriței, ingerință care trebuia să fi fost prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de proporționalitate între interesele individuale și cele generale.

Or, admiterea printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, la solicitarea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și restabilirea legalității, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi particulari, iar nu un interes general și unul individual. Drept urmare, normele dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat anterior. Constatându-se însă că reclamanții nu întrunesc premisele aplicării art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingerea a cererii privind acordarea valorii de circulație (de piață) a apartamentului.

Nici celelalte două capete de cerere nu puteau fi admise (fructele civile la care au fost obligați către proprietar ca și cheltuielile de judecată făcute în procesul de constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare purtat cu același roprietar, T.T.) în absența unui temei legal care să permită o atare soluție, instituția răspunderii civile delictuale nefiind incidentă, de vreme ce prin sentința de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare s-a reținut în sarcina recurenților reaua credință la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, aceștia aflându-se, prin urmare, în situația de a-și invoca propria culpă. Recursul Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerului Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, este, de asemenea, nefondat.

Înalta Curte constată că recurentul pârât reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive pe capătul de cerere privind restituirea contravalorii îmbunătățirilor. La acest moment calitatea procesuală pasivă reprezintă o chestiune dezlegată irevocabil în primul ciclu procesual, astfel încât ea nu poate fi reanalizată întrucât s-a încălca puterea de lucru judecat ce operează în cauză cu privire la dezlegarea dată acestei excepții, prin decizia civilă nr. 315/ R din 26 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală.

Din acest punct de vedere este prioritară puterea de lucru judecat în raport cu modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 (în vigoare din februarie 2009) care, potrivit dispozițiilor actuale ale art. 48 alin. (2) stabilește calitatea procesuală pasivă în favoarea persoanei îndreptățite în ce privește restituirea contravalorii îmbunătățirilor; legea nouă nu poate retroactiva, astfel că nu se poate reevalua calitatea procesuală pasivă pe baza unor prevederi legale ulterioare dezlegării irevocabile a acestei excepții. De asemenea, calitatea procesuală pasivă și pentru capătul de cerere privind restituirea prețului actualizat este o excepție dezlegată în mod irevocabil prin aceeași decizie, susținerea fiind de altfel, în contradicție cu cele prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (formă a legii anterioară Legii 1/2009).

Textul menționat (în temeiul căruia a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de Municipiul București) prevedea „Restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.” În ce privește ultima critică formulată de pârât, referitoare la cheltuileile de judecată la care a fost obligat la fond, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a dezlegat acestă critică susținută și prin motivele de apel, referindu-se la criteriul culpei procesuale, intrinsec prevederilor art. 274 C. proc.

civ. care au servit ca temei legal pentru stabilirea cheltuielilor de judecată și în sarcina Statului Român, ca parte căzută în pretenții. Având în vedere cele anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții Z.T. și Z.P. și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 120/ A din 7 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 ianuarie 2012.