ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 178/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 178/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 15

noiembrie 2006, reclamanții Z.T. și Z.P. au solicitat, în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București, prin primar general și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice obligarea pârâților în solidar, la plata sumelor

reprezentând prețul apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7, et. 3, sectorul

3, actualizat cu coeficientul de inflație la data plății efective, echivalentul

folosinței la care sunt obligați față de proprietarul T.T., cheltuielile cu

procesul în care au fost evinși și cu prezentul proces, o sumă egală cu excedentul

de valoare al apartamentului în timpul evicțiunii, sporul de valoare adus

apartamentului prin îmbunătățirile necesare și utile.

În motivare, s-a

arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997 reclamanții au

dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7,

et. 3, sector 3, iar prin decizia nr. 2518/2003 a Curții de Apel București s-a

constatat nulitatea absolută a contractului, fiind evinși de proprietarul T.T.

Au arătat, de asemenea, că au sporit valoarea imobilului prin îmbunătățiri.

Prin sentința civilă nr.

2871 din 30 martie 2007, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția

lipsei calității procesual pasive a pârâților Municipiul București, prin primar

general și Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins

acțiunea ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală

pasivă.

Prin decizia nr. 1608

din 6 decembrie 2007, Tribunalul București a admis apelul reclamanților Z.P. și

Z.T., a desființat în parte sentința nr. 2871/2007 și a trimis cauza spre

rejudecarea cererii de chemare în garanție precum și a capetelor de cerere 1 și

4 din acțiunea principală în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, a capetelor 2 si 3 din acțiunea principală în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general și a

capătului 5 din acțiunea principală în contradictoriu cu ambii pârâți,

menținând dispoziția din sentință referitoare la admiterea excepției calității

procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin primar general, pentru

capetele 1 și 4 din acțiunea principală, precum și cea referitoare la admiterea

excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor, pentru capetele 2 și 3 din cererea principală.

Prin decizia nr. 315

din 26 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze

privind proprietatea intelectuală, a admis recursul pârâților Municipiul

București, prin primar general, Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, și recursul chemaților în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor

și Ministerul Economiei și Finanțelor, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, a modificat în parte decizia atacată, în sensul

că a stabilit calitatea procesuală pasivă în soluționarea primului capăt de

cerere numai în favoarea Municipiului București, iar în soluționarea celui

de-al patrulea capăt de cerere, în favoarea ambilor pârâți, menținând celelalte

dispoziții ale deciziei recurate.

Prin sentința civilă nr.

1879/2010, Judecătoria Sectorului 3 București a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, cu motivarea că

valoarea obiectului cauzei depășește 500.000 lei, astfel încât, este competent

să soluționeze litigiul tribunalul, conform art. 2 pct. 2 lit. b) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr.

911 din 17 iunie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a admis în

parte acțiunea; a obligat pârâtul Municipiul București să restituie reclamanților

suma de 20.603,52 lei, reprezentând prețul actualizat menționat în contractul

de vânzare - cumpărare nr. X/1997; a obligat pârâții Municipiul București și

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în solidar, să restituie

reclamanților suma de 62.670 lei, reprezentând soporul de valoare actualizat

adus imobilului cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și

utile; a respins capetele de cerere nr. 2, 3 și 4, ca neîntemeiate; a admis, în

parte, cererea de chemare în garanție a Ministerul Finanțelor Publice; a

obligat chematul în garanție la plata către pârâtul Municipiul București, a

sumei de 20.397,49 lei, reprezentând prețul actualizat menționat în contractul

de vânzare - cumpărare nr. X/1997, de 20.603,52 lei, după deducerea

comisionului de 1% din prețul de vânzare; a obligat Municipiul București la

plata, către reclamanți, a sumei de 2.175 lei reprezentând cheltuieli de

judecată și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata,

către reclamanți, a sumei de 1.375 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

În considerentele

sentinței, s-a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1997,

reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra unei locuințe situată în

str. H.B. nr. 7, et. 3, ap. 3, sectorul 3, însă, ulterior, prin sentința civilă

nr. 8784/2002 a Judecătoriei Sector 2 București a fost admisă acțiunea

formulată de fostul proprietar al imobilului, T.T. și s-a constatat, printre

altele, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sus menționat,

hotărârea rămânând definitivă și irevocabilă (filele 21-25 dosar fond inițial).

Tribunalul a

constatat că în cauză a fost tranșată irevocabil chestiunea calității

procesuale pasive a pârâților, în sensul că din analiza hotărârii pronunțate în

apel și a celei pronunțate în recurs, rezultă că pe capătul nr. 1, 2 și 3 de

cerere are calitate procesuală Municipiul București, iar pe capetele de cerere nr.

4 și 5, au calitate procesuală Municipiul București și Ministerul Finanțelor

Publice, în solidar.

În ceea ce privește

capătul de cerere privind plata prețului actualizat, tribunalul a reținut că O.U.G.

nr. 184/2002 stabilește că plata sumelor reprezentând prețul reactualizat

plătit de către chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu

nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în baza art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, ceea ce presupune că Ministerul Finanțelor Publice are calitate

procesuală pasivă în ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată

de către pârâtul Municipiul București.

Referitor la capătul

de cerere având ca obiect contravaloarea îmbunătățirilor, tribunalul a reținut

că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001,

respectiv, art. 49 pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi,

în sensul că, în ipoteza în care imobilul a fost preluat de stat fără titlu

valabil, obligația de restituire revine statului sau unității deținătoare, iar

prin deciziile instanțelor de casare s-a reținut calitatea procesuală pasivă a

pârâtului Municipiul București, dar și a Statului Român, în solidar.

Așadar, obligația de

plată a îmbunătățirilor rezultă în baza legii, respectiv, din dispozițiile art.

48 din Legea nr. 10/2001, iar cei doi pârâți au calitate procesuală pasivă și

urmează să plătească îmbunătățirile aduse imobilului, întrucât dispozițiile art.

48 sus menționate sunt dispoziții legale speciale, derogatorii de la dreptul

comun, iar legea specială are întâietate în raport cu normele de drept comun în

materie.

Tribunalul a mai

reținut că, potrivit raportului de expertiză contabilă efectuat de expert C.A.,

prețul actualizat achitat de către reclamanți în baza contractului de

vânzare-cumpărare este de 20.603,52 lei (fila 130), iar potrivit raportului de

expertiză specialitatea construcții civile și industriale efectuat de expert I.A.,

sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de locuință, prin

îmbunătățirile necesare și utile, este de 62.670 lei (fila 102).

În consecință, în

raport de aceste considerente, tribunalul a obligat pârâtul Municipiul

București să restituie reclamanților suma de 20.603,52 lei, reprezentând prețul

actualizat menționat în contractul de vânzare - cumpărare nr. X/1997 și a

obligat pârâții Municipiul București și Statul Român, prin Ministerul

Finantelor Publice, în solidar, să restituie reclamanților suma de 62.670 lei

reprezentând sporul de valoare actualizat adus imobilului cu destinația de

locuință prin îmbunătățirile necesare și utile.

Ca efect al admiterii

cererii principale, tribunalul a admis, în parte, cererea de chemare în

garanție și a obligat chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice la

plata, către pârâtul Municipiul București, a sumei de 20.397,49 lei

reprezentând prețul actualizat menționat în contractul de vânzare cumparare nr.

X/1997 de 20.603,52 lei, după deducerea comisionului de 1% din prețul de

vânzare (comision care conform art. 9 din Legea nr. 112/1995 este cuvenit

unităților specializate care evaluează și vând apartamente și nu intră în

fondurile Ministerului Finanțelor Publice).

În ceea ce privește

capetele de cerere 2, 3 și 4 (echivalentul fructelor; cheltuielile făcute în

proces; valoarea de circulație a imobilului), tribunalul a constatat că

potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este de drept obligat de a răspunde față

de cumpărător de evicțiunea totală sau parțială a lucrului vândut, iar potrivit

art. 1341 C. civ., dacă vânzătorul este răspunzător de evicțiune, cumpărătorul

are dreptul de a cere, printre altele, restituirea prețului de la vânzător,

precum și eventualele cheltuieli de judecată efectuate.

Tribunalul a reținut

că potrivit art. 1341 pct. 4 raportat la art. 1350 C. civ., în caz de evicțiune

totală consumată, cumpărătorul are dreptul și la daune interese constând în

diferența dintre preț și sporul de valoare dobândit de lucru între momentul

încheierii contractului și data producerii evicțiunii, indiferent de cauza care

a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil.

În cazul în care

garanția contra evicțiunii rezultă din fapta unui terț, situație existentă în

speța dedusă judecății, în care reclamanții au fost evinși de către fostul

proprietar al imobilului, garanția contra evicțiunii poate fi reținută, printre

altele, doar în situația în care cauza evicțiunii nu a fost cunoscută de către

cumpărător.

Dacă acest cumpărător

a avut cunoștință de pericolul evicțiunii, înseamnă că a acceptat riscul și

problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate

pune, contractul având caracter aleatoriu.

Ori, în speța dedusă

judecății, instanța a reținut că reclamanții cumpărători nu au fost de bună

credință la încheierea contractului de vânzare cumpărare, au avut cunoștință

despre intenția de restituire în natură a imobilului formulată de fostul

proprietar, deci reclamanții au cunoscut cauza evicțiunii, astfel încât,

aceștia nu mai pot beneficia de dispozițiile legale ce reglementează obligația

de garanție a vânzătorului pentru evicțiune, atât în privința prețului cât și

în privința altor daune interese, inclusiv cheltuieli de judecată.

S-a menționat că, și

dacă acțiunea s-ar întemeia pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, soluția ar fi

aceeași, întrucât potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror

contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Potrivit art. 50 alin.

(3) din același act normativ, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

)

se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

În consecință, în raport

de situația de fapt și de drept reținută în sentința civilă nr. 8784/2002,

rămasă irevocabilă și care se bucură de putere de lucru judecat, tribunalul a

constatat că acțiunea formulată este neîntemeiată, întrucât proprietarii ale

căror contracte de vânzare - cumpărare au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, numai cu condiția ca aceste contracte de vânzare cumpărare

să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu

este cazul în speța dedusă judecății.

Așadar, s-a reținut

că în cauză nu este îndeplinită condiția ca actul de vânzare-cumpărare ce a

constituit titlul reclamanților să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, astfel încât, pe cale de consecință aceștia nu pot

beneficia de restituirea prețului de piață al imobilului.

Totodată, tribunalul

a obligat pârâtul Municipiul București la plata, către reclamanți, a sumei de

2.175 lei (800 lei onorariu expertiză contabilă pentru care s-a admis capătul 1

de cerere și 750 lei, adică ½ din valoarea onorariului de expertiză

construcții pentru care s-a admis capătul 5 de cerere), reprezentând cheltuieli

de judecată și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice, la

plata, către reclamanți, a sumei de 1.375 lei, reprezentând cheltuieli de

judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții Z.T. și Pantelina și pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, fiecare dintre apelanți formulând

critici proprii de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr.

120/ A din 7 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondate, ambele apeluri.

Referitor la apelul

reclamanților Z.T. și P., instanța de apel a reținut că obligația de garanție a

vânzătorului rezultând din fapta unui terț, există dacă sunt îndeplinite trei

condiții, și anume: să fie o tulburare de drept, cauza evicțiunii să fie anterioară

vânzării și să nu fi fost cunoscută de cumpărător, ultima condiție nefiind

îndeplinită în cauză.

Cauza directă și

efectivă a deposedării/ pierderii proprietății o reprezintă anularea

contractului de vânzare - cumpărare al reclamanților, întrucât redobândire

proprietății de către T.T. prin sentința civilă nr. 7063/1998 a Judecătoriei

sectorului 3 București nu a produs niciun efect juridic față de reclamanți și

nici nu a afectat dreptul de proprietate al acestora, iar considerentele

sentinței civile nr. 8784/2002 a Judecătoriei sectorului 3 București, intrate

în puterea lucrului judecat, sunt relevante în aprecierea celei din urmă

condiții pentru angajarea răspunderii evicțiunii vânzătorului, respectiv, cauza

evicțiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător.

Sub acest aspect,

rezultă, neechivoc, că instanțele au anulat contractul de vânzare - cumpărare nr.

X/1997 pentru cauză ilicită, vânzarea bunului altuia și reaua credință atât a

vânzătorului cât și a cumpărătorilor, motivele fiind expuse pe larg în hotărâre.

Instanța de apel a

înlăturat ca nefondate susținerile reclamanților în sensul că era necesar ca în

prezenta cauză să se facă dovada certă că au cunoscut, anterior cumpărării,

lipsa titlului statului, nefiind suficient dovada faptului că familia Z. ar fi

putut afla de cauza evicțiunii, chiar cu minime diligențe, nu pot fi primite.

Astfel cum s-a

reținut cu putere de lucru judecat, reclamanții au avut cunoștință de pericolul

evicțiunii și au acceptat riscul încheierii contractului, acesta devenind aleatoriu.

Dispozițiile art. 1339

și 1350 C. civ. despre care reclamanții susțin că au fost ignorate, sunt

aplicabile în situația în care evicțiunea decurge dintr-un fapt personal al

vânzătorului ori, în cauză operează ipoteza evicțiunii prin fapta unui terț,

iar conivența frauduloasă atât a vânzătorului cât și a cumpărătorului a fost

deja stabilită de către instanțele judecătorești.

Împrejurarea că s-a

reținut și reaua credință a vânzătorului la încheierea contractului, nu schimbă

natura juridică a răspunderii din evicțiune rezultând din fapta unui terț, în

evicțiune rezultând din fapta proprie, cu atât mai mult cu cât nu s-a dovedit

și nici nu s-a pus în discuție un eventual dol din partea vânzătorului,

inițiativa vânzării fiind de fapt a reclamanților.

Având în vedere

această situație de fapt, dispozițiile art. 1084 și urm. C. civ. nu sunt

incidente în cauză.

Referitor la apelul

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut

că prin decizia civilă nr. 315 din 26 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pronunțată în

primul ciclu procesual al acestei cauze, s-a dispus cu putere obligatorie

pentru instanțele de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ., asupra

calității procesuale a pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Municipiul București prin Primarul General, în sensul că pentru

capetele de cerere având ca obiect 1) plata sumelor reprezentând prețul

apartamentului nr. 3 din str. H.B. nr. 7, et. 3, sectorul 3 actualizat cu

coeficientul de inflație la data plății efective; 2) echivalentul folosinței la

sunt obligați față de proprietarul T.T.; 3) cheltuielile cu procesul în care au

fost evinși și cu prezentul proces are calitate procesuală Municipiul București

prin Primarul General, pe capetele de cerere 4 și 5 referitoare la o sumă egală

cu excedentul de valoare al apartamentului în timpul evicțiunii și sporul de

valoare adus apartamentului prin îmbunătățirile necesare și utile au calitate

procesuală ambii pârâți, în solidar.

Astfel, în ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, asupra cererii privind sporul de valoare adus

apartamentului, capătul 5 din cererea de chemare în judecată, chestiunea de

drept este dezlegată irevocabil prin decizia civilă a Curții de Apel pronunțată

în prezenta cauză, este intrată în puterea lucrului judecat, nefiind posibilă

repunerea sa în discuție.

Aceiași este situația

și în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive în

soluționarea cererii de chemare în garanție, prin care pârâtul Municipiul

București, prin primar general, a solicitat obligarea Ministerul Finanțelor

Publice la plata prețului actualizat, prin decizia civilă nr. 315 din 26 iunie 2008

a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală, s-a menținut dispoziția instanței de apel, arătându-se distincția

între calitatea procesuală pasivă pe primul capăt de cerere și calitatea

procesuală pasivă ce decurge din cererea de chemare în garanție.

În consecință, și

această chestiune de drept, referitoare la calitate a fost tranșată irevocabil

prin soluțiile pronunțate anterior în cauză.

S-a apreciat că nici

cel de-al treilea motiv de apel nu este fondat, întrucât pretențiile

reclamanților nu puteau fi realizate decât pe calea acțiunilor în justiție, iar

apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu s-a aflat în

situația prevăzută de art. 275 C. proc. civ., contestând în mod constant

pretențiile solicitate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții Z.T. și Z.P., precum și pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Reclamanții, în

susținerea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., au arătat că, printr-o interpretare greșită a actului juridic

dedus judecății, instanța de apel a apreciat cauza evicțiunii ca fiind anularea

contractului de vânzare-cumpărare 15 aprilie 1997, prin sentința civilă nr. 8784/2002

a Judecătoriei sectorului 3, în condițiile în care, în realitate, cauza

evicțiunii o reprezintă acțiunea în revendicare ce a format obiectul dosarului

Judecătoriei sectorului 3 nr. 9978/1996, prin care s-a constatat dreptul

terțului evingător - T.T. - asupra acestui bun și obligarea C.G.M.B. să-i lase

în deplină proprietate și posesie bunul.

Reclamanții au mai

arătat că susținerea potrivit căreia sentința civilă din revendicare nr. 7063/1998

"nu a produs niciun efect juridic față de reclamanți și nici nu a afectat

dreptul de proprietate al acestora " este lipsită de temei, în condițiile

în care acțiunea în revendicare a fost promovată de terțul evingator încă din

anul 1996, anterior vânzării bunului către apelanți, în data de 15 aprilie 1997.

Faptul că ulterior revendicării și în baza acestei sentințe din revendicare, T.T.

a acționat în judecată și pe noul dobânditor, respectiv, familia Z., printr-o

acțiune în nulitate, nu modifică această situație, deoarece nulitatea

contractului nu este altceva decât o consecință a lipsei titlului de

proprietate al C.G.M.B., care, totuși, a vândut.

Sentința în anulare

s-a dat ca urmare a analizării titlului statutului, apreciindu-se că acesta a

fost un „non dominus” deoarece dreptul de proprietate aparținea lui T.T., așa

cum se stabilise anterior, în acțiunea în revendicare, astfel încât, la

momentul vânzării către familia Z., vânzătorul C.G.M.B. nu era proprietarul

bunului - lucru pe care acesta îl știa cu certitudine, fiind parte în dosarul

de revendicare, motiv pentru care răspunde pentru evictiune.

Instanța de apel a

aplicat greșit legea când a făcut distincția între garanția pentru evicțiune

rezultată din fapta unui terț și cea rezultată din fapta proprie și a apreciat

că în speță este vorba de garanția pentru evicțiune rezultată din fapta

terțului.

În speță obligația de

garanție pentru evicțiune derivă atât din fapta unui terț, respectiv, prin

revendicarea bunului de către terțul adevărat proprietar al bunului cât și din

fapta personală a vânzătorului, de a ascunde existența procesului de revendicare

cumpărătorilor.

Pe cale de

consecință, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1339 și 1350 C. civ.,

întrucât dacă vânzătorul trebuie să răspundă pentru evicțiunea ce rezultă din

faptul său personal deși există convenție de micșorare sau ștergere a obligației,

cu atât mai mult el poate să răspundă pentru evicțiunea rezultată din faptul

personal când nu există o asemenea convenție.

Atitudinea PMB de a

nu aduce la cunoștința cumpărătorului faptul că se afla într-un proces de

revendicare, îmbracă forma gravă a intenției frauduloase a vânzătorului, fapt

personal ce face imposibilă înlăturarea răspunderii sale în plenitudinea ei,

conducând deci la admiterea și a capetelor 2-4 de cerere.

În mod greșit

instanța de apel a reținut că nu sunt incidente nici dispozițiile art. 1084 C.

civ., care complinesc temeiul acordării daunelor-interese, dar și a cuantumului

lor în situația răspunderii pentru evicțiune justificând, alături de toate

celelalte argumente, admiterea și a capetelor 2-4 de cerere.

Astfel, fiind pe tărâmul

răspunderii contractuale, daunele-interese trebuie să acopere atât pierderea

efectivă (damnum emergens), cât și câștigul nerealizat (lucrum cessans) și,

având în vedere faptul că prejudiciul provine din intenția (dolul)

vânzătorului, el trebuie să răspundă atât pentru prejudiciul prevăzut sau

previzibil la momentul încheierii contractului, cât și pentru prejudiciul

imprevizibil la acel moment. (1085 C. civ., partea finală).

În mod greșit

instanța de apel nu a luat în considerare ideile cu valoare de principiu care

decurg din practica C.E.D.O. invocată, respectiv, necesitatea despăgubirii

chiriașilor-cumpărători care au pierdut în justiție dreptul de proprietate în

favoarea unui proprietar deposedat de fosta putere comunistă, la valoarea

actuală a bunului (C.E.D.O. cazul Pincova vs. Republica Cehă și Zvolsky vs.

Republica Cehă, Raicu contra României) deoarece atenuarea vechilor prejudicii

nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, chiriașii cumpărători

ajungând să suporte, în realitate, consecința unor situații care erau în

responsabilitatea statului; faptul că nu este echitabil ca cetățenii-fie ei

proprietari sau chiriași - să fie cei care suportă singuri consecințele unei

indecizii politice și a incoerenței legislative.

Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice, și Ministerul Finanțelor Publice au formulat

următoarele critici:

instanța de apel a reținut că Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind sporul de valoare

adus imobilului, întrucât raportat la vechile prevederi ale Legii nr. 10/2001

în materie de garanție pentru evicțiune, în cazul în care imobilul ce se

restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligația de despăgubire pentru

sporul de valoare adus imobilului cu destinație de locuință prin îmbunătățiri

necesare și utile revenea statului sau unității deținătoare.

Or, în acest caz,

unitatea deținătoare, respectiv, Primăria Municipiului București, este obligată

sa plătească îmbunătățirile aduse imobilului, întrucât aceasta a fost parte la

încheierea contractului de închiriere, și nu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, care este un terț în acest raport juridic.

Din acest punct de

vedere, forma de răspundere instituită de art. 48 din lege rămâne o răspundere

contractuală și se deosebește de forma specială de răspundere extracontractuală

stabilită de către art. 50 din același act normativ. Dacă s-ar fi dorit ca suma

reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor să fie suportată de către Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, atunci legiuitorul ar fi prevăzut

acest lucru în același text de lege și nu într-unul diferit.

Mai mult, este firesc

ca în speță, contravaloarea îmbunătățirilor să fie plătită de către unitatea

vânzătoare și nu de către un terț care nu are nicio legătură cu părțile

raportului juridic dedus judecații.

Deși acțiunea a fost

inițiată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, suportă incidența

prevederilor de drept substanțial ale acestui act normativ, în virtutea

principiului aplicării imediate a legii noi situațiilor juridice în curs de

derulare, neepuizate la momentul intrării legii noi în vigoare.

Astfel, potrivit

modificărilor aduse prin Legea nr. 1/2009, Legii 10/2001, alin. (2) din art. 48

instituie în sarcina persoanei căreia i s-a retrocedat imobilul obligația de a

restitui contravaloarea îmbunătățirilor. Indiferent dacă imobilul a fost

preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin.

(1) revine persoanei îndreptățite.”

Or, în acest caz

persoana îndreptățită, este fostul proprietar T.T. și numai acesta, în calitate

de proprietar al imobilului pentru care se solicită plata sporului de valoare,

poate fi obligat să restituie contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile,

astfel cum este prevăzut în art. 48 din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu

cât îmbunătățirile profită actualilor proprietari.

obligația chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, de plată a

sumei de 20.603,52 lei reprezentând prețul actualizat menționat în contractul

de vânzare cumpărare cu nr. X/1997, acesta nu are calitate procesuală pasivă,

întrucât nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecății,

nerevenindu-i obligația de restituire a prestațiilor efectuate în baza actului

atacat, cât și pentru dispozițiile imperative prevăzute de către art. 50 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, potrivit

principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai

între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț, așa

cum este Ministerul Finanțelor Publice, ce are doar calitatea de depozitar al

fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului

București.

stabilit cheltuieli de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice,

care nu se află în culpă procesuală, nu a dat dovadă de rea credință,

neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu

poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de

judecată.

În această etapă

procesuală nu au fost administrate alte probe, iar părțile nu au formulat

întâmpinări la motivele de recurs ce le-au fost comunicate.

Recursurile formulate

sunt nefondate, potrivit celor ce succed.

Înalta Curte constată

că deși recurenții reclamanți se prevalează de dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. – interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății – un atare

motiv de recurs nu poate fi reținut ca incident, date fiind capetele de cerere

formulate prin acțiunea introductivă, astfel că, motivele de recurs urmează a

fi analizate exclusiv prin prisma ipotezei descrise la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În condițiile în care

contractul de vânzare cumpărare încheiat de recurenți în baza Legii 112/1995 a

fost constatat nul prin sentința civilă nr. 8784 din 23 octombrie 2002 a

Judecătoriei sector 3 București, definitivă și irevocabilă, aceștia nu se

plasează în situația unor cumpărători evinși, obligația de garanție pentru

evicțiune fiind una contractuală și a cărei premisă necesară este aceea a

valabilității titlului în temeiul căruia au dobândit proprietatea asupra

aparatamentului.

Ca atare, numai dacă

recurenții ar fi pierdut în cadrul unei acțiuni în revendicare formulate de

proprietarul imobilului (T.T.) ar fi fost în măsură să facă susțineri din

perspectiva obligației de garanție pentru evicțiune.

Or, în speță, cauza

deposedării acestora nu este admiterea acțiunii în revendicare, ci constatarea

nulității contractului de vânzare cumpărare, instanța constatând nulitatea prin

hotărârea menționată, ca urmare a relei credințe a ambelor părți contractante

(Municipiul București și cumpărătorii Z.).

Cu atât mai puțin nu

există niciun temei legal care să permită recurenților reclamanți susținerea

potrivit căreia cauza evicțiunii ar fi admiterea acțiunii în revendicare

formulată de proprietarul imobilului T.T. împotriva C.G.M.B. și obligarea

acetui pârât să îi lase imobilul în deplină posesie și proprietate.

Drept urmare,

pretențiile acestora ar fi trebuit evaluate de instanțele de fond prin

aplicarea principiilor ce guvernează efectele nulității actului juridic civil

(restituirea prețului actualizat), ca și pe baza prevederilor din legea

specială (îmbunătățirile necesare și utile), iar nu în raport de fundamentul

granției pentru evicțiune; din acest punct de vedere, considerentele deciziei

recurate vor fi susbstituite cu cele ce urmează.

Înalta Curte constată

că cererile reclamanților formulate în cadrul capetelor de cerere 2-4 (fructe

civile, cheltuieli de judecată din procesul cu proprietarul și diferența de

spor de valoare: preț de piață – preț actualizat) au fost în mod legal

respinse.

Astfel, art. 50

1

din legea specială prevede: “Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.”

Premisele lui

presupun: încheierea contractului de vânzare cumpărare cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi “desființat” (dacă se are în vedere că accepțiunea noțiunii este

nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui contract nu

există ca sancțiune de drept material, astfel că, Înalta Curtea apreciază că

“desființarea” nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a

actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o

cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o

specie a genului.

Dacă potrivit

dreptului comun un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor legii care

cârmuiește încheierea sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă

nulitatea ca și cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare

avută în vedere de norma analizată.

Așa fiind, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este

caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii

acțiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar

fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.

112/1995 sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu acțiune în

nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru valabila sa

încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripție instituit

prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În același timp, se

constată că textul analizat folosește formularea “proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate.”, ceea ce înseamnă

că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare cumpărare,

întrucât numai în aceste condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa

de proprietar, astfel cum deja s-a arătat.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică și

istorico-teleologică a dispozițiilor Legii 10/2001 (modificată prin Legea

1/2009) ce conduce, de asemenea, la infirmarea aplicabilității în cauză a

prevederilor art. 50

1

din Legea 10/2001 pentru admiterea celui de-al

patrulea capăt de cerere.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: “Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt scutite de taxe de

timbru.”

Totdată, art. 50 alin.

(2

1

) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009)

prevede: “Cererile sau acțiunile în justiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru.”

Deși cele două norme

au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni

în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de

timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost

introdus art. 50 alin. (2

1

) prin Legea 1/2009, leguitorul admite

coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt cumpărătorii în

baza Legii 112/1995:

- Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995;

În prima situație,

norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după

constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, prin aplicarea

efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii 112/1995 este aceea de chiriași,

astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

Pe când în cealaltă

ipoteză - art. 50 alin. (2

1

) coroborată cu art. 50

1

(citat și el anterior), leguitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca

fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor

anterioare.

Înalta Curte

apreciază că nici art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor omului, nu poate servi ca temei pentru admiterea cererilor respinse

de instanțele de fond.

Așa cum s-a

menționat, cu privire la contractul de vânzare cumpărare încheiat între

Municipiul București și intimații reclamanți, s-a constatat nulitatea absolută

prin sentința civilă nr. 8784 din 23 octombrie 2002 a Judecătoriei sector 3,

definitivă și irevocabilă.

Nulitatea, ca

sancțiune de drept substanțial, înseamnă lipsirea actului juridic de efectele

contrarii normelor edictate pentru încheierea sa valabilă.

Unul dintre

principiile ce guvernează efectele nulității actului juridic civil (fie că este

o nulitate absolută, fie că este o nulitate relativă) este cel al

retroactivității, ceea ce înseamnă că nulitatea nu produce efecte numai pentru

viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc), adică aceste efecte urcă până

în momentul încheierii actului juridic civil.

Prin urmare,

retroactivitatea însemnă înlăturarea efectelor actului produse între momentul

încheierii și acela al anulării lui efective, astfel că, în temeiul

retroactivității efectelor nulității, se ajunge în situația în care părțile nu

ar fi încheiat actul; retroactivitatea decurge din principiul legalității,

scopul ei fiind tocmai restabilirea legalității încălcate la momentul

încheierii actului, prin înlăturarea efectelor produse în temeiul unei

operațiuni juridice astfel perfectate.

În consecință, cum

principalul efect (ce interesează în speță) al unui contract de vânzare

cumpărare, este cel translativ de proprietate de la stat la reclamanți, rezultă

că, urmare a nulității, aceștia nu au avut niciodată calitatea de proprietari

asupra apartamentului.

Atare constatare

permite Înaltei Curți stabilirea concluziei că reclamanții nu au un “bun

actual” în sensul Convenției (ceea ce corespunde efectului pentru viitor al

sancțiunii nulității), după cum nu sunt nici titularii unei “valori

patrimoniale, drept de creanță sau speranțe legitime” în sensul jurisprudenței

instanței de contencios european.

În plus, deși simpla

constatare a inexistenței unui bun (sau a celorlalte alternative ale noțiunii)

este suficientă, pentru a se conchide în sensul inaplicabilității ratione

materiae a art. 1 Protocolul 1, se cere a fi precizat că mai era necesar se se

stabili și existența ingeriței, ingerință care trebuia să fi fost prevăzută de

lege, să urmărească un scop legitim și să respecte raportul de

proporționalitate între interesele individuale și cele generale.

Or, admiterea

printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a unei acțiuni în

constatarea nulității contractului de vânzare cumpărare, la solicitarea

titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului vânzării, și

restabilirea legalității, respectiv, a drepturilor acestuia, nu poate fi

calificată drept ingerința însăși, după cum în conflict sunt interesele a doi

particulari, iar nu un interes general și unul individual.

Drept urmare, normele

dreptului intern sunt cele aplicabile cauzei, astfel cum s-a demonstrat

anterior.

Constatându-se însă

că reclamanții nu întrunesc premisele aplicării art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanța

de apel a confirmat soluția primei instanțe de respingerea a cererii privind

acordarea valorii de circulație (de piață) a apartamentului.

Nici celelalte două

capete de cerere nu puteau fi admise (fructele civile la care au fost obligați

către proprietar ca și cheltuielile de judecată făcute în procesul de

constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare purtat cu același

roprietar, T.T.) în absența unui temei legal care să permită o atare soluție,

instituția răspunderii civile delictuale nefiind incidentă, de vreme ce prin

sentința de constatare a nulității contractului de vânzare - cumpărare s-a

reținut în sarcina recurenților reaua credință la încheierea contractului de

vânzare - cumpărare, aceștia aflându-se, prin urmare, în situația de a-și

invoca propria culpă.

Recursul Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerului Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, este, de

asemenea, nefondat.

Înalta Curte constată

că recurentul pârât reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive

pe capătul de cerere privind restituirea contravalorii îmbunătățirilor.

La acest moment

calitatea procesuală pasivă reprezintă o chestiune dezlegată irevocabil în

primul ciclu procesual, astfel încât ea nu poate fi reanalizată întrucât s-a

încălca puterea de lucru judecat ce operează în cauză cu privire la dezlegarea

dată acestei excepții, prin decizia civilă nr. 315/ R din 26 iunie 2008 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Din acest punct de

vedere este prioritară puterea de lucru judecat în raport cu modificarea Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 1/2009 (în vigoare din februarie 2009) care, potrivit

dispozițiilor actuale ale art. 48 alin. (2) stabilește calitatea procesuală

pasivă în favoarea persoanei îndreptățite în ce privește restituirea contravalorii

îmbunătățirilor; legea nouă nu poate retroactiva, astfel că nu se poate

reevalua calitatea procesuală pasivă pe baza unor prevederi legale ulterioare

dezlegării irevocabile a acestei excepții.

De asemenea,

calitatea procesuală pasivă și pentru capătul de cerere privind restituirea

prețului actualizat este o excepție dezlegată în mod irevocabil prin aceeași

decizie, susținerea fiind de altfel, în contradicție cu cele prevăzute de art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (formă a legii anterioară Legii 1/2009).

Textul menționat (în

temeiul căruia a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de

Municipiul București) prevedea „Restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face

de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit în

temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.”

În ce privește ultima

critică formulată de pârât, referitoare la cheltuileile de judecată la care a

fost obligat la fond, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a

dezlegat acestă critică susținută și prin motivele de apel, referindu-se la

criteriul culpei procesuale, intrinsec prevederilor art. 274 C. proc. civ. care

au servit ca temei legal pentru stabilirea cheltuielilor de judecată și în

sarcina Statului Român, ca parte căzută în pretenții.

Având în vedere cele

anterior redate, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ. va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanții Z.T. și Z.P. și de pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 120/ A din 7 februarie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 16 ianuarie 2012.