ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4640/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4640/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința civilă nr 2224 din 10 decembrie 2012 Tribunalul Arad secția a IV - a

civilă a respins acțiunea reclamantului Municipiul București prin Primarul

General în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca

neîntemeiată, a luat act de faptul că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această sentință

tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la

data de 09 septembrie 2011, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București sub

nr. 17034/302/2011, reclamantul Municipiul București prin Primarul General a

chemat în judecată pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata

sumei de 668.355,65 RON, ca urmare a constatării nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. V1. din 14 ianuarie 1997 încheiat de

reclamant, prin Administrația Fondului Imobiliar, cu G.M. și G.M. cu privire la

apartamentul nr. A1., situat în București, Calea D., sector 1, prin decizia

civilă nr. 1020/R din 17 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

În motivarea cererii reclamantul a arătat

că prin decizia civilă nr. 1020/R din 17 februarie 2010 pronunțata de Înalta

Curte de Casație și Justiție s-a dispus obligarea instituției reclamante la plata

sumei de 652.574 RON, valoarea de circulație a apartamentului în litigiu.

A mai arătat reclamantul că potrivit dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, a H.G. nr. 20/1996 și a Normelor de punere în aplicare a legii,

sumele obținute din vânzarea apartamentului nu au fost însușite de instituția reclamantă,

ci s-au constituit venit extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor.

A subliniat reclamantul că deși a figurat

parte în contract, prețul efectiv al vânzării nu a fost încasat de Primărie ci de

către o altă instituție prevăzută de lege. De fapt, reclamantul a fost mandatat

în numele statului să încheie contractul de vânzare-cumpărare, dar sumele au fost

virate la bugetul de stat prin intermediul ministerului.

S-a mai adăugat că prin ordinele de plată

anexate acțiunii se face dovada că suma menționată a fost plătită de către Primărie,

iar potrivit art. 14 pct. 6 din Ordonanța nr. 119 din 31 august 1999, privind auditul

intern și controlul financiar preventiv, aceste sume trebuiau recuperate de la instituția

publică în contul căreia s-au vărsat, respectiv Ministerul Finanțelor Publice.

În drept, cererea de chemare în judecată

a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.; Legea nr. 112/1995; H.G.

nr. 111\1996, Normele de aplicare a Legii nr. 112 și O.U.G. nr. 184/2002.

S-a reținut astfel că prin sentința civilă

nr. 34 din 13 ianuarie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă

în Dosarul nr. 20813/3/2008, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanții G.M.

și G.M. în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul

General, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamanți a sumei de 634.051

RON. reprezentând 31,477 RON, prețul actualizat achitat de reclamanți prin contractul

de vânzare-cumpărare nr, V1. și 652.574 RON valoarea de circulație a imobilului,

plus 600 RON cheltuieli de judecată.

Soluția tribunalului a fost modificată,

în recurs, prin decizia civilă nr. 1020 din 17 februarie 2010, pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 20813/3/2008, hotărâre prin care a fost

admis recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul General, iar

pe fond a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, pârâtul fiind obligat

numai la plata sumei de 652.574 RON, valoarea de circulație a imobilului.

Pentru a pronunța această soluție

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut cu putere de lucru judecat faptul

că dreptul de proprietate al reclamanților G. asupra imobilului a fost pierdut în

urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar, contractul

de vânzare-cumpărare nr. V1./1997, prin care reclamanții, în calitate de chiriași,

au devenit proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995, nefiind anulat de instanță,

iar acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1337 și art. 1341

alin. (1) C. civ.

Prin urmare, a mai reținut instanța de

recurs, că în cauză nu simt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), (2

1

)

și (3) din Legea nr. 10/2001, ci dreptul comun în materie, situație în care calitate

procesuală pasivă în cauză are partea care a perfectat contractul care nu a fost

desființat, respectiv vânzătorul.

Reținând aplicabilitatea dispozițiilor

dreptului comun în materie de evicțiune, Înalta Curte a apreciat că reclamanții

sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului de piață al imobilului, adică a

valorii sale de circulație, însă nu în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care

solicitarea de obligare a pârâtei și la plata prețului actualizat al imobilului

este neîntemeiata.

Sentința civilă nr. 34 din 13 ianuarie

2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a civilă, în Dosarul nr. 20813/3/2008,

astfel cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 1020 din 17 februarie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost pusă în executare de numiții

G.M. și G.M., în dosarul de executare nr. 437/2010 al Biroul Executorului Judecătoresc

„R.G.".

În urma executării silite reclamantul Municipiul

București prin Primarul General, a achitat creditorilor G. suma totală de 668.355

RON, compusă din: 652.574 RON - valoare de circulație a imobilului, 600 RON - cheltuieli

de judecată și 15.181,65 RON - cheltuieli de executare, la data de 29 august 2011,

conform extrasului de cont prezentat, iar prin acțiunea de față se solicită obligarea

pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la restituirea sumei plătite.

Examinând temeinicia cererii, prin raportare

la temeiul de drept indicat de reclamant, instanța a reținut că, în conformitate

cu art 998 - 999 C. civ., „orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu

obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara", omul fiind

responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce

a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa, astfel că pentru angajarea răspunderii

civile delictuale a unei persoane fizice sau juridice pentru fapta proprie este

necesar să fie îndeplinite in mod cumulativ următoarele condiții: existența unei

fapte ilicite;- existența vinovăției celui căruia i se impută fapta ilicită; - existența

unui prejudiciu;- a unei legături de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În cauza de față însă nu sunt îndeplinite

în mod cumulativ toate condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale

a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, astfel cum se desprind din interpretarea

prevederilor legale menționate mai sus, atât timp cât reclamantul nu a dovedit săvârșirea

vreunei fapte ilicite de către pârât.

Fapta ilicită este definită ca fiind orice

faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii

dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Or, în cauză, reține instanța, nu a fost

invocată și nici dovedită săvârșirea vreunei fapte ilicite de către pârât. Simplul

fapt că sumele de bani încasate de reclamant au fost virate într-un fond extrabugetar

aliat la dispoziția pârâtului nu este suficient pentru a dovedi existența unei fapte

ilicite căzătoare de prejudicii săvârșite de către pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice.

În opinia instanței soluția este aceeași

și prin raportare la temeiul juridic al acțiunii indicat în pagina doi a cererii

de chemare în judecată. În acest sens s-a reținut că potrivit art. 13 din Legea

nr. 112/1995 pentru plata despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari cărora nu

li se restituie în natură imobilele „la dispoziția Ministerului Finanțelor se constituie

fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei

legi, care se va alimenta din sumele obținute din vânzarea apartamentelor care nu

s-au restituit în natură, reprezentând plăți integrale, avansuri, rate și dobânzi,

după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor: sumele obținute din

lansarea unor împrumuturi de stat cu această destinație, în condițiile prevăzute

de Legea nr. 91/1993 privind datoria publică, iar potrivit art. 51 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2002 „Restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare,

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile

se face de către Ministerul Finanțelor Publice din fondul extrabugetar constituit

în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".

În atare condiții s-a reținut că sumele

de bani încasate de Municipiul București din vânzarea imobilelor în baza Legii

nr. 112/1995 au fost vărsate într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția Ministerului

Finanțelor pentru achitarea despăgubirilor cuvenite foștilor proprietari, iar

art. 51 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificat vizează situația contractelor

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziție

inaplicabilă în speța de față.

După cum a reținut cu putere de lucru judecat

Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia civilă nr. 1020 din 17 februarie

2010 reclamantul a fost obligat la restituirea prețului actualizat în temeiul

art. 1344 C. civ., în calitate de vânzător, și nu în temeiul art. 50 din Legea

nr. 10/2001, caz în care obligația de despăgubire ar fi revenit Ministerului Finanțelor

Publice.

Pe cale de consecință, constatând că temeiurile

de drept indicate de reclamant nu pot fi reținute drept temei pentru obligația de

restituire a sumei executate silit de numiții G.M. și G.M., având în vedere considerentele

de fapt și de drept expuse anterior instanța de fond a respins cererea de chemare

în judecată formulată de reclamant ca neîntemeiată.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. și a principiului disponibilității, instanța de fond a luat act de faptul că

pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată în cauza de față.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

Municipiul București prin Primarul General iar prin decizia civilă nr. 34 din 11

februarie 2013 a Curții de Apel București s-a respins apelul reclamantului reținându-se

următoarele considerente:

Se reține că motivele de apei au fost amplu

și corect argumentate, numai că reclamanta nu a invocat și faptul că s-a ajuns la

această situație, nu din neaplicarea textelor de lege arătate în apel, ci așa cum

rezultă din situația de fapt reținută la fond, ca urmare a deciziei civile nr. 1020

din 17 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție care a și fost pusă

în executare.

Or, reține instanța de apel, datele cauzei

sunt altele, și anume suma nu a fost plătită ca urmare a unor raționamente juridice

proprii fondului, în baza unor texte legale, ci tot conform legii (hotărârea judecătorească

este legea aplicata la speță) pe baza unei decizii ale instanței supreme.

Ca atare, se reține că a se însuși argumentele

din apel și a acorda suma solicitată, practic ar însemna modificarea unei hotărâri

judecătorești irevocabile (hotărâre dată de Înalta Curte de Casație și Justiție)

ceea ce nu este posibil.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

reclamantul Municipiul București prin Primar General solicitându-se modificarea

ei în sensul admiterii apelului, schimbării hotărârii instanței de fond în sensul

admiterii acțiunii și obligării pârâtului la plata sumei de 668.355,65 RON.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii

instanței de apel vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Se susține astfel că, hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină,deși motivele de apel invocate vizau greșita aplicare

a dispozițiilor art. 1344 C. civ. raportat la pct. 14 și 17 din Legea nr. 1/2009

și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și respectiv art. 13 alin. (6) lit. a)

din Legea nr. 112/1995.

În aceeași idee se mai învederează și faptul

că din cuprinsul hotărârii nu rezultă examinarea motivelor de apel prin raportare

la dispozițiile pct. 14 și 17 din Legea nr. 1/2009, art. 5 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, art. 1 pct. 5 teza I din O.U.G. nr. 184/2002 precum și ale art. 13

alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995, art. 1334 și 998 - 999 C. civ.

Examinând hotărârea instanței de apel prin

prisma criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele:

Este real că instanța de apel deși a sintetizat

motivele de apel ce vizau greșita aplicare a dispozițiilor art. 1344 C. civ., raportat

la pct. 14 și 17 din Legea nr. 1/2009 și art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

art. 13 alin. (6) Iit. a) din Legea nr. 112/1995, totuși din considerentele hotărârii

nu rezultă examinarea cauzei prin prisma dispozițiilor legale sus evocate.

De altfel este de observat că într-adevăr

considerentele hotărârii nu cuprind argumentele de fapt și de drept ce au format

convingerea instanței în adoptarea soluției.

Or, considerentele unei hotărâri trebuie

să cuprindă motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum

și cele pentru care s-au înlăturat susținerile părților.

Motivarea unei hotărâri are astfel un caracter

esențial întrucât în baza acesteia părțile cunosc temeiurile ce au format convingerea

instanței în adoptarea soluției pronunțate. De altfel motivarea unei hotărâri înseamnă

stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt și de drept, respectiv încadrarea

unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte

ale unei legi.

Astfel, raportând cele expuse la hotărârea

instanței ele apel este de reținut că, într-adevăr din considerentele acesteia nu

rezultă motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței în adoptarea

soluției de respingere a apelului reclamantului.

Întrucât legalitatea hotărârii atacate

se analizează în funcție de motivele de fapt și de drept, ce trebuie să fie concordante

cu actele de la dosar, în lipsa indicării unor asemenea motive, instanța de recurs

nu poate verifica legalitatea soluției, motiv pentru care exercitarea controlului

judiciar este imposibil de realizat în ce privește analiza și justețea soluției

adoptate în întregul său.

Or, din perspectiva celor expuse în temeiul

art. 312 pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., urmează

a se admite recursul, a se casa hotărârea instanței de apel cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul

Municipiul București, prin Primar General împotriva deciziei nr. 34 A din 11 februarie

2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza

spre rejudecare la aceeași Curte de Apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi

21 octombrie 2013.