CASE OF ȘTEFĂNICĂ AND OTHERS v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află Cererea nr. 38.155/02 îndreptată împotriva României, prin care 18 cetățeni ai acestui stat (

Reclamanții au fost reprezentați de domnul G. Teodorescu, avocat în București. Guvernul român (

Reclamanții s-au plâns de jurisprudența contradictorie a tribunalelor din România în ceea ce privește acordarea plăților compensatorii în cazul concedierii colective de la aceeași bancă de stat.

La 4 martie 2009, președintele Secției a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu dispozițiile art. 29 § 3 din Convenție, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea și fondul cauzei vor fi examinate împreună.

Toți reclamanții sunt cetățeni români.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, se pot rezuma după cum urmează:

Toți reclamanții sunt foști angajați ai băncii B., bancă supusă unui proces complex de restructurare a companiilor de stat din România, care a presupus concedieri colective.

Concedierea colectivă a angajaților băncii B. a avut loc în diferite etape între septembrie 1998 și octombrie 1999. Aceasta a afectat sute de persoane din România care lucrau fie în sediul central, fie în filialele locale ale băncii, după cum urmează: 632 de persoane au fost concediate în septembrie 1998, 70 de persoane au fost concediate în februarie 1999 și 725 de persoane au fost concediate în mai 1999. Nu sunt disponibile cifre exacte cu privire la situația finală a procesului de concediere. Din dosar reiese că reclamanții au fost concediați în perioada septembrie 1998-octombrie 1999.

Reclamanții au făcut mai multe încercări în vederea primirii sumelor compensatorii pentru concedierea colectivă (a se vedea infra, paragraful 14) de la Agenția pentru Ocupare și Formare Profesională a Municipiului București, agenție de stat responsabilă cu achitarea acestor plăți, dar nu au avut succes.

La 3 decembrie 2000, reclamanții au introdus o acțiune împotriva agenției pentru a li se acorda plățile compensatorii. Aceștia au susținut că, în conformitate cu legislația aplicabilă, drepturile lor au luat naștere la data încetării contractelor lor. Faptul că banca B. nu a prezentat agenției lista persoanelor ale căror contracte au încetat nu le poate fi imputat angajaților. În plus, la nivelul judecătoriei respective din București și al instanțelor superioare din țară exista o jurisprudență constantă în sensul admiterii acțiunilor formulate de alți foști angajați aflați într-o situație similară.

Prin Sentința din 9 august 2001, Judecătoria Sectorului 1 București a admis cererea reclamanților. Aceasta a stabilit că banca B. a prezentat agenției municipale doar o listă a persoanelor concediate după 8 octombrie 1999 și nu a trimis lista persoanelor concediate înainte de această dată, chiar dacă făceau parte din același proces de concediere colectivă. Instanța a considerat că acest fapt a dat naștere unor inegalități fată de persoanele concediate.

Admițând recursul introdus de agenție, prin Decizia irevocabilă din 25 martie 2002 (redactată la 1 iulie 2002), Tribunalul București a casat hotărârea judecătoriei și a concluzionat că reclamanții nu îndeplineau cerințele pentru a primi plățile compensatorii. Pentru reclamanții concediați între septembrie 1998 și mai 1999, instanța de recurs a făcut referire la o altă condiție prevăzută de legislația națională, și anume că Fondul Proprietății de Stat (FPS) ar fi trebuit să își mandateze reprezentanții speciali din adunarea acționarilor pentru a se ocupa de reorganizare, în special de concedierea colectivă. În prezenta cauză, instanța de recurs a stabilit că un astfel de mandat nu exista la data concedierii reclamanților și, prin urmare, aceștia nu aveau dreptul la plăți compensatorii. Pentru reclamanții concediați în perioada august-octombrie 1999, tribunalul a stabilit că aceștia nu îndeplineau o altă condiție, și anume că nu au demonstrat că luaseră parte la procedura premergătoare concedierii. Instanța a concluzionat că reclamanții nu îndeplineau aceste condiții specifice și le-a respins cererile.

Reclamanții au solicitat procurorului general să promoveze un recurs în anulare împotriva deciziei irevocabile de mai sus, invocând, inter alia, existența unor hotărâri definitive contrare ce privesc alți foști angajați care se aflau în aceeași situație ca și ei, și anume cei concediați înainte de octombrie 1999. Cererile lor au fost respinse.

În cauze similare, foști angajați ai băncii B., concediați înainte de octombrie 1999, au solicitat recunoașterea dreptului lor la plăți compensatorii. Ca urmare a refuzului agenției de a le plăti despăgubiri, aceștia au formulat acțiuni în fața instanțelor interne competente. Dreptul acestora la plăți compensatorii a fost recunoscut prin diferite hotărâri definitive pronunțate de tribunale între iunie 2000 și septembrie 2001. Motivarea a fost diferită: unele tribunale au considerat că a fost îndeplinită condiția privind mandatul special al FPS, altele nici nu au luat în considerare această condiție specială.

Un alt grup de foști angajați, care au fost concediați între august 1998 și mai 1999 și care au pierdut în instanță printr-o decizie irevocabilă a Tribunalului București din 31 ianuarie 2002, au formulat o cerere către procurorul general pentru a introduce un recurs în anulare în favoarea lor. Acesta din urmă a acceptat cererea lor și a depus o cerere în acest sens la Curtea Supremă de Justiție.

Hotărârile irevocabile ulterioare pronunțate de Curtea de Apel București la 30 iunie 2003 și la 3 septembrie 2004 au urmat aceeași abordare și au recunoscut dreptul la plăți compensatorii foștilor angajați concediați în aceeași perioadă ca reclamanții.

Art. 330 din Codul de procedură civilă, în vigoare la momentul respectiv, prevedea că procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, hotărârile judecătorești irevocabile. Acest recurs în anulare a fost abrogat de dreptul intern prin

Art. 329 din Codul de procedură civilă reglementează recursul în interesul legii. Dispozițiile în vigoare la momentul respectiv prevedeau că procurorul general, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, avea dreptul, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, să ceară Curții Supreme de Justiție să se pronunțe asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Soluțiile nu au efect asupra hotărârilor judecătorești examinate. În 2005 au fost făcute amendamente și a devenit posibilă recunoașterea dreptului colegiilor de conducere ale curților de apel de a sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție cu o astfel de cerere.

Art. 322 pct. 9 din Codul de procedură civilă prevede că o cauză poate fi revizuită în fața instanțelor interne în cazul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale.

În baza art. 6 § 1, a art. 2 § 1 și a art. 13 și 17 din Convenție, reclamanții s-au plâns că respingerea cererii lor de Tribunalul București era contrară soluției pronunțate în mod definitiv de alte tribunale și că au fost astfel privați de plățile compensatorii la care aveau dreptul. De asemenea, aceștia sau plâns că instanțele interne nu au fost imparțiale sau independente și au pronunțat o hotărâre eronată în cauza lor.

Curtea este suverană în a face încadrarea juridică a faptelor ce sunt deduse judecății, nefiind ținută de încadrarea juridică făcută de către părți sau de către Guvern. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pretinse, și nu doar prin temeiurile sau argumentele juridice invocate (a se vedea

Reclamanții s-au plâns că instanțele interne au adoptat soluții contradictorii în probleme legale similare. Dispozițiile relevante ale art. 6 § 1 sunt redactate după cum urmează:

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 1 din Convenție. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

Argumentele părților

Guvernul consideră că jurisprudența contradictorie în cadrul unui sistem judiciar bazat pe un ansamblu de instanțe având o competență teritorială determinată nu este în sine incompatibilă cu cerințele art. 6 § 1. Potrivit acestuia, reclamanții nu au dovedit că jurisprudența divergentă este adoptată în mod consecvent la nivel național sau de instanțele superioare și au prezentat doar un număr limitat de exemple de hotărâri divergente.

În continuare, Guvernul subliniază că, spre deosebire de situația de fapt din Cauza

În ceea ce privește Hotărârea pronunțată de Curtea Supremă de Justiție la data de 1 octombrie 2003, Guvernul observă că aceasta nu era destinată unificării practicii instanțelor inferioare, ci se referea la o anumită cauză. Totuși, acesta a atras atenția asupra faptului că, la momentul respectiv, dreptul intern prevedea o soluție în cazul jurisprudenței divergente, și anume un recurs în interesul legii (a se vedea supra, paragraful 20).

Reclamanții au contestat argumentul Guvernului și au reiterat că în cauze similare cu cea a lor s-au pronunțat hotărâri definitive contradictorii.

Motivarea Curții

Curtea observă că a concluzionat anterior că anumite divergențe în interpretare pot fi acceptate ca fiind caracteristici inerente ale oricărui sistem judiciar care, asemenea celui din România, se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond și de

Curtea observă că prezenta cauză se referă la o problemă legală ce îi afectează pe foștii angajați ai băncii B. care au făcut parte din același proces de concediere colectivă. Aceasta acceptă faptul că miza problemei legale nu era un subiect de interes general pentru întreaga societate, asemenea jurisprudenței contradictorii în ceea ce privește restituirea în Cauza

Curtea consideră că, de îndată ce un stat adoptă o soluție pentru a reglementa concedierea colectivă a sute de persoane de la companiile de stat, aceasta trebuie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabilă în scopul evitării, pe cât posibil, a incertitudinii și a ambiguității pentru persoanele interesate de măsurile de punere în aplicare a acesteia. În acest context, ar trebui să se sublinieze că incertitudinea - fie ea legislativă, administrativă sau rezultată din practicile aplicate de către autorități - este un factor important care trebuie luat în considerare în evaluarea conduitei statului [a se vedea

Curtea observă că hotărârile judecătorești aplicabile în prezenta cauză care privesc dreptul la plăți compensatorii se aplică și persoanelor aflate într-o situație similară, și anume persoanelor concediate din diferite filiale ale aceleiași companii, înainte de octombrie 1999, pe care angajatorul lor le-a privat de dreptul la plăți compensatorii. Întrucât nu au fost considerate de companie ca fiind vizate de concedierea colectivă, persoanele respective nu au fost implicate nici în procedurile premergătoare concedierii. În plus, potrivit

De asemenea, Curtea observă că, deși a fost respinsă acțiunea în justiție a reclamanților pentru plăți compensatorii, în hotărârile definitive ale mai multor instanțe s-a recunoscut dreptul la efectuarea acestor plăți în favoarea persoanelor aflate în situații similare. Aceste hotărâri contradictorii indică o abordare divergentă a instanțelor interne în ceea ce privește interpretarea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea plăților compensatorii, în ciuda situațiilor factuale similare.

Fără să considere necesar să se pronunțe cu privire la soluția ce ar fi trebuit să fie dată acțiunii reclamanților (a se vedea,

Curtea consideră necesară analizarea aprofundată a argumentului Guvernului, conform căruia exista un mecanism care să asigure interpretarea uniformă a legii aplicabile. În acest sens, Curtea observă că tribunalele erau competente să se pronunțe ca ultimă instanță și, în consecință, Curtea Supremă de Justiție nu putea interveni în soluționarea cauzelor în cadrul procedurilor ordinare.

Reclamanții au solicitat procurorului general să introducă una dintre cele două căi extraordinare de atac și ambele cereri au fost respinse. În același timp, o cerere a altor persoane a fost admisă și s-a finalizat printr-o soluție favorabilă pentru persoanele implicate (a se vedea supra, paragraful 17). Decizia pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în aceste proceduri extraordinare se referea la aplicarea specifică a legii în cauza respectivă și nu era destinată să uniformizeze interpretările contradictorii ale legislației naționale (a se vedea

În lumina considerațiilor precedente, Curtea concluzionează că, în absența unui remediu care să rezolve aceste divergențe, soluționarea diferită a cererilor prezentate de mai multe persoane aflate în situații similare conduce la o stare de incertitudine, care trebuie să fi diminuat încrederea publicului în actul de justiție, această încredere fiind cu certitudine o componentă esențială a statului de drept (a se vedea

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 în această privință.

Având în vedere constatarea anterioară, Curtea consideră că nu este necesar să se continue examinarea celorlalte capete de cerere în temeiul art. 6 § 1 din Convenție.

În esență, reclamanții s-au plâns, în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, coroborat cu art. 14 din Convenție, că au fost privați de plățile compensatorii, în timp ce alte persoane aflate în situații similare cu ale lor au primit plățile respective.

Având în vedere constatările de la paragraful 39 menționat anterior, Curtea consideră că nu este necesar să mai examineze aceste capete de cerere.

Art. 41 din Convenție prevede:

Cu privire la prejudiciul material, reclamanții au solicitat împreună 198.000 euro (EUR), sumă corespunzătoare valorii plăților compensatorii la care aceștia considerau că au dreptul, sumă actualizată în raport cu rata inflației. Guvernul a solicitat ca, în cazul în care Curtea constată o încălcare a Convenției, reclamanții se pot prevala de art. 322 pct. 9 al Codului de procedură civilă, care le conferă dreptul să se adreseze instanțelor naționale cu o cerere de revizuire pentru a restabili situația existentă înainte de încălcarea Convenției. În orice caz, Guvernul a considerat pretențiile acestora excesive și nejustificate.

În primul rând, Curtea a precizat că o hotărâre în care se constată o încălcare impune statului pârât obligația legală de a pune capăt acestei încălcări și de a acorda o reparație pentru consecințele acesteia, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situația existentă înainte de încălcare [a se vedea

Având în vedere încălcarea constatată în prezenta cauză și motivele care au stat la baza acesteia (a se vedea supra, paragrafele 35 și 38, în special trimiterea la soluția dată acțiunilor în instanță ale reclamanților), precum și la dispozițiile art. 322 pct. 9 al Codului de procedură civilă (a se vedea supra, paragraful 21), și ținând seama de principiul subsidiarității, Curtea consideră că pretențiile reclamanților trebuie respinse.

De asemenea, reclamanții au solicitat 90.000 EUR pentru prejudiciul moral suferit. Guvernul a considerat această sumă excesivă în lumina jurisprudenței Curții în cauze similare.

Curtea consideră că reclamanții au suferit cu certitudine un prejudiciu moral în urma încălcării dreptului lor la un proces echitabil. Pronunțându-se în echitate, Curtea acordă fiecărui reclamant 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Reclamanții au solicitat suma de 3.000 EUR pentru cheltuielile de judecată. În acest sens, reclamanții au prezentat o listă detaliată care includea redactarea documentelor legale prezentate Curții și autorităților interne prin care s-a solicitat promovarea unei căi extraordinare de atac. De asemenea, aceștia au prezentat facturi pentru serviciile de traducere (observații și hotărâri judecătorești pronunțate în cauze similare) în valoare de aproximativ 750 EUR.

Guvernul a considerat pretențiile acestora excesive și a contestat justificarea sumelor solicitate ca asistență juridică pentru procedurile interne extraordinare și pentru serviciile de traducere.

În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora.

În speță, ținând seama de documentele pe care le deține și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 40 EUR fiecărui reclamant pentru cheltuielile de judecată, plus orice altă sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către aceștia.

Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară admisibil capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 în ceea ce privește insecuritatea raporturilor juridice;

hotărăște că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în ceea ce privește încălcarea principiului securității raporturilor juridice;

hotărăște că nu este necesar să se examineze admisibilitatea sau fondul celorlalte capete de cerere;

hotărăște:

respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile în rest.