CASE OF S.C. SEFER S.A. v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 27.784/04) îndreptată împotriva României, prin care o societate comercială română, Societatea Comercială „Sefer“ - S.A. (

Reclamanta este reprezentată de domnul S. Movilă, administratorul său. Guvernul român (

La data de 12 decembrie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenție, aceasta a hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Societatea reclamantă este o societate comercială română înființată în anul 1997, având sediul social în localitatea Brazi.

La data de 26 iunie 1997, la o adunare generală extraordinară a acționarilor societății „Petrobrazi“ - S.A. (societatea P.), sucursală a Societății Naționale a Petrolului (Petrom), s-a hotărât transferul unei părți din bunurile acestei societăți, printre care un teren în suprafață de 2.562 m

Prin Sentința din data de 30 aprilie 2002, camera însărcinată cu registrul funciar a Judecătoriei Ploiești a admis acțiunea reclamantei prin care se solicita înscrierea în registrul funciar a dreptului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 2.562 m

La apelul societății P., prin Decizia din data de 16 octombrie 2002, Tribunalul Prahova a modificat în parte sentința menționată mai sus în sensul că a respins acțiunea reclamantei cu privire la o parcelă de 35,45 m

Prin Decizia definitivă din data de 23 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiești a admis recursul formulat de reclamantă și a confirmat temeinicia Sentinței din 30 aprilie 2002. După ce a comparat titlurile de proprietate ale celor două societăți asupra parcelei în litigiu, Curtea de Apel Ploiești a statuat că din probele aflate la dosar, din procesele-verbale din 26 iunie și 4 septembrie 1997 și din documentele anexate reieșea că titlul reclamantei prevala față de cel din anul 2001 furnizat de societatea P. Curtea de Apel Ploiești a mai adăugat că societatea P. nu ceruse și nu furnizase un document cadastral pentru a dovedi că parcela în litigiu nu făcuse obiectul transferului de patrimoniu hotărât la data de 26 iunie 1997.

În urma recursului în anulare formulat de procurorul general al României în temeiul art. 330 alin. 2 din Codul de procedură civilă, prin Decizia din data de 16 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat Decizia din data de 23 aprilie 2003 menționată mai sus și, pe fond, a respins acțiunea reclamantei în ceea ce privește parcela în litigiu în suprafață de 35,45 m

Prin Decizia din 12 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins cererea în revizuire a reclamantei împotriva Deciziei din data de 16 octombrie 2002 ca neîntemeiată, pe motivul că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege.

Articolele relevante din Codul de procedură civilă prevăd următoarele:

când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești;

când prin hotărârea atacată s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, ori această hotărâre este vădit netemeinică (...).

Aceste articole, astfel cum erau redactate la data evenimentelor, au fost abrogate prin

Articolul 10 din ordonanță, astfel cum era redactat la data Deciziei din 16 decembrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, descrie elementele ce compun infrastructura feroviară publică, și anume căile ferate și trenurile aferente, construcțiile destinate protejării și supravegherii traficului feroviar, precum și alte instalații aferente infrastructurii în discuție. Acest articol prevede că o hotărâre a guvernului trebuie să precizeze concret elementele infrastructurii feroviare publice, celelalte elemente aparținând societăților însărcinate cu gestionarea infrastructurii feroviare.

Articolul 3 din această lege prevede că domeniul public al statului, al județelor și al municipiilor este constituit din bunurile prevăzute la

Reclamanta denunță o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale din cauza anulării Deciziei definitive din 23 aprilie 2003 de către Înalta Curte de Casație și Justiție în urma unui recurs în anulare formulat de procurorul general și invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Guvernul susține că reclamanta nu avea un „bun“ în sensul jurisprudenței Curții (

Reclamanta se opune argumentelor Guvernului. Ea argumentează că avea un „bun“ recunoscut prin Decizia din data de 23 aprilie 2003, a cărui posesie a pierdut-o în favoarea statului.

Curtea reamintește că un reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se referă la „bunurile“ sale, în sensul acestei prevederi. De asemenea, ea constată că, în conformitate cu jurisprudența constantă a organelor Convenției, noțiunea de „bunuri“ poate include atât „bunuri actuale“, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă“ de a obține exercitarea efectivă a unui drept de proprietate (

Curtea observă că dreptul de proprietate al reclamantei asupra bunului în litigiu fusese stabilit prin Decizia rămasă definitivă din data de 23 aprilie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în favoarea părții interesate. Ea constată că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil (vezi,

Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. În plus, ea constată că el nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, el trebuie declarat admisibil.

Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale. El consideră că ingerința era justificată în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1, din moment ce ea era prevăzută de lege la data procesului, urmărea un scop legitim, și anume corecta aplicare a legii, și era proporțională, având în vedere suprafața foarte redusă a terenului în litigiu și faptul că acesta era grevat de construcțiile ce făceau parte din infrastructura feroviară.

Reclamanta consideră că privarea sa de libertate nu avea un temei legal și era disproporționată, decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentând o expropriere fără despăgubire. De asemenea, reclamanta mai arată că transferul bunului în discuție din patrimoniul său în patrimoniul statului i-a impus o sarcină exorbitantă, în lipsa unei decizii administrative care să prevadă că parcela în discuție aparține domeniului public și că acest transfer nu se putea face fără o despăgubire adecvată.

Curtea reamintește că prin Decizia din 23 aprilie 2003 a Curții de Apel Ploiești, care a confirmat în ultimă instanță sentința din data de 30 aprilie 2002 a Judecătoriei Ploiești, reclamantei i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra terenului în litigiu. Ea consideră că anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei definitive menționate mai sus a avut ca efect lipsirea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze din primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (vezi,

O lipsire de proprietate în sensul celei de-a doua norme se poate justifica numai dacă demonstrăm în special că a intervenit pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Pe deasupra, orice ingerință în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să respecte criteriul de proporționalitate (

Presupunând chiar că ingerința în cauză a intervenit în condițiile prevăzute de lege, și anume prevederile Codului de procedură civilă ce reglementează recursul în anulare, și că aceasta ar fi servit unei cauze de utilitate publică, Curtea consideră că, în speță, ca și în celelalte cauze similare cu cea de față cu care a fost sesizată, justul echilibru a fost stricat și că reclamanta a suportat o sarcină specială și exorbitantă prin lipsirea de bunul ce îi fusese recunoscut prin Hotărârea rămasă definitivă din data de 23 aprilie 2003, fără să existe motive substanțiale și imperioase. Curtea observă că Guvernul invocă o eroare de drept a instanțelor comune pentru a justifica ingerința în dreptul la respectarea bunurilor reclamantei. În acest sens, ea apreciază că faptul că procurorul general, a cărui părere a fost confirmată prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de Curtea de Apel Ploiești la finalul unei proceduri contradictorii și după epuizarea căilor de atac comune, nu poate justifica privarea unui bun dobândit în legalitate în urma unui litigiu civil soluționat în mod definitiv (vezi,

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Conform art. 41 din Convenție:

Fără a oferi detalii, reclamanta solicită o reparație echitabilă pentru ingerința suferită.

Guvernul arată că reclamanta a solicitat la modul general acordarea unei reparații echitabile, fără a-și exprima în mod explicit cererea în ceea ce privește prejudiciul material sau prejudiciul moral. În plus, acesta consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Curtea constată că, în baza art. 60 din Regulamentul său, poate respinge în tot sau în parte o cerere de reparație echitabilă dacă reclamantul nu a formulat o cerere specifică în acest sens și dacă nu și-a formulat pretențiile, exprimate în cifre și defalcate pe rubrici și însoțite de documentele justificative relevante, în termenul acordat pentru prezentarea observațiilor sale pe fond. Împreună cu Guvernul, Curtea observă că reclamanta nu și-a exprimat cererea în cifre.

Ținând cont de faptul că reclamanta nu a furnizat elemente care să îi permită să evalueze un eventual prejudiciu material, Curtea consideră că nu este cazul să îi aloce nicio sumă în acest sens. În schimb, ea consideră că reclamanta a suferit un anumit prejudiciu moral. Statuând cu echitate, ea îi acordă suma de 2.000 EUR cu acest titlu.

Reclamanta nu solicită rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în fața instanțelor interne.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speță, Curtea nu îi acordă reclamantei nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

declară cererea admisibilă;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.