Dumitrescu împotriva României (nr. 1)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 14019/05) îndreptată împotriva României și pe care o cetățeană a acestui stat, d-na Iulia Dumitrescu ("reclamanta"), a sesizat-o pe Curbă la 2 aprilie 2005, în virtutea art. 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, d. Răzvan-Horațiu Radu, de la ministerul afacerilor externe.

La 2 martie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând se de dispozițiile art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât să se examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

În 1958, în virtutea decretului nr. 92/1950, imobilul situs la nr. 41, strada Romulus, la București, compus dintr-o casă și terenul aferent de 381 m², aparținând părinților reclamantei, a fost naționalizat.

La 23 mai 2000, ca urmare a unei acțiuni de revendicare imobiliară, reclamanta a obținut o decizie definitivă constatând ilegalitatea naționalizării imobilului și ordonând restitutul acestuia reclamantei.

În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului de proprietate, reclamanta s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera bunul în întregime pentru că, în virtutea legii nr. 112/1995, statul vânduse, la 15 martie 1999, apartamentul situs la parter de 55,20 m² și terenul aferent chiriașilor care l-ocupau.

La 21 martie 2002, reclamanta a cerut tribunalelor să constate nulitatea vânzării apartamentului menționat mai sus. Făcea valere că statul s-a apoderat de acest apartament în manieră abuzivă și ilegală, și că nu putea fi proprietarul său legitim și, în consecință, nu putea legal să îl vândă.

La sfârșitul procedurii, prin hotărâre din 18 noiembrie 2004, curtea de apel din București, deși recunoscând dreptul de proprietate al reclamantei, a respins acțiunea acesteia cu privire la apartamentul vândut la 15 martie 1999, pe motiv că chiriașii erau cumpărători de bună credință. Curtea de apel nu a acordat niciun fel de indemnizație reclamantei.

La 6 august 2001, pe baza legii nr. 10/2001, reclamanta a depus la primăria Bucureștiului o cerere de restitutie a imobilului situs la nr. 41, strada Romulus, la București. Nicio decizie nu a fost dată până în prezent.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată de legea nr. 247 publicată în Jurnalul oficial la 22 iulie 2005. Noua lege lărgește formele de indemnizare permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de daună pécuniară echivalând valorii de piață a bunului care nu poate fi restituită în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile pertinente ale legii nr. 10/2001 (republicată) așa cum au fost modificate de legea nr. 247/2005 se citesc după cum urmează: art. 1 "1. Bunurile imobile pe care statul (...) s-a apoderat în mod abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, la fel ca și acelea preluate de stat în virtutea legii nr. 139/1940 asupra cererii, și nu încă restituite, vor face obiectul unei restitutii în natură. 2. Dacă restitutia în natură nu este posibilă, trebuie să se adopte măsuri de reparare prin echivalență. Acestea pot consta în compensarea prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul demandantului, sau într-o daună pécuniară acordată conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata daunelor pentru bunurile imobile achiziții în mod abuziv. (...)" art. 10 "1) Atunci când clădirile care au intrat în patrimoniul statului în manieră abuzivă au fost demolate total sau parțial, restitutia în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în vreme ce măsuri reparatoare prin echivalență vor fi fixate pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor pe care le-a preluate în mod abuziv statul și care au fost demolate se determină în funcție de valoarea lor vândabilă la ziua în care administrația se pronunță asupra cererii, stabilită conform standardelor internaționale de evaluare din informațiile la dispoziția evaluatorilor. 9) Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor acestora aferente pe care le-a preluate în mod abuziv statul și care nu pot fi restituite în natură se determină în funcție de valoarea lor vândabilă la ziua în care administrația se pronunță asupra cererii, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. " art. 20 "1) Persoanele cărora li s-au acordat daunele în virtutea legii nr. 112/1995 pot, cu excepția cazului în care imobilul a fost vândut [terților] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, să o solicite pe restitutia în natură, obligație pentru ele de a rambursa suma primită ca daună, corectată în funcție de rata inflației. 2) În cazul în care imobilul a fost vândut [terților] în condițiile prevăzute de legea nr. 112/1995 (...), demandantul are dreptul la măsuri de reparare prin echivalență, la înălțimea valorii vândabilă a imobilului, incluzând terenul și construcțiile, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. Atunci când demandantul a primit daunele în virtutea legii nr. 112/1995, are dreptul la diferența între valoarea vândabilă a bunului și suma primită ca daună, corectată în funcție de rata inflației. (...)"

Articolele 13 și 16 ale titlului VII al legii nr. 247/2005, de asemenea pertinente în prezenta cauză, se citesc după cum urmează: art. 13 "1) În vederea stabilirii montantului final al daunelor de acordat conform prezentei legi, va fi creată o Comisie Centrală a Daunelor, de acum încolo Comisia Centrală, plasată sub autoritatea Primului Ministru (...)" art. 16 "1) Deciziile emise de autoritățile competente să restituie bunul menționate sume cu titlu de daună (...) vor fi trimise la secretariatul Comisiei Centrale în termen de maximum 60 zile după intrarea în vigoare a prezentei legi. 2) Cererile de restituție depuse în virtutea legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) la secretariatul Comisiei Centrale (...) în termen de 10 zile de la data emiterii deciziilor autorităților competente să restituie bunul. 5) Secretariatul Comisiei Centrale va întocmi lista dosarelor menționate la alineatele 1 și 2 în care cererea de restituție în natură a fost respinsă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile cu evaluarea, care va redacta raportul de evaluare. 6) (...) Autoritatea responsabilă cu evaluarea va redacta raportul de evaluare conform procedurii prevăzute în acest scop și îl va transmite Comisiei Centrale. Raportul va conține montantul daunei de acordat. 7) Pe baza raportului de evaluare, Comisia Centrală va pronunța decizia de acordare de daună sau va trimite dosarul pentru o nouă evaluare. "

Funcționarea societății pe acțiuni "Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

Legea nr. 247/2005 a fost modificată în últim rând de ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Jurnalul oficial la 29 iunie 2007 și referitoare la accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile imobile preluate în mod abuziv de stat. Conform art. 18 din titlul I al ordonanței, atunci când Comisia Centrală a hotărât acordarea daunelor al căror montant nu depășește 500 000 noi lei romani ("RON"), beneficiarii pot alege între acțiuni la "Proprietatea" și acordarea daunelor pécuniare. Pentru montante mai mari de 500 000 RON, interesații pot revendica daunele pécuniare la înălțimea de 500 000 RON, și li se vor acorda acțiuni la "Proprietatea" pentru diferență. Conform art. 7 din titlul II al ordonanței, în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul trebuie să stabilească regulile de desemnare a societății care să gestioneze "Proprietatea". ÎN DREPT

Curtea consideră, ținând seama de obiectul prezentei cauze și de totalitatea elementelor pe care le are la dispoziție, că moșteniitorii reclamantei pot pretinde că au interes suficient pentru a justifica continuarea examinării cererii și le recunoaște deci calitatea de a se substitui acum ei în prezenta cauză (a se vedea Hodoș și alții c. România, nr. 29968/96, § 43, 21 mai 2002).

Pentru motive de ordin practic, prezenta hotărâre va continua să numească d-na Iulia Dumitrescu "reclamanta" deși astăzi această calitate trebuie să îi fie atribuită moștenitorilor ei (cf. hotărârea Dalban c. România [GC], nr. 28114/95, § 1, CEDO 1999-VI).

Curtea constatează că acest grief nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Observă de asemenea că nu se ciocnește de niciun motiv de inadmisibilitate și îl declară deci admisibil. B. Privind fondul

Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamantei la respect asupra bunurilor sale.

În al doilea rând, Guvernul estimează că este permis reclamantei să obțină o indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001 modificată de legea nr. 247/2005, ceea ce răspunde cerințelor art. 1 al Protocolului nr. 1. Consideră că în situații complexe cum sunt în cazul de față, unde dispozițiile legislative au un impact economic asupra întregului țării, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu doar pentru a alege măsurile care să garanteze respectul drepturilor patrimoniale ci și pentru implementarea lor. Expune că cea mai recentă reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, pune principiul acordării de daunelei echitabile și neplafonate, fixate de o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertise, și accelerează procedura de restituție sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restitutia imobilului nu este posibilă, indemnizarea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la înălțimea valorii bunului stabilite de expertise. Conform Guvernului, noul mecanism instituit de legea nr. 247/2005 asigură o indemnizare efectivă, în conformitate cu cerințele Convenției.

Guvernul estimează că în orice caz un eventual întârziere în acordarea unei indemnități, în contextul unei daunei neplafonate, nu rupe echilibrul just care trebuie menținut între protecția proprietății indivizilor și cerințele interesului general și nu obligă reclamanta să suporte o sarcină exorbitantă și excesivă.

Reclamanta face valere că autoritățile au vândut bunul din care statul se apodrase în mod abuziv în ciuda demersurilor sale cu scopul restitutiei. Consideră de asemenea că calea pe care Guvernul o lăsa să se întrevadă pentru obținerea unei reparații, și anume legea nr. 10/2001, nu constituie un mijloc efectiv de despăgubire.

Curtea observă că reclamanta deține o decizie definitivă și irevocabilă ordonând autoritățile să îi restituie bunul litigios. Cum Curtea a deja constatat (a se vedea cauza Strain precitată § 38) existența dreptului de proprietate în virtutea acestei decizii definitive nu era condiționată de alte formalități.

Curtea reamintește că s-a deja pronunțat că vânzarea de către stat a bunului altuia terților de bună credință, chiar atunci când este anterioară confirmării în justiție în manieră definitivă a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizației, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Străin și alții precitată, §§ 39, 43 și 59).

În plus, în cauza Păduraru precitată, Curtea a constatat că statul a eșuat obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență la chestiunea de interes general pe care o constituie restitutia sau vânzarea imobilelor intrate în posesia statului în virtutea decretelor de naționalizare. A considerat de asemenea că incertitudinea generală creată în acest mod s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera întregul bun deși dispunea de o hotărâre definitivă condamnând statul să îl restituie (Păduraru, precitată, § 112).

În cazul de față, Curtea nu zărește motiv de a se abate de la cazurile precitate, situația de fapt fiind sensibil aceeași. Observă că vânzarea de către stat a apartamentului reclamantei în virtutea legii nr. 112/1995, care cu toate acestea nu permitea vânzarea bunurilor naționalizate ilegal, împiedică - chiar și astăzi - interesata de a se bucura de dreptul de proprietate recunoscut de o decizie definitivă și irevocabilă.

Cu cât Guvernul face valere că îi este permis să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) pe baza legii nr. 10/2001, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă să duc la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantei (a se vedea, printre altele, cazurile Radu, precitată, Gabriel c. România, nr. 35951/02, § 31, 8 martie 2007; Săvulescu c. România, nr. 1696/03, § 30, 12 iulie 2007). În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unei absențe prelungite de indemnizare a persoanelor care, cum reclamanta, s-au văzut lipsite de bunurile lor (Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 34, 16 februarie 2006).

Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamanta a fost lipită de dreptul de proprietate asupra bunului, combinat cu absența totală a indemnizației pentru mai mult de șapte ani, i-a făcut să suporte o sarcină disproporționată și exorbitantă, incompatibilă cu dreptul la respect asupra bunurilor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Prin urmare, a existat în cazul de față încălcare a acestei dispoziții.

Reclamanta cere, cu titlu de prejudiciu material, restitutia apartamentului situs la parter al casei situate la nr. 41, strada Romulus, la București, care a fost obiectul contractului de vânzare din 15 martie 1999 sau, în caz de nerealizare, suma de 50 078 EUR, reprezentând valoarea actuală a apartamentului litigios, așa cum a fost stabilită de o expertise tehnică imobiliară. Cere de asemenea 83 046 EUR pentru pierderea valorii casei din cauza divizării acesteia realizate în perioada comunistă. În plus, cere valoarea chiriilor neperceput pentru apartament de la 13 decembrie 1958 la 31 iulie 2001, pe care o cifrează la 51 100 EUR.

În final, reclamanta cere 25 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate de imposibilitatea de a se bucura de bunul.

Cu privire la prejudiciul material, Guvernul prezintă un raport de expertise (aviz) care estimează valoarea vândabilă a apartamentului la 26 856 EUR. Cu privire la cererea privind pierderea valorii casei, Guvernul invită Curtea să o respingă pentru că este speculativă. Cu privire la cererea privind lipsa jouissance, îi cere și respingerea, referindu-se la jurisprudența Curții pe acest punct. Cu privire la prejudiciul moral, Guvernul estimează în primul rând că nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul moral invocata și presupusa încălcare a Convenției. Susține de asemenea că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat de un constat de încălcare. Cu titlu subsidiara, Guvernul consideră că prețurile reclamantei sunt excesive.

Curtea reamintește că a concluzionat la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție din cauza vânzării de către stat a apartamentelor reclamantei, combinată cu absența totală a indemnizației.

Curtea consideră, în circumstanțele cazului de față, că restitutia bunului litigios, așa cum a fost ordonată de decizia definitivă din 23 mai 2000, ar plasa moșteniitorii reclamantei cât mai mult cât posibil în situație echivalând cu aceea în care s-ar afla dacă cerințele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În defectul Statului pârât de a proceda la o asemenea restituție, Curtea hotărăște că acesta va trebui să verse moștenitorilor reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului.

Curtea remarcă decalajul important între valoarea apartamentului așa cum a fost stabilită de cele două expertise produse de părți, decalaj datorat în special metodelor de calcul utilizate. Ținând seama de informațiile pe care le are privind prețurile de piață imobiliară locală și elementelor furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 50 000 EUR.

Cu privire la sumele cerute cu titlu de pierdere de valoare a casei și a lipsei de jouissance a apartamentului, calculate în raport cu prețul de chirie al bunurilor, Curtea nu saurit aloca o sumă în acest scop, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restitutia bunului cu titlu al art. 41 al Convenției și, pe de alta parte, de aceea că acordarea unei sume în acest scop ar revesti în cazul de față caracter speculativ, modificarea valorii unei case și posibilitatea și randamentul unei chirii fiind funcție de mai multe variabile. Cu toate acestea, va ține seama de privarea de proprietate suferit de reclamantă la ocazia reparării prejudiciului moral (a se vedea, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004).

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei o stare de incertitudine și suferințe care nu pot fi compensate de constatarea încălcării. Estimează că suma de 2 000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă. B. Frais și dépens

Nici reclamanta nici moșteniitorii săi nu au formulat nicio cerere în acest scop.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și daunelor decât în măsura în care le-a cerut. Prin urmare, în cazul de față, Curtea nu acordă nicio sumă în acest scop. C. Interese moratorii

Curtea consideră adecvat de a baza rata dobânzii moratoare pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat încălcare a art. 1 al Protocolului nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie d. Gheorghe și Gabriel Dumitrescu apartamentul de 55,20 m² situs la parter al casei situate la nr. 41, strada Romulus, la București, care a fost obiectul contractului de vânzare din 15 martie 1999, și terenul aferent, în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției; b) că în caz de nenerealizare a unei asemenea restitutii, Statul pârât trebuie să verse, în solidar, d. Gheorghe și Gabriel Dumitrescu, în același termen de trei luni, 50 000 EUR (cincizeci mii euro) pentru prejudiciu material; c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verse, în solidar, d. Gheorghe și Gabriel Dumitrescu 2 000 EUR (doi mii euro) pentru prejudiciu moral; d) că convine să se adauge la sumele sus-menționate orice montant putând fi datorat cu titlu de impozit și că sumele în cauză vor trebui convertite în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării; e) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste montante vor trebui majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 14 februarie 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 14019/05) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Iulia Dumitrescu (« la requérante »), a saisi la Cour le 2 avril 2005, en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 2 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

En 1958, en vertu du décret n o 92/1950, l’immeuble sis au n o 41, rue Romulus, à Bucarest, composé d’une maison et du terrain afférent de 381 m², appartenant aux parents de la requérante, fit l’objet d’une nationalisation.

Le 23 mai 2000, suite à une action en revendication immobilière, la requérante obtint une décision définitive constatant l’illégalité de la nationalisation de l’immeuble et ordonnant sa restitution à la requérante.

Malgré la reconnaissance judiciaire définitive de son droit de propriété, la requérante se vit dans l’impossibilité de récupérer son bien en entier car, en vertu de la loi n o 112/1995, l’État avait vendu, le 15 mars 1999, l’appartement situé au rez-de-chaussée de 55,20 m² et le terrain afférent aux locataires qui l’occupaient.

Le 21 mars 2002, la requérante demanda aux tribunaux de constater la nullité de la vente de l’appartement susmentionné. Elle faisait valoir que l’État s’était emparé de cet appartement de manière abusive et illégale, et qu’il ne pouvait pas être son propriétaire légitime et, par conséquent, ne pouvait légalement le vendre.

A l’issue de la procédure, par un arrêt du 18 novembre 2004, la cour d’appel de Bucarest, tout en reconnaissant le droit de propriété de la requérante, rejeta son action pour ce qui était de l’appartement vendu le 15 mars 1999, au motif que les locataires étaient des acquéreurs de bonne foi. La cour d’appel n’octroya aucune indemnisation à la requérante.

Le 6 août 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001, la requérante déposa auprès de la mairie de Bucarest une demande de restitution de l’immeuble sis au n o 41, rue Romulus, à Bucarest. Aucune décision n’a été rendue à ce jour. II.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’État entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d’indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l’octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l’État (...) s’est abusivement appropriés entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l’État en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l’objet d’une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n’est pas possible, il y a lieu d’adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s’agir de la compensation par d’autres biens ou services (...), avec l’accord du demandeur, ou d’un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l’État d’une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n’ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions que l’État s’est abusivement appropriées et qui ont été démolies est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, établie selon les normes internationales d’évaluation à partir des informations à la disposition des évaluateurs. 9) La valeur des constructions qui n’ont pas été démolies et des terrains y afférents que l’État s’est abusivement appropriés et qui ne peuvent pas être restitués en nature est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, conformément aux normes internationales d’évaluation. » Article 20 « 1) Les personnes qui se sont vu octroyer des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent, sauf dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] avant l’entrée en vigueur de la présente loi, en solliciter la restitution en nature, à charge pour elles de rembourser le montant reçu au titre des dédommagements, corrigé en fonction du taux de l’inflation. 2) Dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] dans les conditions prévues par la loi n o 112/1995 (...), le demandeur a droit à des mesures de réparation par équivalence, à hauteur de la valeur vénale de l’immeuble, incluant le terrain et les constructions, déterminée conformément aux normes internationales d’évaluation. Lorsque le demandeur a reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, il a droit à la différence entre la valeur vénale du bien et le montant reçu au titre desdits dédommagements, corrigé en fonction du taux d’inflation. (...) »

Les articles 13 et 16 du titre VII de la loi n o 247/2005, également pertinents dans la présente affaire, se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d’arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l’autorité du Premier ministre (...) » Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard 60 jours après l’entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n’ont pas reçu de réponse au moment de l’entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de 10 jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l’autorité chargée de l’évaluation, qui rédigera le rapport d’évaluation. 6) (...) L’autorité chargée de l’évaluation rédigera le rapport d’évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d’évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d’octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l’affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).

La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal Officiel du 29 juin 2007 et portant sur l’accélération de la procédure d’indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l’État. Selon l’article 18 1 du titre I de l’ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l’octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l’octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence. Selon l’article 7 du titre II de l’ordonnance, dans les six mois à compter de l’entrée en vigueur de l’ordonnance, le Gouvernement devra établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.

La Cour estime, eu égard à l’objet de la présente affaire et à l’ensemble des éléments qui sont en sa possession, que les héritiers de la requérante peuvent prétendre avoir un intérêt suffisant pour justifier de la poursuite de l’examen de la requête et leur reconnaît dès lors la qualité pour se substituer désormais à elle dans la présente affaire (voir Hodoș et autres c. Roumanie , n o 29968/96, § 43, 21 mai 2002).

Pour des raisons d’ordre pratique, le présent arrêt continuera d’appeler M me Iulia Dumitrescu la « requérante » bien qu’il faille aujourd’hui attribuer cette qualité à ses héritiers (cf. arrêt Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 1, CEDH 1999-VI). II.

Invoquant l’article 1 du Protocole n o 1, la requérante se plaint d’avoir subi une atteinte à son droit au respect de ses biens, en raison des décisions des tribunaux internes qui, tout en constatant l’illégalité de la nationalisation et l’absence de titre valable de l’État sur l’immeuble en question, ont validé la vente par l’État d’un appartement de cet immeuble. L’article 1 du Protocole n o 1 dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun motif d’irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement ne conteste pas l’existence d’une ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens.

En deuxième lieu, le Gouvernement estime qu’il est loisible à la requérante d’obtenir une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001 modifiée par la loi n o 247/2005, ce qui répond aux exigences de l’article 1 du Protocole n o 1. Il considère que dans des situations complexes telles qu’en l’espèce, où les dispositions législatives ont un impact économique sur l’ensemble du pays, les autorités nationales doivent bénéficier d’un pouvoir discrétionnaire non seulement pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux mais également pour leur mise en œuvre. Il expose que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l’octroi de dédommagements équitables et non plafonnés, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d’une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d’indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l’immeuble n’est pas possible, l’indemnisation se fait par l’émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Selon le Gouvernement, le nouveau mécanisme institué par la loi n o 247/2005 assure une indemnisation effective, conforme aux exigences de la Convention.

Le Gouvernement estime qu’en tout état de cause un éventuel retard dans l’octroi d’une indemnité, dans le contexte d’un dédommagement non plafonné, ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété des individus et les exigences de l’intérêt général et n’oblige pas la requérante à supporter une charge excessive et exorbitante.

La requérante fait valoir que les autorités ont vendu son bien dont l’État s’était abusivement emparé en dépit de ses démarches en vue de sa restitution. Elle considère en outre que la voie que le Gouvernement laisse entrevoir pour l’obtention d’une réparation, à savoir la loi n o 10/2001, ne constitue pas un moyen efficace de dédommagement.

La Cour observe que la requérante détient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de lui restituer le bien litigieux. Comme la Cour l’a déjà constaté (voir affaire Strain précité § 38) l’existence de son droit de propriété en vertu de ladite décision définitive n’était pas conditionnée à d’autres formalités.

La Cour rappelle avoir d’ores et déjà jugé que la vente par l’État d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de propriété. Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres précité, §§ 39, 43 et 59).

De surcroît, dans l’affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l’État avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d’intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l’incertitude générale ainsi créée s’était répercutée sur le requérant, qui s’était vu dans l’impossibilité de recouvrer l’ensemble de son bien alors qu’il disposait d’un arrêt définitif condamnant l’État à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l’espèce, la Cour n’aperçoit pas de motif de s’écarter des affaires précitées, la situation de fait étant sensiblement la même. Elle note que la vente par l’État de l’appartement de la requérante en vertu de la loi n o 112/1995, laquelle ne permettait pas, pourtant, de vendre les biens nationalisés illégalement, empêche – aujourd’hui encore – l’intéressée de jouir de son droit de propriété reconnu par une décision définitive et irrévocable.

Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu’il lui est loisible d’obtenir des titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ) sur la base de la loi n o 10/2001, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’aboutir à l’octroi effectif d’une indemnité à la requérante (voir, parmi d’autres, les affaires Radu , précitée, Gabriel c. Roumanie , n o 35951/02, § 31, 8 mars 2007 ; Săvulescu c. Roumanie , n o 1696/03, § 30, 12 juillet 2007). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme la requérante, se sont vu priver de leurs biens ( Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 34, 16 février 2006).

Dès lors, la Cour considère que le fait que la requérante a été privée de son droit de propriété sur son bien, combiné avec l’absence totale d’indemnisation depuis plus de sept ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Dès lors, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition. III.

La requérante réclame, au titre de dommage matériel, la restitution de l’appartement sis au rez-de-chaussée de la maison située au n o 41, rue Romulus, à Bucarest, qui a fait l’objet du contrat de vente du 15 mars 1999 ou, à défaut, la somme de 50 078 EUR, représentant la valeur actuelle de l’appartement litigieux, telle qu’établie par une expertise technique immobilière. Elle réclame aussi 83 046 EUR pour la perte de valeur de la maison due à sa division réalisée pendant la période communiste. Par ailleurs, elle demande la valeur des loyers non perçus pour l’appartement du 13 décembre 1958 au 31 juillet 2001, qu’elle chiffre à 51 100 EUR.

Enfin, la requérante réclame 25 000 EUR au titre de dommage moral pour les souffrances causées par l’impossibilité de jouir de son bien.

En ce qui concerne le préjudice matériel, le Gouvernement soumet un rapport d’expertise (avis) qui estime la valeur vénale de l’appartement à 26 856 EUR. En ce qui concerne la demande relative à la perte de valeur de la maison, le Gouvernement invite la Cour de la rejeter car elle est spéculative. S’agissant de la demande tirée du défaut de jouissance, il demande aussi son rejet, renvoyant à la jurisprudence de la Cour sur ce point. Pour ce qui est du dommage moral, le Gouvernement estime en premier lieu qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le dommage moral allégué et la prétendue violation de la Convention. Il argue également qu’un éventuel dommage moral serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions de la requérante sont excessives.

La Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la vente par l’État des appartements de la requérante, combinée avec l’absence totale d’indemnisation.

La Cour estime, dans les circonstances de l’espèce, que la restitution du bien litigieux, telle qu’ordonnée par la décision définitive du 23 mai 2000, placerait les héritiers de la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues.

A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu’il devra verser aux héritiers de la requérante, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

La Cour relève l’écart important entre la valeur de l’appartement telle qu’elle a été établie par les deux expertises produites par les parties, écart dû notamment aux méthodes de calcul utilisées. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 50 000 EUR.

Concernant les sommes demandées au titre de perte de valeur de la maison et du défaut de jouissance de l’appartement, calculées par rapport au prix de location des biens, la Cour ne saurait allouer de somme à ce titre, compte tenu, d’une part, du fait qu’elle a ordonné la restitution du bien au titre de l’article 41 de la Convention et, d’autre part, de ce que l’octroi d’une somme à ce titre revêtirait en l’espèce un caractère spéculatif, la modification de valeur d’une maison et la possibilité et le rendement d’une location étant fonction de plusieurs variables. Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par la requérante à l’occasion de la réparation du préjudice moral (voir, mutatis mutandis , Androne c. Roumanie , n o 54062/00, § 70, 22 décembre 2004).

La Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer à la requérante un état d’incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle estime que la somme de 2 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par la requérante. B. Frais et dépens

Ni la requérante ni ses héritiers n’ont formulé aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l’a demandé. Dès lors, en l’espèce, la Cour n’octroie aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit restituer à MM. Gheorghe et Gabriel Dumitrescu l’appartement de 55,20 m² situé au rez ‑ de ‑ chaussée de la maison sise au n o 41, rue Romulus, à Bucarest, qui a fait l’objet du contrat de vente du 15 mars 1999, et le terrain afférent, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l ’ État défendeur doit verser, conjointement, à MM. Gheorghe et Gabriel Dumitrescu, dans le même délai de trois mois, 50 000 EUR (cinquante mille euros) pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause, l’État défendeur doit verser, conjointement, à MM. Gheorghe et Gabriel Dumitrescu 2 000 EUR (deux mille euros) pour préjudice moral ; d) qu’il convient d’ajouter aux sommes susmentionnées tout montant pouvant être dû à titre d’impôt et que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 février 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président