CtEDO 07.02.2008 AI

AFFAIRE CHEREBETIU ET POP c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
07.02.2008
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2008
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
AFFAIRE CHEREBETIU ET POP c. ROUMANIE (CtEDO, 2008)
HUDOC · oficial

A TREIA SECȚIUNE

CAUZA

CHEREBETIU ȘI POP c. ROMÂNIA

(Cerere nr. 36476/03)

7 februarie 2008

07/05/2008

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite de art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retușuri de formă.

În cauza Cherebetiu și Pop c. România,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), ședindu-se într-o cameră compusă din:

Boštjan M. Zupančič,

președinte,

Corneliu Bîrsan,

Elisabet Fura-Sandström,

Alvina Gyulumyan,

Egbert Myjer,

David Thór Björgvinsson,

Isabelle Berro-Lefèvre,

judecători,

și din Santiago Quesada,

grefier de secțiune

,

După deliberarea în cameră de consiliu la 17 ianuarie 2008,

Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:

1.

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 36476/03) îndreptată împotriva României și asupra căreia două cetățeni ale acestui stat, dna. Rodica Ivona Cherebetiu și dna. Liiana Jeana Suzana Ana Pop, au sesizat Curtea pe 24 octombrie 2003, în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

2.

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agenția sa, dl. Razvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

3.

Pe 2 martie 2006, Curtea a decis să comunice petiția Guvernului. Prevalând-se de dispozițiile articolului 29 § 3, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei.

I.

4.

Prima reclamantă, dna. Rodica Ivona Cherebetiu s-a născut în 1939 și locuiește la Cluj-Napoca. A doua reclamantă, dna. Liiana Jeana Suzana Ana Pop s-a născut în 1937 și locuiește la București.

5.

În 1950, casa situată la nr. 26, strada 21 Decembrie 1989, la Cluj-Napoca, cuprinsând cinci apartamente și terenul aferent de 691 m², care a aparținut mamei reclamanților, a fost supusă unei naționalizări.

1.

Cerere de restituire a casei pe baza legii nr. 112/95

6.

Pe 2 iulie 1996, mama reclamanților a cerut la comisia pentru aplicarea legii nr. 112/95 („comisia") restituirea casei menționată mai sus.

7.

Printr-o decizie administrativă din 4 martie 1997, comisia a acordat mamei reclamanților apartamentul nr. 2 al casei și terenul aferent de 252,77 m² și o indemnizație de 82.716.929 lei pentru celelalte apartamente și restul terenului.

8.

Atât mama reclamanților cât și reclamanții înșiși au refuzat să primească această sumă pe care o considerau derizorie.

2.

Acțiune de revendicare a casei

9.

Pe 2 mai 1997, mama reclamanților a sesizat tribunalele unei acțiuni de constatare a caracterului abuziv al naționalizării și de rectificare a cărții funciare prin înscrierea dreptului ei de proprietate asupra casei și terenului aferent.

10.

Pe 1 octombrie 1997, mama reclamanților a obținut o sentință care a admis pretențiile sale. Această sentință a fost confirmată în ultimă instanță de curtea de apel Cluj, pe 17 decembrie 1998.

11.

În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului ei de proprietate, mama reclamanților s-a văzut în imposibilitate de a recupera casa în întregime deoarece, în 1996, în virtutea legii nr. 112/1995, statul vânduse apartamentele nr. 1, 3, 4 și 5 locatarilor care le ocupau.

3.

Acțiune de anulare a contractelor de vânzare ale apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5

12.

Pe 10 februarie 1999, mama reclamanților a cerut tribunalelor să constate nulitatea contractelor de vânzare ale apartamentelor nr. 3, 4 și 5. Susținea că naționalizarea era abuzivă, că statul nu putea fi proprietar legitim al bunurilor menționat și, prin urmare, nu putea legal să le vândă.

13.

Pe 19 martie 1999, mama reclamanților a extins obiectul acțiunii sale introductive la apartamentul nr. 1.

14.

Printr-o sentință din 24 martie 2000, tribunal județean Cluj a admis acțiunea reclamantei și a anulat contractele de vânzare. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunal a constatat că statul nu deținea un titlu valabil pentru apartamente și, prin urmare, nu putea legal să le vândă locatarilor.

15.

Pe 2 mai 2000, apărătorii au declarat apel.

16.

Printr-o hotărâre din 5 decembrie 2000, curtea de apel Cluj a respins apelul.

17.

Pe 27 decembrie 2000, apărătorii au declarat recurs împotriva hotărârii curții de apel Cluj.

18.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții Supreme de Justiție pe 12 februarie 2001. Data primei șederi a fost fixată pentru 26 octombrie 2001.

19.

Pe 11 februarie 2002, reclamanții au anunțat Curtea Supremă de Justiție despre decesul mamei lor care a survenit pe 12 decembrie 2001 și despre intenția lor de a continua instanța.

20.

Printr-o decizie din 22 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea reclamanților de a continua instanța și a amânat șederea la 21 iunie 2002.

21.

Pe 21 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție a amânat șederea la 6 decembrie 2002 pentru neregularitate a citatiei de comparație a uneia dintre părțile apărătoare împotriva căreia o procedură de lichidare fusese demarată și pentru neplata taxei judiciare.

22.

Pe 6 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a amânat din nou instanța la 11 aprilie 2003 din aceleași motive.

23.

Printr-o hotărâre din 11 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul și a trimis cauza în fața curții de apel Cluj pentru un nou examen. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea Supremă de Justiție a constatat că curtea de apel nu examinase toate argumentele invocate de părți. Hotărârea a fost redactată pe 11 iulie 2003. Dosarul cauzei a fost transmis curții de apel Cluj pe 23 septembrie 2003.

24.

Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2003, curtea de apel Cluj a anulat contractele de vânzare ale apartamentelor. Hotărârea a fost redactată pe 2 februarie 2004.

25.

Pe 24 februarie 2004, apărătorii au declarat recurs. Pe 15 martie 2004, curtea de apel Cluj a transmis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție care l-a înregistrat pe 16 septembrie 2004 și a fixat prima ședere publică pentru 23 iunie 2005.

26.

Pe 23 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a amânat instanța pentru neregularitate a citatiei de comparație a uneia dintre părțile apărătoare și pentru neplata taxei judiciare.

27.

Pe 22 august 2005, ca urmare a modificării dispozițiilor codului de procedură civilă care regulează competența materială a tribunalelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza curții de apel Cluj. Aceasta din urmă a fixat prima ședere pentru 11 noiembrie 2005.

28.

Pe 11 noiembrie 2005, curtea de apel Cluj și-a declarat incompetența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție susținând că deja examinase apelul deschis de apărători în cauză. Pe 5 decembrie 2005, curtea de apel a transmis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta din urmă l-a primit pe 13 decembrie 2005 și a fixat o ședere publică pentru 27 aprilie 2006.

29.

Pe 27 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declarat incompetența în favoarea curții de apel Cluj.

30.

Printr-o hotărâre definitivă din 3 noiembrie 2006, curtea de apel Cluj a confirmat hotărârea sa din 15 decembrie 2003.

4.

Cerere de restituire în virtutea legii nr. 10/2001

31.

Pe 26 iulie 2001, pe baza legii nr. 10/2001, mama reclamanților a depus la primăria Cluj-Napoca o cerere de restituire a casei situate la nr. 26, strada 21 Decembrie 1989, la Cluj-Napoca.

32.

Pe 2 mai 2007, ca urmare a deciziei definitive a curții de apel Cluj din 3 noiembrie 2006, primarul Cluj-Napoca a emis o decizie de restituire a apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5.

33.

Pe 26 iunie 2007, reclamanții au făcut să se înscrie dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 3 și 4, și pe 4 septembrie 2007 au intrat în posesia lor.

34.

Pe 22 august și 4 octombrie 2007, reclamanții au făcut de asemenea să se înscrie dreptul lor de proprietate asupra apartamentului nr. 5.

II.

35.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile Străin c. România, (nr. 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 - VII), Porteanu c. România (nr. 4596/03, § 24, 16 februarie 2006), Păduraru c. România (nr. 63252/00, § 38/553, 1 decembrie 2005) și Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

I.

36.

Reclamanții susțineau că imposibilitatea de a recupera proprietatea apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5 ale casei situate la nr. 26, strada 21 Decembrie 1989, la Cluj-Napoca, a încălcat dreptul lor de a respecta bunurile lor, după cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1, liberat în felul următor:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul de a respecta bunurile sale. Niciun nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de legea și principiile generale ale dreptului internațional.

Prevederile precedente nu afectează dreptul pe care îl au statele de a pune în aplicare legile pe care le judecă necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

"

A.

Privind admisibilitatea

37.

În observațiile sale transmise Curții pe 23 iunie 2006, Guvernul susține că plângerea reclamanților ar trebui respingă ca premature deoarece o acțiune de anulare a contractelor de vânzare referitoare la apartamentele menționat era atunci suspendată în fața tribunalelor. De altfel, Guvernul sublinia că acțiunea mamei reclamanților fusese admisă în primă instanță și în apel ceea ce demonstra, din perspectiva Guvernului, că era într-adevăr o cale de atac eficace în dreptul intern.

38.

Reclamanții susțineau că plângerea lor se referea la imposibilitatea de a se bucura de apartamentele lor în pofida recunoașterii judiciare a dreptului lor de proprietate.

39.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează să le ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia încălcările susținute împotriva lor înainte ca aceste susțineri să-i fie prezentate. Această regulă se bazează pe presupunerea că ordinea internă oferă o cale de atac eficace cu privire la încălcarea susținută și disponibilă atât în teorie cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibilă, era susceptibilă să ofere reclamantului redresarea plângerilor sale și prezinta perspective rezonabile de succes (a se vedea, printre altele, Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], nr. 56581/00, §§ 43 și 46, CEDO 2006-...).

40.

Curtea reiterează că asistenă la judecată a unui particular nu poate constitui o cale de atac pe care un reclamant trebuie să o epuizeze atunci când se plânge de o acțiune pozitivă a autorităților, cum ar fi în cauza de față imposibilitatea de a se bucura de apartamentele pe care autoritățile trebuiau să le restituie reclamanților datorită vânzării acestora de statul către terți (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48, Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 47 in fine, CEDO 1999–II, și Mihai-Iulian Popescu c. România, nr. 2911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005).

41.

De altfel, Curtea observă că acțiunea reclamanților a fost admisă printr-o hotărâre definitivă a curții de apel Cluj din 3 noiembrie 2006.

42.

Ca urmare a celor de mai sus, trebuie deci să se respingă excepția Guvernului.

43.

De altfel, Curtea constată că această plângere nu este manifestă nefondata în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă.

B.

Privind fondul

44.

În observațiile sale transmise Curții pe 23 iunie 2006, Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamanților de a respecta bunurile lor.

45.

El susține că reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa autorităților competente pentru a cere o indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001. El estimează că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizația se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că indemnizația prevăzută de legislația română corespunde cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în indemnizarea interesaților nu rupte echilibrul just pe care trebuie să-l păstreze între interesele în joc.

46.

În scrisoarea sa din 1 iunie 2007, Guvernul pune în evidență că, prin hotărârea din 3 noiembrie 2006, curtea de apel Cluj a anulat contractele de vânzare referitoare la apartamentele nr. 1, 3, 4 și 5 și, prin urmare, reclamanții au văzut recunoașterea dreptului lor de proprietate de asemenea împotriva foștilor locatari.

47.

Reclamanții observă că între 1 octombrie 1997, data pronunțării primei sentințe referitoare la recunoașterea dreptului de proprietate al mamei lor, și 3 noiembrie 2006, data hotărârii curții de apel Craiova, s-au văzut în imposibilitate de a utiliza apartamentele în cauză și, prin urmare, au suferit o atinge asupra dreptului lor de proprietate.

48.

Curtea consideră că prin hotărârea definitivă din 17 decembrie 1998, reclamanții dețineau o decizie definitivă și irevocabilă ordonnând autoritățile să le restituie bunul litigios. După cum Curtea deja constatase (a se vedea cauza Străin precitată § 38) existența dreptului lor de proprietate în virtutea respectivei sentințe definitive nu era condiționată de alte formalități.

49.

Curtea reamintește că deja judecaseră că vânzarea de către stat a unui bun al altcuiva către terți de bună credință, chiar și atunci când precedă confirmarea în judecată în mod definitiv a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții precitată, §§ 39, 43 și 59).

50.

De altfel, în cauza Păduraru precitată, Curtea constatase că statul nu reușise obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de problema de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Ea considerase de asemenea că incertitudinea generală astfel creată se repetat pe reclamant, care se văzuse în imposibilitate de a recupera întregul bun atunci când deținea o hotărâre definitivă condamnând statul să o restituie (Păduraru, precitată, § 112).

51.

În prezenta cauză, Curtea constată că pe o perioadă de aproape opt ani, și anume între 17 decembrie 1998 și 3 noiembrie 2006, reclamanții s-au găsit în imposibilitate de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor menționat. Cu privire la acest aspect, Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind sensibil aceeași. La fel ca în cazurile Păduraru și Porteanu, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari ai apartamentelor înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca în aceste cazuri, cât și în cauza Străin, reclamanții au în prezenta cauză fost recunoscuți proprietari legitimi, tribunalele judecând incontestabil titlul lor de proprietate, ținând seama de naționalizarea abuzivă (a se vedea Vlăduț c. România, nr. 6350/02, § 39, 30 noiembrie 2006).

52.

Curtea observă că vânzarea de către stat a bunurilor reclamanților, în virtutea legii nr. 112/1995 care permitea vânzarea doar a bunurilor naționalizate în mod legal, i-a împiedicat pe reclamant de a se bucura de dreptul lor, și că nici o despăgubire nu li s-a acordat pentru perioada în care au fost privați de apartamentele lor.

53.

De atunci, Curtea consideră că privarea reclamanților de dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5 ale casei situate la nr. 26, strada 21 Decembrie 1989, la Cluj-Napoca, între 17 decembrie 1998 și 3 noiembrie 2006, în pofida demersurilor lor pentru a obține restituirea apartamentelor, combinată cu absența totală a indemnizării în acest sens, le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de a respecta bunurile lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

De atunci, a existat o încălcare a acestei dispoziții.

II.

54.

Reclamanții se plâng de durata procedurii referitoare la anularea contractelor de vânzare, care a început pe 10 februarie 1999 și s-a încheiat definitiv prin hotărârea din 3 noiembrie 2006 a curții de apel Cluj. Ei estimează că această durată este contrară articolului 6 § 1 din Convenție, care prevede:

„Orice persoană are dreptul ca cauza sa fie auzită (...) în decurs de timp rezonabil, de către un tribunal (...) care va decide (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă (...)

"

A.

Privind admisibilitatea

55.

Curtea constată că plângerea nu este manifestă nefondata în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea consideră de altfel că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. O declară deci admisibilă.

B.

Privind fondul

56.

Guvernul estimează că cerința de viteză prevăzută de art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcată deoarece nu a existat lungă perioade de totală inacțiune din partea autorităților judiciare. El subliniază că tribunalele au trebuit să rezolve anumiți incidente procedurali, cum ar fi decesul anumitor părți sau starea falimentului unuia dintre apărători. De altfel, amânarea pronunțării unei sentințe a avut loc doar o dată, termenele de comunicare a dosarelor de la un tribunal la altul au fost scurte și ședările publice au fost fixate la intervale rezonabile respectând vacanțele judiciare. Cu privire la termenii mai lungi fixați de Curtea Supremă de Justiție, Guvernul subliniază sarcina particulară importantă de muncă a celei mai înalte jurisdicții. Cu privire la conduita părților, Guvernul menționează că părțile au făcut uz de drepturile lor procedurali cerând în mod repetat amânarea șederei și declarând căile de atac disponibile în dreptul intern. Din acest motiv, au contribuit la prelungirea procedurii.

57.

Reclamanții estimează că lungimea nerezonabilă a procedurii se datorează încălcării mai multor dispoziții procedurali care au dus la trimiterea cauzei de trei ori de Curtea Supremă de Justiție în fața curții de apel Cluj. De partea lor, nu au cu nici un fel contribuit la prelungirea procedurii. Dimpotrivă, după decesul mamei lor, au manifestat în timp foarte scurt intenția de a continua instanța. Reclamanții susțin de asemenea că se agă de o cauză simplă, punând probleme juridice recurente în România la epoca, ceea ce explică de altfel, din perspectiva lor, faptul că tribunalele nu au ordonat expertize tehnice sau nu au interogat martori în prezenta cauză.

58.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază pe baza circumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente cât și miza litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre foarte mulți, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, și Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, CEDO 2003-VIII).

59.

Din opinia Curții, litigiul prezent nu avea o complexitate deosebită, deoarece se agă la început de o acțiune simplă de anulare a contractelor de vânzare.

60.

Curtea observă că, sesizate pe 10 februarie 1999, tribunalele interne au pronunțat decizia definitivă în procedură mai mult de șapte ani mai târziu, pe 3 noiembrie 2006. Curtea observă că Curtea Supremă de Justiție a trimis de mai multe ori cauza în fața curții de apel Cluj din cauza încălcării dispozițiilor procedurali de către jurisdicțiile inferioare.

61.

De altfel, reiese din fapte că mai multe șederi au fost amânate din cauza defectului de citație regulată a părților, lipsă care nu poate fi atribuită reclamanților. De altfel, Curtea observă intervalele importante între ședările publice în fața Curții Supreme de Justiție extinzandu-se uneori până la șase luni și tardivitatea înregistrării recursurilor interesaților de către aceasta curte (a se vedea paragrafele 18 și 25 de mai sus).

62.

În general, ținând cont de elementele dosarului, Curtea estimează că nu poate fi reproșat reclamanților o lipsă de diligență.

63.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că cauza reclamanților nu a fost auzită într-un decurs de timp rezonabil.

De atunci, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

III.

64.

Conform articolului 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite să șteargă decât în mod imperfect consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă.

"

A.

Prejudicii

65.

Reclamanții solicită 25.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material rezultând din neutilizarea apartamentelor litigioase între 2 mai 1997, data introducerii acțiunii referitoare la recunoașterea dreptului de proprietate a mamei lor și 3 noiembrie 2006, data anulării contractelor de vânzare. Reclamanții solicită de asemenea 10.000 euro (EUR) pentru insecuritate și anxietate datorită duratei excesive a procedurii lor, în disprețul dreptului lor de a respecta bunurile lor.

66.

Cu privire la prejudiciul material, Guvernul admite că, atunci când un reclamant a fost privat pe o perioadă de utilizarea bunului său, are dreptul la reparații pentru prejudiciul material suferit ca urmare a acestei privații, dar arată că, în cazuri similare, Curtea nu a alocat sumă pentru pierderea de venituri, dar pentru privarea de proprietate (Anghelescu c. România, nr. 29411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu c. România, nr. 32260/96, § 54-56, 21 mai 2002, și Oprescu c. România, nr. 36039/97, § 56-57, 14 ianuarie 2003). În orice caz, Guvernul, trimitând la cauza Vlăduț c. România, precitată, subliniază că perioada în care reclamanții au fost privați de bunurile lor se situează între data deciziei definitive recunoscând dreptul de proprietate, și anume 17 decembrie 1998, și data deciziei judiciare de anulare a contractelor de vânzare, adică 3 noiembrie 2006. De altfel, Guvernul susține că Curtea nu ar trebui să speculeze pe posibilitatea și randamentul unei închirieri a apartamentelor în cauză (Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).

67.

Cu privire la prejudiciul moral, Guvernul susține că o eventuală hotărâre de condamnare ar constitui în cazul de față o reparație suficientă. Ca titlu secundar, Guvernul estimează că suma avansată de reclamant este excesivă.

68.

Curtea constată că reclamanții au suferit o lipsă de utilizare și o privare temporară de proprietate și estimează că evenimentele în cauză au putut provoca la ei o stare de incertitudine și suferință care nu pot fi compensate de constatarea încălcării. De atunci, estimează că trebuie să le aloce în comun 15.000 EUR, toți prejudiciile confundați.

B.

Cheltuieli și taxe

69.

Reclamanții nu au formulat nici o cerere în acest sens.

70.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale doar în măsura în care a cerut-o. De atunci, în cazul de față, Curtea nu acordă reclamanților nici o sumă în acest sens.

C.

Dobânzi de întârziere

71.

Curtea judecă că este adecvat să se bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

1.

Declară

petiția admisibilă

;

2.

Spune

că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1

;

3.

Spune

că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție

;

4.

Spune

a)

că Statul pârât trebuie să verse, în comun, reclamanților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), toți prejudiciile confundați, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit pe suma respectivă;

b)

că după expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

c)

că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății;

5.

Respinge

cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.

Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 februarie 2008 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Santiago Quesada

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2006-12-21
0,97
AFFAIRE POP c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE POP c. ROUMANIE (Requête n o 7234/03) ARRÊT STRASBOURG 21 décembre 2006 DÉFINITIF 21/03/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouch
CtEDO 2008-12-09
0,97
AFFAIRE POPA LUCRETIA ET AUTRES c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE LUCREŢIA POPA ET AUTRES c. ROUMANIE (Requête n o 13451/03) ARRÊT STRASBOURG 9 décembre 2008 DÉFINITIF 05/06/2009 Cet arrêt peut subir des retouches de forme. En l’affaire Lucreţia Popa et autres c. Roumanie, La Cou
CtEDO 2008-02-07
0,97
AFFAIRE SERBANESCU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE ŞERBĂNESCU c. ROUMANIE (Requête n o 33945/04) ARRÊT STRASBOURG 7 février 2008 DÉFINITIF 07/05/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des r
CtEDO 2008-02-14
0,96
AFFAIRE FARA c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE FARA c. ROUMANIE (Requête n o 30142/03) ARRÊT STRASBOURG 14 février 2008 DÉFINITIF 14/05/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouc
CtEDO 2008-01-17
0,96
AFFAIRE CERNAT c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE CERNAT c. ROUMANIE (Requête n o 32286/03) ARRÊT STRASBOURG 17 janvier 2008 DÉFINITIF 17/04/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des reto
Sursă