AFFAIRE CHEREBETIU ET POP c. ROUMANIE

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 36476/03) îndreptată împotriva României și asupra căreia două cetățeni ale acestui stat, dna. Rodica Ivona Cherebetiu și dna. Liiana Jeana Suzana Ana Pop, au sesizat Curtea pe 24 octombrie 2003, în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agenția sa, dl. Razvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 2 martie 2006, Curtea a decis să comunice petiția Guvernului. Prevalând-se de dispozițiile articolului 29 § 3, a decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. PE FAPT I.

În 1950, casa situată la nr. 26, strada 21 Decembrie 1989, la Cluj-Napoca, cuprinsând cinci apartamente și terenul aferent de 691 m², care a aparținut mamei reclamanților, a fost supusă unei naționalizări. 1. Cerere de restituire a casei pe baza legii nr. 112/95

Pe 2 iulie 1996, mama reclamanților a cerut la comisia pentru aplicarea legii nr. 112/95 („comisia") restituirea casei menționată mai sus.

Printr-o decizie administrativă din 4 martie 1997, comisia a acordat mamei reclamanților apartamentul nr. 2 al casei și terenul aferent de 252,77 m² și o indemnizație de 82.716.929 lei pentru celelalte apartamente și restul terenului.

Atât mama reclamanților cât și reclamanții înșiși au refuzat să primească această sumă pe care o considerau derizorie. 2. Acțiune de revendicare a casei

Pe 2 mai 1997, mama reclamanților a sesizat tribunalele unei acțiuni de constatare a caracterului abuziv al naționalizării și de rectificare a cărții funciare prin înscrierea dreptului ei de proprietate asupra casei și terenului aferent.

Pe 1 octombrie 1997, mama reclamanților a obținut o sentință care a admis pretențiile sale. Această sentință a fost confirmată în ultimă instanță de curtea de apel Cluj, pe 17 decembrie 1998.

În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului ei de proprietate, mama reclamanților s-a văzut în imposibilitate de a recupera casa în întregime deoarece, în 1996, în virtutea legii nr. 112/1995, statul vânduse apartamentele nr. 1, 3, 4 și 5 locatarilor care le ocupau. 3. Acțiune de anulare a contractelor de vânzare ale apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5

Pe 10 februarie 1999, mama reclamanților a cerut tribunalelor să constate nulitatea contractelor de vânzare ale apartamentelor nr. 3, 4 și 5. Susținea că naționalizarea era abuzivă, că statul nu putea fi proprietar legitim al bunurilor menționat și, prin urmare, nu putea legal să le vândă.

Pe 19 martie 1999, mama reclamanților a extins obiectul acțiunii sale introductive la apartamentul nr. 1.

Printr-o sentință din 24 martie 2000, tribunal județean Cluj a admis acțiunea reclamantei și a anulat contractele de vânzare. Pentru a ajunge la această concluzie, tribunal a constatat că statul nu deținea un titlu valabil pentru apartamente și, prin urmare, nu putea legal să le vândă locatarilor.

Pe 2 mai 2000, apărătorii au declarat apel.

Printr-o hotărâre din 5 decembrie 2000, curtea de apel Cluj a respins apelul.

Pe 27 decembrie 2000, apărătorii au declarat recurs împotriva hotărârii curții de apel Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții Supreme de Justiție pe 12 februarie 2001. Data primei șederi a fost fixată pentru 26 octombrie 2001.

Pe 11 februarie 2002, reclamanții au anunțat Curtea Supremă de Justiție despre decesul mamei lor care a survenit pe 12 decembrie 2001 și despre intenția lor de a continua instanța.

Printr-o decizie din 22 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiție a admis cererea reclamanților de a continua instanța și a amânat șederea la 21 iunie 2002.

Pe 21 iunie 2002, Curtea Supremă de Justiție a amânat șederea la 6 decembrie 2002 pentru neregularitate a citatiei de comparație a uneia dintre părțile apărătoare împotriva căreia o procedură de lichidare fusese demarată și pentru neplata taxei judiciare.

Pe 6 decembrie 2002, Curtea Supremă de Justiție a amânat din nou instanța la 11 aprilie 2003 din aceleași motive.

Printr-o hotărâre din 11 aprilie 2003, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul și a trimis cauza în fața curții de apel Cluj pentru un nou examen. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea Supremă de Justiție a constatat că curtea de apel nu examinase toate argumentele invocate de părți. Hotărârea a fost redactată pe 11 iulie 2003. Dosarul cauzei a fost transmis curții de apel Cluj pe 23 septembrie 2003.

Printr-o hotărâre din 15 decembrie 2003, curtea de apel Cluj a anulat contractele de vânzare ale apartamentelor. Hotărârea a fost redactată pe 2 februarie 2004.

Pe 24 februarie 2004, apărătorii au declarat recurs. Pe 15 martie 2004, curtea de apel Cluj a transmis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție care l-a înregistrat pe 16 septembrie 2004 și a fixat prima ședere publică pentru 23 iunie 2005.

Pe 23 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a amânat instanța pentru neregularitate a citatiei de comparație a uneia dintre părțile apărătoare și pentru neplata taxei judiciare.

Pe 22 august 2005, ca urmare a modificării dispozițiilor codului de procedură civilă care regulează competența materială a tribunalelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza curții de apel Cluj. Aceasta din urmă a fixat prima ședere pentru 11 noiembrie 2005.

Pe 11 noiembrie 2005, curtea de apel Cluj și-a declarat incompetența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție susținând că deja examinase apelul deschis de apărători în cauză. Pe 5 decembrie 2005, curtea de apel a transmis dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Aceasta din urmă l-a primit pe 13 decembrie 2005 și a fixat o ședere publică pentru 27 aprilie 2006.

Pe 27 aprilie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție și-a declarat incompetența în favoarea curții de apel Cluj.

Printr-o hotărâre definitivă din 3 noiembrie 2006, curtea de apel Cluj a confirmat hotărârea sa din 15 decembrie 2003. 4. Cerere de restituire în virtutea legii nr. 10/2001

Pe 26 iulie 2001, pe baza legii nr. 10/2001, mama reclamanților a depus la primăria Cluj-Napoca o cerere de restituire a casei situate la nr. 26, strada 21 Decembrie 1989, la Cluj-Napoca.

Pe 2 mai 2007, ca urmare a deciziei definitive a curții de apel Cluj din 3 noiembrie 2006, primarul Cluj-Napoca a emis o decizie de restituire a apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5.

Pe 26 iunie 2007, reclamanții au făcut să se înscrie dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 3 și 4, și pe 4 septembrie 2007 au intrat în posesia lor.

Pe 22 august și 4 octombrie 2007, reclamanții au făcut de asemenea să se înscrie dreptul lor de proprietate asupra apartamentului nr. 5. II.

În observațiile sale transmise Curții pe 23 iunie 2006, Guvernul susține că plângerea reclamanților ar trebui respingă ca premature deoarece o acțiune de anulare a contractelor de vânzare referitoare la apartamentele menționat era atunci suspendată în fața tribunalelor. De altfel, Guvernul sublinia că acțiunea mamei reclamanților fusese admisă în primă instanță și în apel ceea ce demonstra, din perspectiva Guvernului, că era într-adevăr o cale de atac eficace în dreptul intern.

Reclamanții susțineau că plângerea lor se referea la imposibilitatea de a se bucura de apartamentele lor în pofida recunoașterii judiciare a dreptului lor de proprietate.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de atac interne vizează să le ofere statelor contractante ocazia de a preveni sau de a remedia încălcările susținute împotriva lor înainte ca aceste susțineri să-i fie prezentate. Această regulă se bazează pe presupunerea că ordinea internă oferă o cale de atac eficace cu privire la încălcarea susținută și disponibilă atât în teorie cât și în practică la momentul faptelor, adică era accesibilă, era susceptibilă să ofere reclamantului redresarea plângerilor sale și prezinta perspective rezonabile de succes (a se vedea, printre altele, Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], nr. 56581/00, §§ 43 și 46, CEDO 2006-...).

Curtea reiterează că asistenă la judecată a unui particular nu poate constitui o cale de atac pe care un reclamant trebuie să o epuizeze atunci când se plânge de o acțiune pozitivă a autorităților, cum ar fi în cauza de față imposibilitatea de a se bucura de apartamentele pe care autoritățile trebuiau să le restituie reclamanților datorită vânzării acestora de statul către terți (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48, Iatridis c. Grecia [Marea Cameră], nr. 31107/96, § 47 in fine, CEDO 1999–II, și Mihai-Iulian Popescu c. România, nr. 2911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005).

De altfel, Curtea observă că acțiunea reclamanților a fost admisă printr-o hotărâre definitivă a curții de apel Cluj din 3 noiembrie 2006.

Ca urmare a celor de mai sus, trebuie deci să se respingă excepția Guvernului.

De altfel, Curtea constată că această plângere nu este manifestă nefondata în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă. B. Privind fondul

În observațiile sale transmise Curții pe 23 iunie 2006, Guvernul nu contestă existența unei ingerințe în dreptul reclamanților de a respecta bunurile lor.

El susține că reclamanții aveau posibilitatea de a se adresa autorităților competente pentru a cere o indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001. El estimează că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, indemnizația se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că indemnizația prevăzută de legislația română corespunde cerințelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în indemnizarea interesaților nu rupte echilibrul just pe care trebuie să-l păstreze între interesele în joc.

În scrisoarea sa din 1 iunie 2007, Guvernul pune în evidență că, prin hotărârea din 3 noiembrie 2006, curtea de apel Cluj a anulat contractele de vânzare referitoare la apartamentele nr. 1, 3, 4 și 5 și, prin urmare, reclamanții au văzut recunoașterea dreptului lor de proprietate de asemenea împotriva foștilor locatari.

Reclamanții observă că între 1 octombrie 1997, data pronunțării primei sentințe referitoare la recunoașterea dreptului de proprietate al mamei lor, și 3 noiembrie 2006, data hotărârii curții de apel Craiova, s-au văzut în imposibilitate de a utiliza apartamentele în cauză și, prin urmare, au suferit o atinge asupra dreptului lor de proprietate.

Curtea consideră că prin hotărârea definitivă din 17 decembrie 1998, reclamanții dețineau o decizie definitivă și irevocabilă ordonnând autoritățile să le restituie bunul litigios. După cum Curtea deja constatase (a se vedea cauza Străin precitată § 38) existența dreptului lor de proprietate în virtutea respectivei sentințe definitive nu era condiționată de alte formalități.

Curtea reamintește că deja judecaseră că vânzarea de către stat a unui bun al altcuiva către terți de bună credință, chiar și atunci când precedă confirmarea în judecată în mod definitiv a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o privare de proprietate. O asemenea privare, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Străin și alții precitată, §§ 39, 43 și 59).

De altfel, în cauza Păduraru precitată, Curtea constatase că statul nu reușise obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de problema de interes general care constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Ea considerase de asemenea că incertitudinea generală astfel creată se repetat pe reclamant, care se văzuse în imposibilitate de a recupera întregul bun atunci când deținea o hotărâre definitivă condamnând statul să o restituie (Păduraru, precitată, § 112).

În prezenta cauză, Curtea constată că pe o perioadă de aproape opt ani, și anume între 17 decembrie 1998 și 3 noiembrie 2006, reclamanții s-au găsit în imposibilitate de a se bucura de dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor menționat. Cu privire la acest aspect, Curtea nu vede nici un motiv să se abată de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind sensibil aceeași. La fel ca în cazurile Păduraru și Porteanu, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari ai apartamentelor înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului să fie confirmat definitiv cu efect retroactiv. Și ca în aceste cazuri, cât și în cauza Străin, reclamanții au în prezenta cauză fost recunoscuți proprietari legitimi, tribunalele judecând incontestabil titlul lor de proprietate, ținând seama de naționalizarea abuzivă (a se vedea Vlăduț c. România, nr. 6350/02, § 39, 30 noiembrie 2006).

Curtea observă că vânzarea de către stat a bunurilor reclamanților, în virtutea legii nr. 112/1995 care permitea vânzarea doar a bunurilor naționalizate în mod legal, i-a împiedicat pe reclamant de a se bucura de dreptul lor, și că nici o despăgubire nu li s-a acordat pentru perioada în care au fost privați de apartamentele lor.

De atunci, Curtea consideră că privarea reclamanților de dreptul lor de proprietate asupra apartamentelor nr. 1, 3, 4 și 5 ale casei situate la nr. 26, strada 21 Decembrie 1989, la Cluj-Napoca, între 17 decembrie 1998 și 3 noiembrie 2006, în pofida demersurilor lor pentru a obține restituirea apartamentelor, combinată cu absența totală a indemnizării în acest sens, le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de a respecta bunurile lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. De atunci, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Curtea constată că plângerea nu este manifestă nefondata în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea consideră de altfel că nu se lovește de nici un alt motiv de inadmisibilitate. O declară deci admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul estimează că cerința de viteză prevăzută de art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcată deoarece nu a existat lungă perioade de totală inacțiune din partea autorităților judiciare. El subliniază că tribunalele au trebuit să rezolve anumiți incidente procedurali, cum ar fi decesul anumitor părți sau starea falimentului unuia dintre apărători. De altfel, amânarea pronunțării unei sentințe a avut loc doar o dată, termenele de comunicare a dosarelor de la un tribunal la altul au fost scurte și ședările publice au fost fixate la intervale rezonabile respectând vacanțele judiciare. Cu privire la termenii mai lungi fixați de Curtea Supremă de Justiție, Guvernul subliniază sarcina particulară importantă de muncă a celei mai înalte jurisdicții. Cu privire la conduita părților, Guvernul menționează că părțile au făcut uz de drepturile lor procedurali cerând în mod repetat amânarea șederei și declarând căile de atac disponibile în dreptul intern. Din acest motiv, au contribuit la prelungirea procedurii.

Reclamanții estimează că lungimea nerezonabilă a procedurii se datorează încălcării mai multor dispoziții procedurali care au dus la trimiterea cauzei de trei ori de Curtea Supremă de Justiție în fața curții de apel Cluj. De partea lor, nu au cu nici un fel contribuit la prelungirea procedurii. Dimpotrivă, după decesul mamei lor, au manifestat în timp foarte scurt intenția de a continua instanța. Reclamanții susțin de asemenea că se agă de o cauză simplă, punând probleme juridice recurente în România la epoca, ceea ce explică de altfel, din perspectiva lor, faptul că tribunalele nu au ordonat expertize tehnice sau nu au interogat martori în prezenta cauză.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază pe baza circumstanțelor cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente cât și miza litigiului pentru persoana în cauză (a se vedea, printre foarte mulți, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, și Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, CEDO 2003-VIII).

Din opinia Curții, litigiul prezent nu avea o complexitate deosebită, deoarece se agă la început de o acțiune simplă de anulare a contractelor de vânzare.

Curtea observă că, sesizate pe 10 februarie 1999, tribunalele interne au pronunțat decizia definitivă în procedură mai mult de șapte ani mai târziu, pe 3 noiembrie 2006. Curtea observă că Curtea Supremă de Justiție a trimis de mai multe ori cauza în fața curții de apel Cluj din cauza încălcării dispozițiilor procedurali de către jurisdicțiile inferioare.

De altfel, reiese din fapte că mai multe șederi au fost amânate din cauza defectului de citație regulată a părților, lipsă care nu poate fi atribuită reclamanților. De altfel, Curtea observă intervalele importante între ședările publice în fața Curții Supreme de Justiție extinzandu-se uneori până la șase luni și tardivitatea înregistrării recursurilor interesaților de către aceasta curte (a se vedea paragrafele 18 și 25 de mai sus).

În general, ținând cont de elementele dosarului, Curtea estimează că nu poate fi reproșat reclamanților o lipsă de diligență.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că cauza reclamanților nu a fost auzită într-un decurs de timp rezonabil. De atunci, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. III.

Reclamanții solicită 25.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material rezultând din neutilizarea apartamentelor litigioase între 2 mai 1997, data introducerii acțiunii referitoare la recunoașterea dreptului de proprietate a mamei lor și 3 noiembrie 2006, data anulării contractelor de vânzare. Reclamanții solicită de asemenea 10.000 euro (EUR) pentru insecuritate și anxietate datorită duratei excesive a procedurii lor, în disprețul dreptului lor de a respecta bunurile lor.

Cu privire la prejudiciul material, Guvernul admite că, atunci când un reclamant a fost privat pe o perioadă de utilizarea bunului său, are dreptul la reparații pentru prejudiciul material suferit ca urmare a acestei privații, dar arată că, în cazuri similare, Curtea nu a alocat sumă pentru pierderea de venituri, dar pentru privarea de proprietate (Anghelescu c. România, nr. 29411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002, Surpaceanu c. România, nr. 32260/96, § 54-56, 21 mai 2002, și Oprescu c. România, nr. 36039/97, § 56-57, 14 ianuarie 2003). În orice caz, Guvernul, trimitând la cauza Vlăduț c. România, precitată, subliniază că perioada în care reclamanții au fost privați de bunurile lor se situează între data deciziei definitive recunoscând dreptul de proprietate, și anume 17 decembrie 1998, și data deciziei judiciare de anulare a contractelor de vânzare, adică 3 noiembrie 2006. De altfel, Guvernul susține că Curtea nu ar trebui să speculeze pe posibilitatea și randamentul unei închirieri a apartamentelor în cauză (Buzatu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).

Cu privire la prejudiciul moral, Guvernul susține că o eventuală hotărâre de condamnare ar constitui în cazul de față o reparație suficientă. Ca titlu secundar, Guvernul estimează că suma avansată de reclamant este excesivă.

Curtea constată că reclamanții au suferit o lipsă de utilizare și o privare temporară de proprietate și estimează că evenimentele în cauză au putut provoca la ei o stare de incertitudine și suferință care nu pot fi compensate de constatarea încălcării. De atunci, estimează că trebuie să le aloce în comun 15.000 EUR, toți prejudiciile confundați. B. Cheltuieli și taxe

Reclamanții nu au formulat nici o cerere în acest sens.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale doar în măsura în care a cerut-o. De atunci, în cazul de față, Curtea nu acordă reclamanților nici o sumă în acest sens. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă că este adecvat să se bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă ; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 ; 3. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție ; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verse, în comun, reclamanților, în termen de trei luni de la data când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 15.000 EUR (cincisprezece mii euro), toți prejudiciile confundați, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit pe suma respectivă; b) că după expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; c) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil la data plății; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 februarie 2008 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 36476/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissantes de cet État, M me Rodica Ivona Cherebețiu et M me Liiana Jeana Suzana Ana Pop, ont saisi la Cour le 24 octobre 2003, en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Razvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 2 mars 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien ‑ fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1950, la maison sise au n o 26, rue 21 Décembre 1989, à Cluj ‑ Napoca, comprenant cinq appartement et le terrain afférent de 691 m², ayant appartenu à la mère des requérantes, fit l'objet d'une nationalisation. 1. Demande de restitution de la maison fondée sur la loi n o 112/95

Le 2 juillet 1996, la mère des requérantes demanda auprès de la commission pour l'application de la loi n o 112/95 (« la commission ») la restitution de la maison susmentionnée.

Par une décision administrative du 4 mars 1997, la commission octroya à la mère des requérantes l'appartement n o 2 de la maison et le terrain afférent de 252,77 m² et une indemnisation de 82 716 929 lei pour les autres appartements et le reste de terrain.

Tant la mère des requérantes que les requérantes elles-mêmes ont refusé de toucher cette somme qu'elles estimaient dérisoire. 2. Action en revendication de la maison

Le 2 mai 1997, la mère des requérantes saisit les tribunaux d'une action en constatation du caractère abusif de la nationalisation et en rectification du livre foncier par l'inscription de son droit de propriété sur la maison et le terrain afférent.

Le 1 er octobre 1997, la mère des requérantes obtint un jugement faisant droit à ses prétentions. Ce jugement fut confirmé en dernière instance par la cour d'appel de Cluj, le 17 décembre 1998.

Nonobstant la reconnaissance judiciaire définitive de son droit de propriété, la mère des requérantes se vit dans l'impossibilité de récupérer la maison entière car, en 1996, en vertu de la loi n o 112/1995, l'État avait vendu les appartements n os 1, 3, 4 et 5 aux locataires qui les occupaient. 3. Action en annulation des contrats de vente des appartements n os 1, 3, 4 et 5

Le 10 février 1999, la mère des requérantes demanda aux tribunaux de constater la nullité des contrats des ventes des appartements n os 3, 4 et 5. Elle faisait valoir que la nationalisation était abusive, que l'État ne pouvait pas être le propriétaire légitime des biens susmentionnés et, par conséquent, ne pouvait légalement les vendre.

Le 19 mars 1999, la mère des requérantes étendit l'objet de son action introductive à l'appartement n o 1.

Par un jugement du 24 mars 2000, le tribunal départemental de Cluj accueillit l'action de la requérante et annula les contrats de vente. Pour arriver à cette conclusion, le tribunal retint que l'État ne détenait pas un titre valable pour les appartements et, dès lors, il ne pouvait légalement les vendre aux locataires.

Le 2 mai 2000, les défendeurs interjetèrent appel.

Par un arrêt du 5 décembre 2000, la cour d'appel de Cluj rejeta l'appel.

Le 27 décembre 2000, les défendeurs formèrent un recours contre l'arrêt de la cour d'appel de Cluj.

L'affaire fut enregistrée sur le rôle de la Cour suprême de justice le 12 février 2001. La date de la première audience fut fixée pour le 26 octobre 2001.

Le 11 février 2002, les requérantes informèrent la Cour suprême de justice du décès de leur mère survenu le 12 décembre 2001 et de leur intention de continuer l'instance.

Par une décision du 22 février 2002, la Cour suprême de justice fit droit à la demande des requérantes de continuer l'instance et reporta l'audience au 21 juin 2002.

Le 21 juin 2002, la Cour suprême de justice reporta l'audience au 6 décembre 2002 pour irrégularité de la citation à comparaître de l'une des parties défenderesses envers laquelle une procédure de liquidation avait été engagée et pour défaut de paiement de la taxe judiciaire.

Le 6 décembre 2002, la Cour suprême de justice ajourna à nouveau l'instance au 11 avril 2003 pour les mêmes raisons.

Par un arrêt du 11 avril 2003, la Cour suprême de justice accueillit le recours et renvoya l'affaire devant la cour d'appel de Cluj pour un nouvel examen. Pour arriver à cette conclusion, la Cour suprême de justice constata que la cour d'appel n'avait pas examiné tous les moyens invoqués par les parties. L'arrêt fut rédigé le 11 juillet 2003. Le dossier de l'affaire fut transmis à la cour d'appel de Cluj le 23 septembre 2003.

Par un arrêt du 15 décembre 2003, la cour d'appel de Cluj annula les contrats de vente des appartements. L'arrêt fut rédigé le 2 février 2004.

Le 24 février 2004, les défendeurs formèrent un recours. Le 15 mars 2004, la cour d'appel de Cluj transmit le dossier à la Haute Cour de cassation et de justice qui l'enregistra le 16 septembre 2004 et fixa la première audience publique au 23 juin 2005.

Le 23 juin 2005, la Haute Cour de cassation et de justice ajourna l'instance pour irrégularité de la citation à comparaître d'une des parties défenderesses et pour défaut de paiement de la taxe judiciaire.

Le 22 août 2005, suite à la modification des dispositions du code de procédure civile régissant la compétence matérielle des tribunaux, la Haute Cour de cassation et de justice renvoya l'affaire à la cour d'appel Cluj. Cette dernière fixa la première audience au 11 novembre 2005.

Le 11 novembre 2005, la cour d'appel de Cluj déclina sa compétence en faveur de la Haute Cour de cassation et de justice faisant valoir qu'elle avait déjà examiné l'appel introduit par les défendeurs dans l'affaire. Le 5 décembre 2005, la cour d'appel transmis le dossier à Haute Cour de cassation et de justice. Cette dernière le reçut le 13 décembre 2005 et fixa une audience publique au 27 avril 2006.

Le 27 avril 2006, la Haute Cour de cassation et de justice déclina à son tour la compétence en faveur de la cour d'appel de Cluj.

Par un arrêt définitif du 3 novembre 2006, la cour d'appel de Cluj confirma son arrêt du 15 décembre 2003. 4. Demande de restitution en vertu de la loi n o 10/2001

Le 26 juillet 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001, la mère des requérantes déposa auprès de la mairie de Cluj-Napoca une demande de restitution de la maison sise au n o 26, rue 21 Décembre 1989, à Cluj ‑ Napoca.

Le 2 mai 2007, à la suite de la décision définitive de la cour d'appel de Cluj du 3 novembre 2006, le maire de Cluj-Napoca rendit une décision de restitution des appartements n os 1, 3, 4 et 5.

Le 26 juin 2007, les requérantes firent inscrire leur droit de propriété sur les appartements n os 1, 3 et 4, et le 4 septembre 2007 entrèrent en leur possession.

Les 22 août et 4 octobre 2007, les requérantes firent également inscrire leur droit de propriété sur l'appartement n o 5. II.

Les requérantes alléguaient que l'impossibilité de recouvrer la propriété des appartements n os 1, 3, 4 et 5 de la maison sise au n o 26, rue 21 Décembre 1989, à Cluj-Napoca, avait méconnu leur droit au respect de leurs biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Dans ses observations transmises à la Cour le 23 juin 2006, le Gouvernement fait valoir que le grief des requérantes doit être rejeté comme prématuré puisque une action en annulation des contrats de vente portant sur les appartements susmentionnés était alors pendant devant les tribunaux. De surcroît, le Gouvernement soulignait que l'action de la mère de requérantes avait été accueillie en première instance et en appel ce qui démontrait, aux yeux du Gouvernement, qu'il s'agissait bien d'une voie de recours efficace en droit interne.

Les requérantes arguaient que leur grief portait sur l'impossibilité de jouir de leurs appartements malgré la reconnaissance judiciaire de leur droit de propriété.

La Cour rappelle que la règle de l'épuisement des voies de recours internes vise à ménager aux États contractants l'occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises. Cette règle se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée et disponible tant en théorie qu'en pratique à l'époque des faits, c'est-à-dire qu'il était accessible, était susceptible d'offrir au requérant le redressement de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès (voir, parmi d'autres, Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, §§ 43 et 46, CEDH 2006-...).

La Cour réitère qu'assigner un particulier en justice ne saurait constituer une voie de recours à épuiser par un requérant lorsque ce dernier se plaint d'un acte positif des autorités, tel qu'en l'espèce l'impossibilité de jouir des appartements que les autorités devaient restituer aux requérantes en raison de la vente de ceux-ci par l'État à des tiers (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande du 29 novembre 1991, série A n o 222, p. 22, § 48, Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 47 in fine , CEDH 1999–II, et Mihai-Iulian Popescu c. Roumanie , n o 2911/02, §§ 30-32, 29 septembre 2005).

Au demeurant, la Cour note que l'action des requérantes a été accueillie par un arrêt définitif de la cour d'appel de Cluj du 3 novembre 2006.

Au vu de ce qui précède, il convient donc de rejeter l'exception du Gouvernement.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Dans ses observations envoyées à la Cour le 23 juin 2006, le Gouvernement ne conteste pas l'existence d'une ingérence dans le droit des requérantes de respect de leurs biens.

Il fait valoir que les requérantes avaient la possibilité de s'adresser aux autorités compétentes pour demander une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Le Gouvernement conclut que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 et que le retard enregistré dans l'indemnisation des intéressés ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.

Dans sa lettre du 1 er juin 2007, le Gouvernement met en exergue que, par l'arrêt du 3 novembre 2006, la cour d'appel de Cluj a annulé les contrats de vente portant sur les appartements n os 1, 3, 4 et 5 et dès lors les requérantes ont vu reconnaître leur droit de propriété également à l'encontre des anciens locataires.

Les requérantes font observer qu'entre le 1 er octobre 1997, date du prononcé du premier jugement portant sur la reconnaissance du droit de propriété de leur mère, et le 3 novembre 2006, date de l'arrêt de la cour d'appel de Craiova, elles se sont vues dans l'impossibilité d'utiliser les appartements en question et, dès lors, ont subi une atteinte à leur droit de propriété.

La Cour considère qu'avec l'arrêt définitif du 17 décembre 1998, les requérantes détenaient une décision définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de leur restituer le bien litigieux. Comme la Cour l'a déjà constaté (voir affaire Străin précité § 38) l'existence de leur droit de propriété en vertu dudit jugement définitif n'était pas conditionnée à d'autres formalités.

La Cour rappelle avoir d'ores et déjà jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de propriété. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin et autres précité, §§ 39, 43 et 59).

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée, la Cour a constaté que l'État avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'État à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour constate que pendant une période de presque huit ans, à savoir entre le 17 décembre 1998 et le 3 novembre 2006, les requérantes se sont trouvées dans l'impossibilité de jouir de leur droit de propriété sur les appartements susmentionnés. A cet égard, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar des affaires Păduraru et Porteanu , dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires des appartements avant que le droit de propriété des requérantes sur ce bien ne soit confirmé définitivement avec effet rétroactif. Et comme dans ces affaires, ainsi que dans l'affaire Străin , les requérantes ont en l'espèce été reconnues propriétaires légitimes, les tribunaux ayant jugé incontestable leur titre de propriété, eu égard à la nationalisation abusive ( voir Vlăduț c. Roumanie , n o 6350/02, § 39, 30 novembre 2006).

La Cour note que la vente par l'État des biens des requérantes, en vertu de la loi n o 112/1995 qui ne permettait de vendre que les biens nationalisés de manière légale, a empêché les requérantes de jouir de leur droit, et qu'aucun dédommagement ne leur a été octroyé pour la période pendant laquelle elles ont été privées de leurs appartements.

Dès lors, la Cour considère que la privation des requérantes de leur droit de propriété sur les appartements n os 1, 3, 4 et 5 de la maison sise au n o 26, rue 21 Décembre 1989, à Cluj-Napoca, entre le 17 décembre 1998 et le 3 novembre 2006, malgré leurs démarches pour obtenir la restitution des appartements, combinée avec l'absence totale d'indemnisation à ce titre, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu violation de cette disposition. II.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle considère par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Elle le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que l'exigence de célérité prévue par l'article 6 § 1 de la Convention n'a pas été méconnue puisque il n'y a pas eu de longues périodes de totale inaction de la part des autorités judiciaires. Il souligne que les tribunaux ont dû régler certains incidents procéduraux, comme le décès de certaines parties ou l'état de faillite d'un des défendeurs. En outre, l'ajournement du prononcé d'un jugement n'a eu lieu qu'une fois, les délais de communication des dossiers d'un tribunal à l'autre ont été courts et les audiences publiques ont été fixées à des intervalles raisonnables tout en respectant les vacances judiciaires. S'agissant des délais plus longs fixés par la Cour suprême de justice, le Gouvernement souligne la charge particulièrement importante de travail de la plus haute juridiction. En ce qui concerne la conduite des parties, le Gouvernement mentionne que les parties ont fait usage de leurs droits procéduraux demandant à plusieurs reprises le report de l'audience et interjetant les voies de recours disponibles en droit interne. De ce fait, elles ont contribué à l'allongement de la procédure.

Les requérantes estiment que la longueur déraisonnable de la procédure est due à la méconnaissance de plusieurs dispositions procédurales qui a entraîné le renvoi de l'affaire à trois reprises par la Cour suprême de justice devant la cour d'appel de Cluj. De leur côté, elles n'ont aucunement contribué à l'allongement de procédure. Au contraire, après le décès de leur mère, elles ont manifesté à très court délai l'intention de continuer l'instance. Les requérantes soutiennent également qu'il s'agit d'une affaire simple, posant des problèmes juridiques récurrents en Roumanie à l'époque, ce qui explique d'ailleurs, à leurs yeux, le fait que les tribunaux n'ont pas ordonné d'expertises techniques ou interrogé des témoins en l'espèce.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, et Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 73, CEDH 2003 ‑ VIII).

De l'avis de la Cour, le présent litige ne revêtait pas une complexité particulière, puisqu'il s'agissait au départ d'une simple action en annulation des contrats de vente.

La Cour note que, saisis le 10 février 1999, les tribunaux internes ont rendu la décision définitive dans la procédure plus de sept ans plus tard, le 3 novembre 2006. La Cour note que la Cour suprême de justice a renvoyé à plusieurs reprises l'affaire devant la cour d'appel de Cluj en raison de la méconnaissance des dispositions procédurales par les juridictions inférieures.

En outre, il ressort des faits que plusieurs audiences ont été ajournées en raison du défaut de citation régulière des parties, lacune que l'on ne saurait imputer aux requérantes. De plus, la Cour remarque les intervalles importants entre les audiences publiques devant la Cour suprême de justice s'étendant parfois jusqu'à six mois et la tardiveté de l'enregistrement des recours des intéressés par cette même cour (voir paragraphes 18 et 25 ci ‑ dessus).

De manière générale, au vu des éléments du dossier, la Cour estime qu'il ne peut être reproché aux requérantes un manque de diligence.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause des requérantes n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

Les requérantes réclament 25 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel résultant de la non-jouissance des appartements litigieux entre le 2 mai 1997, date de l'introduction de l'action concernant la reconnaissance du droit de propriété de leur mère et le 3 novembre 2006, date de l'annulation des contrats de vente. Les requérantes réclament également 10 000 euros (EUR) pour l'insécurité et l'angoisse dues à la durée excessive de leur procédure, au mépris de leur droit au respect de leurs biens.

S'agissant du dommage matériel, le Gouvernement admet que, lorsqu'un requérant a été privé pendant une période de la jouissance de son bien, il a droit à la réparation pour le préjudice matériel subi suite à cette privation, mais met en avant que, dans des affaires similaires, la Cour n'a pas alloué de somme pour le manque à gagner, mais pour la privation de propriété ( Anghelescu c. Roumanie , n o 29411/95, §§ 75-77, 9 avril 2002, Surpaceanu c. Roumanie , n o 32260/96, § 54-56, 21 mai 2002, et Oprescu c. Roumanie , n o 36039/97, § 56-57, 14 janvier 2003). En tout état de cause, le Gouvernement, renvoyant à l'affaire Vlăduț c. Roumanie, précitée, souligne que la période pendant laquelle les requérantes ont été privées de leurs biens est située entre la date de la décision définitive reconnaissant le droit de propriété, à savoir le 17 décembre 1998, et la date de la décision judiciaire d'annulation des contrats de vente, soit le 3 novembre 2006. En outre, le Gouvernement argue que la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d'une location des appartements en question ( Buzatu c. Roumanie (satisfaction équitable), n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005).

En ce qui concerne le dommage moral, le Gouvernement soutient qu'un éventuel arrêt de condamnation constituerait en l'espèce une réparation suffisante. A titre subsidiaire, le Gouvernement estime que le montant avancé par les requérantes est excessif.

La Cour constate que les requérantes ont subi un manque d'usage et une privation temporaire de propriété et estime que les événements en cause ont pu provoquer chez elles un état d'incertitude et des souffrances qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Dès lors, elle estime qu'il y a lieu de leur allouer conjointement 15 000 EUR, tous préjudices confondus. B. Frais et dépens

Les requérantes n'ont formulé aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie aux requérantes aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' État défendeur doit verser, conjointement, aux requérantes, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 15 000 EUR (quinze mille euros), tous préjudices confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur ladite somme ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; c) que les montants en question seront à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président