AFFAIRE POP c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 7234/03) îndreptată împotriva României și pe care un cetățean al acestui stat, d-l Valer Pop («reclamantul»), a înaintat-o Curții pe 30 ianuarie 2003 în baza articolului 34 din Convenția privind apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale («Convenția»).

Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agenta sa, doamna B. Ramașcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 21 octombrie 2005, Curtea (secțiunea a treia) a decis comunicarea cererei Guvernului. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a decis ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate în același timp. PE FOND I.

În 1991, reclamantul și tatăl său au cerut în vertu legii nr. 18/1991 asupra fondului fonciar («legea nr. 18/1991») restitutia de către autoritățile locale competente a mai multor terenuri care aparținuseraîfoștilor proprietari ai acestora, în particular un teren situat în interiorul perimetrului satului Miresu Mare și figurând în registrul fonciar nr. 1237/79 al acestui sat ca având o suprafață de 6.981 m2. Ulterior, ei precizaseraîcă fuseseîde acord ca să fie deduse din terenul cerut, conform legii nr. 18/1991, parcelele pe care respectiv F.R. și D.V. construiseraîcasele lor, adică 1.000 m2 pentru fiecare din aceștia.

Pe 27 iunie 1991, reclamantul și tatăl său au contestat la comisia departamentală Maramureș de aplicare a legii nr. 18/1991 («comisia departamentală») refuzul comisiei locale Miresu Mare («comisia locală») de a face drept cererii lor menționată anterior.

Printr-o hotărâre din 29 aprilie 1992, comisia departamentală a admis contestația menționată și a decis să le restituie terenul revendicat, minus 1.000 m2 pentru fiecare din cele două case menționată anterior.

Conform hotărârii menționată anterior, printr-un proces-verbal din 16 aprilie 1993, comisia locală a emis reclamantului și tatălui său o atestare de punere în posesiune a unui teren de 3.992 m2, care conform expertizelor judiciare ulterioare se dovedea a nu avea în realitate decât aproximativ 3.400 m2 și care se întindea lângă casa lui F.R. și se suprapuneaîîn mare parte cu terenul aparținând acestei case. F.R. folosea terenul litigios din 1991.

Pe 19 mai 1993, comisia locală a emis lui F.R., consilier la primăria Miresu Mare și apoi primar al acestui sat, un certificat de proprietate asupra unui teren de 3.000 m2 aparținând casei sale, care în mare parte era același teren restituit în proprietate reclamantului.

Într-o dată neprecizată, F.R. a sesizat tribunalul de prima instanță Baia Mare cu o acțiune bazată pe legea nr. 18/1991 care tinde la anularea hotărârii din 29 aprilie 1992 a comisiei departamentale și la recunoașterea dreptului ei de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 4.981 m2, care include parcela litigioasă revendicată de către reclamant și F.R. Expertiza realizată în speță constata că terenul de 6.981 m2 figurând în registrul fonciar nr. 1237/79 avea în realitate o suprafață de 6.379 m2 și că terenul de 3.992 m2 la care reclamantul avea dreptul în vertu hotărârii din 29 aprilie 1992, și care constituia obiectul litigiului, avea într-adevăr aproximativ 3.400 m2 și se afla în posesiunea lui F.R.

Printr-o sentință din 3 mai 1996, tribunalul de prima instanță Baia Mare a respins acțiunea introdusă de F.R. Bazandu-se, în particular, pe expertiza menționată anterior, tribunalul a constatat că reclamantul figurează din 1948 ca proprietar al terenului litigios identificat de registrul fonciar nr. 1237/79, că F.R. nu avea dreptul la o parcelă de teren mai mare de 1.000 m2 aparținând casei sale, și că hotărârea din 29 aprilie 1992 a comisiei departamentale era legală și bine fundamentată.

Pe 23 octombrie 1996, în cursul procedurii, comisia departamentală a emis lui F.R. un titlu de proprietate pe o parcelă de 4.178 m2 care face parte din terenul figurând în registrul fonciar nr. 1237/79, din care 3.528 m2 de pământ arabil, în mare parte terenul litigios, și 650 m2 de construcții și grădină.

Printr-o hotărâre definitivă din 22 ianuarie 1997, tribunalul departamental Maramureș a respins recursul formulat de F.R. împotriva sentinței din 3 mai 1996. În considerentele hotărârii sale, după ce a reprodus dispozițiile articolului 23 al legii nr. 18/1991, tribunalul a considerat că hotărârea din 29 aprilie 1992 a comisiei departamentale, fiind aceasta parte la procedură, respectaseîîn timp dreptul reclamantului ca fost proprietar, care dovediseîdreptul de proprietate pe terenul obiectul acestei hotărâri, și acela al lui F.R. pe terenul aparținând casei sale. El notase la acest sens că F.R. se vázuseîîn favoare pe 19 mai 1993 a unui teren de 3.000 m2 atinând casa sa, teren cu privire la care putea invoca un drept de proprietate, și adăugase că titlul administrativ de proprietate emis în cursul procedurii, pe 23 octombrie 1996, lui F.R. pentru o suprafață superioară nu putea modifica rezultatul cauzei. B. Acțiune în anulare parțială a titlului de proprietate al lui F.R. pe terenul litigios

Printr-o hotărâre din 5 octombrie 1999, curtea de apel Cluj a anulat cu trimitere sentința din 4 martie 1998 a tribunalului de prima instanță Baia Mare care acceptaseîacțiunea reclamantului în anulare parțială a titlului de proprietate al lui F.R. din 23 octombrie 1996 pentru 3.528 m2 de pământ arabil. Curtea de apel constata că în vertu articolului 23 al legii nr. 18/1991, F.R. se vázuseîîn favoare pe 19 mai 1993 a unui drept de proprietate pe o parcelă de 3.000 m2 și că o expertiză tehnică se dovedea a fi necesară în speță pentru a stabili în ce măsură acțiunea reclamantului era admisibilă.

După trimiterea cauzei, tribunalul de prima instanță Baia Mare a ordonat o expertiză tehnică, ale cărei concluzii precizaseîcă în deosebire de ceea ce era notat în titlul de proprietate al acesteia, F.R. era într-adevăr în posesiunea unui teren de 3.972 m2, din care 612 m2 ocupați de casă și dependințele acesteia și 3.360 m2 reprezentând terenul revendicat de reclamant în vertu hotărârii din 29 aprilie 1992 a comisiei departamentale. Printr-o sentință din 29 noiembrie 2000, tribunalul acceptaseîîn parte acțiunea reclamantului și, pe baza sentinței definitive din 22 ianuarie 1997 care confirmasseîhotărârea din 29 aprilie 1992, anulaîtitlul de proprietate al lui F.R. pentru suprafața depășind 1.000 m2 aparținând casei sale.

Printr-o hotărâre din 11 aprilie 2001, tribunalul departamental Maramureș acceptaseîapelul declarat de F.R. și decideîanularea titlului de proprietate al acesteia doar pentru 1.178 m2, pe motiv că, prin hotărârea din 5 octombrie 1999, curtea de apel Cluj stabiliseîcă F.R. avea drept la 3.000 m2 de teren aparținând casei sale, această concluzie fiind obligatorie pentru jurisdicțiile de trimitere.

Printr-o hotărâre definitivă din 14 septembrie 2001, curtea de apel Cluj a respins recursul formulat de reclamant, confirmând fondul hotărârii din 11 aprilie 2001.

Rezultă din dosar că reclamantul nu a cerut autoritățile să fie pus în posesiune a parcelei de teren din care F.R. nu mai era proprietară în urma hotărârii din 14 septembrie 2001 precitată, estimând că avea drept la întregul teren litigios de aproximativ 0,34 ha. De asemenea, rezultă din dosar că autoritățile nu au întreprins alte demersuri pentru executarea sentinței din 3 mai 1996 a tribunalului de prima instanță Baia Mare, confirmată de hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului departamental Maramureș. II.

În cazul în care părțile la un litig tranșat de o sentință definitivă consideră că dispozitivul acestei sentințe necesită clarificări cu privire la sensul și alcătuirea ei pentru a fi executată, ele pot sesiza jurisdicția care a pronunțat sentința în chestiune cu o contestație la titlu (contestatie la titlu) (hotărârea din 18 septembrie 1996 a curții de apel București; hotărârea nr. 2944/1998 a curții de apel Craiova). Conform doctrinei, dispozitivul trebuie interpretat la lumina considerentelor esențiale, adică considerentele care fac dispozitivul inteligibil. O parte din doctrină consideră de asemenea că în caz de contradicție între dispozitiv și considerente ale unei hotărâri, primul prevalează (D. Alecsandresco, Tratat teoretic și practic de drept civil român, Tomul VII, p. 514, citat în I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, 2004). PE DREPT I.

Reamintind că există o conexiune strictă între cerințele articolului 35 § 1 din Convenție privind epuizarea căilor de atac interne și respectarea termenului de șase luni, Guvernul aruncă tardivitatea cererei introduse la Curt pe 30 ianuarie 2003, mai mult de șase luni după hotărârea definitivă din 14 septembrie 2001 a curții de apel Cluj care ar fi dăunat dreptului reclamantului. El adaugă că pronunțarea acestei hotărâri este un act instantaneu, care nu creează o situație continuă.

Reclamantul nu a depus observații pe acest punct.

Curtea estimează că în speță excepția de tardivitate ridicată de Guvern este strâns legată de fondul grievului pe care reclamantul îl trage din art. 1 al Protocoalei nr. 1, de aceea trebuie să fie unită fondului.

De altfel, Curtea constată că petiția nu este manifestă lipsă de temei în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că aceasta nu se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Pe fond

Bazandu-se pe cauza Manoilescu și Dobrescu c. România (nr. 60861/00 (decizie), CEDO 2005-...), Guvernul consideră că reclamantul nu putea să-și invoace un «bun» decât în măsura în care hotărârea administrativă din 29 aprilie 1992 a comisiei departamentale a fost confirmată de hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului departamental Maramureș. La acest sens, el estimează că recunoscând dreptul de proprietate al lui F.R. pe parcela de 3.000 m2, hotărârea din 22 ianuarie 1997 nu confirmase hotărârea administrativă susmenționată decât în măsura în care aceasta nu ignora dreptul de proprietate al lui F.R. pe dita parcelă. Deoarece în urma hotărârii din 14 septembrie 2001 pronunțată de curtea de apel Cluj cu privire la acțiunea în anulare ulterioară este liber pentru reclamant să se bucure de dreptul de proprietate pe terenul la care avea drept, adică terenul litigios cu excepția parcelei de 3.000 m2 atribuite lui F.R., Guvernul consideră că nu există ingență în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale.

În cazul în care Curtea ar considera că ar fi existat o ingerință în dreptul invocat de reclamant, Guvernul susține că aceasta era prevăzută de legea, adică legea nr. 18/1991 și decretul-lege nr. 42/1990, că viza un scop legitim, adică respectarea dreptului de proprietate al lui F.R. recunoscut prin hotărârea administrativă din 19 mai 1993, și că era proporțională cu scopul urmărit. Referindu-se la cauza Jahn și alții c. Germania ([GC], nr. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, § 93, CEDO 2005-...) și la marjă largă de apreciere de care beneficiază statul în materie, Guvernul estimează că jurisdicțiile interne au ajuns la decizii care nu au rupt echilibrul drept de menținut între interesele prezente.

Reclamantul contestă argumentele Guvernului. El consideră că autoritățile române trebuiau să respecte hotărârea definitivă din 22 ianuarie 1997 a tribunalului departamental Maramureș și că, dacă estimau că F.R. avea drept la o parcelă de 3.000 m2, punerea în posesiune a acestei din urmă nu trebuia să se facă pe terenul său, ci pe un teren aparținând statului.

Pentru a stabili dacă reclamantul beneficiază de un «bun» în sensul articolului 1 al Protocoalei nr. 1, Curtea trebuie să examineze alcătuirea hotărârii din 29 aprilie 1992 a comisiei departamentale, asupra căreia există controversă între părți, luând în considerare termenii hotărârii din 22 ianuarie 1997 a tribunalului departamental Maramureș care a confirmat-o în ultimă instanță. Conform articolului citat, așa cum interpretat de jurisprudența Curții, noțiunea de «bun» poate acoperi atât «bunuri actuale» cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în vertu cărora reclamantul poate susționa că are cel puțin o «speranță legitimă» de a obține exercitarea efectivă a dreptului de proprietate (Kopecky c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).

Curtea observă că referindu-se la considerentele hotărârii din 22 ianuarie 1997, Guvernul susține că în ciuda confirmării hotărârii din 29 aprilie 1992, aceasta a fost implicit modificată de tribunalul departamental Maramureș, de aceea dreptul reclamantului nu subsista decât în măsura în care nu ignora dreptul de proprietate al lui F.R. pe o parcelă de 3.000 m2 din terenul litigios, adică doar pentru restul acestui teren.

Curtea notează că dispozitivul hotărârii precitate se mărginește la respingerea recursului lui F.R., ceea ce revine la confirmarea hotărârii administrative din 29 aprilie 1992 a comisiei departamentale. Ea observă la acest sens că, dacă nu ar fi fost așa, tribunalele ar fi putut accepta parțial acțiunea lui F.R. Cu toate acestea, rezultă chiar din considerentele hotărârii în chestiune că tribunalul departamental Maramureș, care a trimis expresz la dispozițiile articolului 23 al legii nr. 18/1991, estimase că hotărârea din 29 aprilie 1992, și deci dreptul reclamantului să se vadă restituind terenul obiectul acestei hotărâri, putea se-și combine cu dreptul pe care tribunalul recunoaștea lui F.R. să se vadă restituind o parcelă de 3.000 m2. De altfel, presupunând chiar că dispozitivul hotărârii din 22 ianuarie 1997 trebuie clarificat la lumina considerentelor sale, Curtea estimează că în vertu acestei hotărâri reclamantul putea legitim să spere să se vadă restituind terenul identificat de hotărârea administrativă din 29 aprilie 1992 sau, cel puțin, un teren echivalent luând în considerare referința la art. 23 precitat.

În vederea observațiilor de mai sus, Curtea consideră că hotărârea administrativă din 29 aprilie 1992 a comisiei departamentale se analiza o creanță împotriva statului român care putea fi considerată suficient stabilită pentru a fi calificată de «valoare patrimonială» și apela protecția articolului 1 al Protocoalei nr. 1. Această hotărâre, care deveniseîdefinitivă în speță prin respingerea acțiunii în anulare introduse de F.R., nu fusese invalidată de nici o hotărâre jurisdicțională ulterioară (Manoilescu și Dobrescu, precitată, §§ 88 și 89).

La acest sens, Curtea notează că reclamantul se plânge nu de un act determinat, ci mai degrabă de ingerință în dreptul seu la respectarea bunurilor sale din cauza inacțiunii autoritățile române și a refuzului acestora de a lua măsuri pentru a-i garantiza restituirea efectivă a bunului, ceea ce se rezumă la o situație continuă (Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99, § 51, 2 martie 2004, și Manoilescu și Dobrescu, precitată, § 90). Luând în considerare raportul de conexitate între cerințele articolului 35 § 1 din Convenție privind epuizarea căilor de atac interne și respectarea termenului de șase luni și faptul că acțiunea în anulare a titlului de proprietate emis de autorități unui terț nu este un recurs efectiv de epuizat atunci când obligația de executare a unei hotărâri definitive revine autorităților, Curtea nu putea concluziona că pronunțarea hotărârii din 14 septembrie 2001 a curții de apel Cluj puneîcapăt situației continue în speță. La acest sens, ea notează că hotărârea precității nu anulaîhotărârea din 22 ianuarie 1997 și nu modificaînus modalitatea de executare a obligației decurgând din dita hotărâre (Sabin Popescu precitată, §§ 54 și 58-60, și Mihai Iulian Popescu c. România, nr. 2911/02, 29 septembrie 2005, §§ 30-32).

Curtea observă că hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului departamental Maramureș nu a fost executată de autorități. O asemenea neexecutare se analiza o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, care relevă din prima propoziție din primul alineat al articolului 1 al Protocoalei nr. 1 (Mihai Iulian Popescu precitată, § 57). Rămâne de examinat dacă această ingerință este imputabilă autorităților și, în caz afirmativ, dacă era prevăzută de legă, servea o «cauză de utilitate publică» și menținea echilibru drept între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului. Curtea observă că rezultă din hotărârea din 14 septembrie 2001 a curții de apel Cluj și din expertiza tehnică realizată în cadrul acestei proceduri că F.R. se vázuseîîn favoare a unui drept de proprietate pe o parcelă de 3.000 m2 din terenul litigios, de aceea era liber pentru reclamant să ceară punerea în posesiune a parcelei rămase de aproximativ 972 m2 din acest teren. Văzând refuzul reclamantului de a cere punerea în posesiune a acestei parcele, Curtea nu putea face responsabile autoritățile pentru neexecutarea hotărârii din 22 ianuarie 1997 la acest sens.

Referitor la restul terenului la care reclamantul avea drept în vertu hotărârii din 22 ianuarie 1997, Curtea observă că Guvernul nu furnizaseînici un document dovedind demersurile autorităților de a pune efectiv reclamantul în posesiune a acestui teren. Ea estimează că nu era vorba în speță de o imposibilitate obiectivă de a face executa hotărârea precității, mai ales în măsura în care autoritățile erau ele-înșile responsabile de a atribui același teren atât reclamantului cât și lui F.R., în timp ce proceduri privind acest teren erau pendinte, și aparținea autorităților să facă demersuri pentru a clarifica situația deciziilor aparent concurente pe care trebuiau să le execute. De fapt, aparține fiecărui stat contractant să se doteze cu arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive care-i revin, Curtea având doar sarcina de a examina dacă în cazuri de speță măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003). De altfel, presupunând chiar că dispozitivul hotărârii din 22 ianuarie 1997 trebuie citit la lumina considerentelor care fac referință la art. 23 al legii nr. 18/1991, Curtea notează că nu rezultă din dosar că autoritățile ar fi propus reclamantului punerea în posesiune a unui teren echivalent, conform dispozițiilor acestui articol.

Curtea reamintește că în refuzul de a executa hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului departamental Maramureș, autoritățile naționale au privat reclamantul de exercitarea dreptului seu de proprietate pe terenul în chestiune, cu excepția unei parcele de aproximativ 972 m2 pentru neexecutarea căreia nu sunt responsabile, fără a-i furniza vreun motiv pentru această ingerință (Sabin Popescu, precitată, § 81).

Ea estimează că având în vedere observațiile de mai sus, Guvernul nu oferise nici o justificare valabilă pentru ingerința cauzată de neexecutarea hotărârii din 22 ianuarie 1997; era prin urmare arbitrară și atrageîîncălcarea principiului legalității. O asemenea concluzie scutește Curtea de a cerceta dacă echilibru drept a fost menținut între cerințele interesului general și imperativele salvgardării drepturilor individuale ale reclamanților (Metaxas c. Grecia, nr. 8415/02, § 31, 27 mai 2004).

Prin urmare, la lumina celor de mai sus, Curtea estimează că a existat în speță încălcare a articolului 1 al Protocoalei nr. 1. II.

Reclamantul cere 50.000 EUR pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit, estimând că este privat de dreptul de a se bucura de bunul său de cincisprezece ani și că autoritățile l-au hărțuit și l-au tratat cu dispreț.

Guvernul notează că reclamantul nu precizaseîsumele cerute pentru prejudiciul material și pentru prejudiciul moral respectiv. Referindu-se la cauze similare tratate de Curt (Croitoru c. România, nr. 54400/00, 9 noiembrie 2004, și Mihai Iulian Popescu, precitată), el observă că, în orice caz, reclamantul nu submisesedocumente justificative în sprijinul cererii sale și că suma reclamată este excesivă.

Curtea reamintește că o hotărâre care constată o încălcare trage după sine pentru statul pârât obligația juridică de a pune capăt încălcării și de a-i șterge consecințele în așa fel încât să restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Metaxas precitată, § 35, și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

Curtea constataseîîn cazul cauzei de speță o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale din cauza neexecutării de către autorități, fără nici o justificare valabilă, a hotărârii din 22 ianuarie 1997 a tribunalului departamental Maramureș, exceptând în ceea ce privește o parcelă de aproximativ 972 m2 pentru neexecutarea căreia nu sunt responsabile. La acest sens, Curtea observă că în speță nu este constatat că executarea hotărârii din 22 ianuarie 1997 deveniseîobiectiv imposibilă. În aceste circumstanțe, ea estimează că reconstitutia dreptului de proprietate al reclamantului pe terenul la care avea drept în vertu hotărârii din 22 ianuarie 1997, cu excepția parcelei de aproximativ 972 m2 susmenționată, plasaîîreclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalând cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 al Protocoalei nr. 1 nu fuseseîîncălcate.

În cazul neexecutării unei asemenea execuții de statul pârât în decurs de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verse interesatului, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzând valorii terenului în chestiune. Luând în considerare informațiile de care dispune cu privire la piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea actuală a terenului la 15.000 EUR.

De plus, Curtea estimează că reclamantul suferiseîprejudiciul moral din cauza în particular a frustrării provocate de imposibilitatea de a vedea executarea hotărârii pronunțate în favoarea sa și că prejudiciul nu este suficient compensat de un constat de încălcare.

În aceste circumstanțe, având în vedere ansamblul elementelor în posesia sa și statuând în echitate, așa cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea acordă reclamantului 2.000 EUR ca titlu de prejudiciu moral. B. Frais și drepturi

Reclamantul nu a formulat nici o cerere la acest titlu.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și drepturilor sale decât în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în speță, Curtea nu acordă reclamantului nici o sumă la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocoalei nr. 1; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să execute hotărârea din 22 ianuarie 1997 a tribunalului departamental Maramureș privind terenul litigios, cu excepția unei parcele de aproximativ 972 m2 pentru neexecutarea căreia autoritățile nu sunt responsabile, în decurs de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție; b) că în cazul neexecutării, Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în decurs de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, 15.000 EUR (cincisprezece mii de euro) pentru prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată ca titlu de impozit; c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verse reclamantului 2.000 EUR (doi mii de euro) pentru prejudiciu moral; d) că sumele în chestiune vor fi convertite în noi lei români (RON) la cursul aplicabil la data reglementării; e) că de la expirarea acestui termen și până la plată, sumele vor fi majorate cu o dobândă simplă la un curs egal cu cel al facilității de împrumut marginal al Băncii Centrale Europene aplicabil în această perioadă, majorat cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris pe 21 decembrie 2006 conform articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefieria Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 7234/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Valer Pop (« le requérant »), a saisi la Cour le 30 janvier 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 21 octobre 2005, la Cour (troisième section) a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1991, le requérant et son père demandèrent en vertu de la loi n o 18/1991 sur le fond foncier (« la loi n o 18/1991 ») la restitution par les autorités locales compétentes de plusieurs terrains qui avaient appartenu à leur parents, dont notamment un terrain situé à l'intérieur du périmètre du village de Miresu Mare et figurant dans le registre foncier n o 1237/79 de ce village comme ayant une superficie de 6 981 m 2 . Ultérieurement, ils précisèrent qu'ils étaient d'accord que soient déduits du terrain demandé, conformément à la loi n o 18/1991, les parcelles sur lesquelles respectivement F.R. et D.V. avaient construit leurs maisons, soit 1 000 m 2 pour chacun de ces derniers.

Le 27 juin 1991, le requérant et son père contestèrent auprès de la commission départementale de Maramures d'application de la loi n o 18/1991 (« la commission départementale ») le refus de la commission locale de Miresu Mare (« la commission locale ») de faire droit à leur demande susmentionnée.

Par une décision du 29 avril 1992, la commission départementale accueillit la contestation susmentionnée et décida de leur restituer le terrain revendiqué, moins 1 000 m 2 pour chacune des deux maisons susmentionnées.

Conformément à la décision susmentionnée, par un procès-verbal du 16 avril 1993, la commission locale délivra au requérant et à son père une attestation de mise en possession d'un terrain de 3 992 m 2 , qui selon des expertises judiciaires ultérieures s'avérait n'avoir en réalité qu'environ 3 400 m 2 et qui avoisinait la maison de F.R. et se superposait en grande partie avec le terrain afférant à cette maison. F.R. utilisait le terrain litigieux depuis 1991.

Le 19 mai 1993, la commission locale délivra à F.R., conseillère à la mairie de Miresu Mare et ensuite maire de ce village, un certificat attestant son droit de propriété sur un terrain de 3 000 m 2 afférent à sa maison, qui en grande partie était le même terrain ayant été restitué en propriété au requérant.

A une date non précisée, F.R. saisit le tribunal de première instance de Baia Mare d'une action fondée sur la loi n o 18/1991 tendant à l'annulation de la décision du 29 avril 1992 de la commission départementale et la reconnaissance de son droit de propriété sur une surface de terrain de 4 981 m 2 , qui incluait la parcelle litigieuse revendiquée à la fois par le requérant et par F.R. L'expertise réalisée en l'espèce constata que le terrain de 6 981 m 2 figurant dans le registre foncier n o 1237/79 avait en réalité une superficie de 6 379 m 2 et que le terrain de 3 992 m 2 auquel le requérant avait droit en vertu de la décision du 29 avril 1992, et qui constituait l'objet du litige, avait en effet environ 3 400 m 2 et était en possession de F.R.

Par un jugement du 3 mai 1996, le tribunal de première instance de Baia Mare rejeta l'action introduite par F.R. S'appuyant, entre autres, sur l'expertise susmentionnée, le tribunal constata que le requérant figurait depuis 1948 en tant que propriétaire du terrain litigieux identifié par le registre foncier n o 1237/79, que F.R. n'avait pas droit à une parcelle de terrain de plus de 1 000 m 2 afférente à sa maison, et que la décision du 29 avril 1992 de la commission départementale était légale et bien fondée.

Le 23 octobre 1996, au cours de la procédure, la commission départementale délivra à F.R. un titre de propriété sur une parcelle de 4 178 m 2 faisant partie du terrain figurant dans le registre foncier n o 1237/79, dont 3 528 m 2 de terre arable, soit en grande partie le terrain litigieux, et 650 m 2 de constructions et de jardin.

Par un arrêt définitif du 22 janvier 1997, le tribunal départemental de Maramures rejeta le recours formé par F.R. contre le jugement du 3 mai 1996. Dans les motifs de son arrêt, après avoir reproduit les dispositions de l'article 23 de la loi n o 18/1991, le tribunal considéra que la décision du 29 avril 1992 de la commission départementale, cette dernière ayant été partie à la procédure, avait respecté à la fois le droit du requérant en tant qu'ancien propriétaire, qui avait fait la preuve de son droit de propriété sur le terrain faisant l'objet de cette décision, et celui de F.R. sur le terrain afférent à sa maison. Il nota à ce titre que F.R. s'était vu octroyer le 19 mai 1993 un terrain de 3 000 m 2 attenant à sa maison, terrain à l'égard duquel elle pouvait invoquer un droit de propriété, et ajouta que le titre administratif de propriété délivré au cours de la procédure, le 23 octobre 1996, à F.R. pour une superficie supérieure ne pouvait modifier l'issue de l'affaire. B. Action en annulation partielle du titre de propriété de F.R. sur le terrain litigieux

Par un arrêt du 5 octobre 1999, la cour d'appel de Cluj cassa avec renvoi le jugement du 4 mars 1998 du tribunal de première instance de Baia Mare qui avait accueilli l'action du requérant en annulation partielle du titre de propriété de F.R. du 23 octobre 1996 pour les 3 528 m 2 de terre arable. La cour d'appel constata qu'en vertu de l'article 23 de la loi n o 18/1991, F.R. s'était vu attribuer le 19 mai 1993 un droit de propriété sur une parcelle de 3 000 m 2 et qu'une expertise technique s'avérait nécessaire en l'espèce pour établir dans quelle mesure l'action du requérant était recevable.

Après le renvoi de l'affaire, le tribunal de première instance de Baia Mare ordonna une expertise technique, dont les conclusions précisaient qu'à la différence de ce qui était marqué dans son titre de propriété, F.R. était en effet en possession d'un terrain de 3 972 m 2 , dont 612 m 2 occupés par la maison et ses dépendances et 3 360 m 2 représentant le terrain revendiqué par le requérant en vertu de la décision du 29 avril 1992 de la commission départementale. Par un jugement du 29 novembre 2000, le tribunal accueillit en partie l'action du requérant et, sur le fondement du jugement définitif du 22 janvier 1997 qui avait confirmé la décision du 29 avril 1992, il annula le titre de propriété de F.R. pour la superficie dépassant les 1 000 m 2 afférents à sa maison.

Par un arrêt du 11 avril 2001, le tribunal départemental de Maramures accueillit l'appel interjeté par F.R. et décida d'annuler son titre de propriété uniquement pour 1 178 m 2 , au motif que, par l'arrêt du 5 octobre 1999, la cour d'appel de Cluj avait établi que F.R. avait droit à 3 000 m 2 de terrain afférent à sa maison, cette conclusion étant obligatoire pour les juridictions de renvoi.

Par un arrêt définitif du 14 septembre 2001, la cour d'appel de Cluj rejeta le recours formé par le requérant, confirmant le bien-fondé de l'arrêt du 11 avril 2001.

Il ressort du dossier que le requérant n'a pas demandé aux autorités d'être mis en possession de la parcelle de terrain dont F.R. n'était plus propriétaire à la suite de l'arrêt du 14 septembre 2001 précité, estimant qu'il avait droit à tout le terrain litigieux d'environ 0,34 ha. Par ailleurs, il ressort du dossier que les autorités n'ont pas accompli d'autres démarches pour l'exécution du jugement du 3 mai 1996 du tribunal de première instance de Baia Mare, confirmé par l'arrêt du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures. II.

Dans le cas où les parties à un litige tranché par un jugement définitif estiment que le dispositif de ce jugement nécessite des éclaircissements quant à son sens et à sa portée afin d'être exécuté, elles peuvent saisir la juridiction qui a rendu le jugement en question d'une contestation au titre ( contestatie la titlu ) (arrêt du 18 septembre 1996 de la cour d'appel de Bucarest ; arrêt n o 2944/1998 de la cour d'appel de Craiova). Selon la doctrine, le dispositif doit être interprété à la lumière des considérants essentiels, soit les considérants qui rendent le dispositif compréhensible. Une partie de la doctrine considère également qu'en cas de contradiction entre le dispositif et les considérants d'un arrêt, le premier l'emporte (D. Alecsandresco, Traité théorique et pratique du droit civil roumain , Tome VII, p. 514, citée dans I. Deleanu, Traité de procédure civile , 2004). EN DROIT I.

Le requérant allègue que l'inexécution de la décision du 29 avril 1992 de la commission départementale, confirmée par l'arrêt du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures, a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que prévu par l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Rappelant qu'il y a un strict rapport de connexité entre les exigences de l'article 35 § 1 de la Convention relatifs à l'épuisement des voies de recours internes et au respect du délai de six mois, le Gouvernement excipe de la tardiveté de la requête introduite devant la Cour le 30 janvier 2003, plus de six mois après l'arrêt définitif du 14 septembre 2001 de la cour d'appel de Cluj qui aurait porté atteinte au droit du requérant. Il ajoute que le prononcé de cet arrêt est un acte instantané, qui ne crée pas une situation continue.

Le requérant n'a pas soumis d'observations sur ce point.

La Cour estime qu'en l'espèce l'exception de tardiveté soulevée par le Gouvernement est étroitement liée au fond du grief que le requérant tire de l'article 1 du Protocole n o 1, de sorte qu'il y a lieu de la joindre au fond.

Par ailleurs, la Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

S'appuyant sur l'affaire Manoilescu et Dobrescu c. Roumanie (n o 60861/00 (déc.), CEDH 2005-...), le Gouvernement considère que le requérant ne saurait se prévaloir d'un « bien » que pour autant que la décision administrative du 29 avril 1992 de la commission départementale a été confirmée par l'arrêt du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures. A ce titre, il estime qu'en reconnaissant le droit de propriété de F.R. sur la parcelle de 3 000 m 2 , l'arrêt du 22 janvier 1997 n'a confirmé la décision administrative susmentionnée que dans la mesure où celle-ci ne méconnaissait pas le droit de propriété de F.R. sur ladite parcelle. Puisqu'à la suite de l'arrêt du 14 septembre 2001 rendu par la cour d'appel de Cluj sur l'action en annulation subséquente il est loisible au requérant de jouir du droit de propriété sur le terrain auquel il avait droit, soit le terrain litigieux à l'exception de la parcelle de 3 000 m 2 attribuée à F.R., le Gouvernement considère qu'il n'y a pas d'ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens.

Dans le cas où la Cour considérerait qu'il y avait une ingérence dans le droit invoqué par le requérant, le Gouvernement soutient que celle-ci était prévue par la loi, soit la loi n o 18/1991 et le décret-loi n o 42/1990, qu'elle visait un but légitime, à savoir le respect du droit de propriété de F.R. reconnu par la décision administrative du 19 mai 1993, et qu'elle était proportionnelle au but poursuivi. Se référant à l'affaire Jahn et autres c Allemagne ([GC], n os 46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 93, CEDH 2005-...) et à la grande marge d'appréciation dont bénéficie l'Etat en la matière, le Gouvernement estime que les juridictions internes ont abouti à des décisions qui n'ont pas rompu le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.

Le requérant conteste les arguments du Gouvernement. Il considère que les autorités roumaines devaient respecter l'arrêt définitif du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures et que, si elles estimaient que F.R. avait droit à une parcelle de 3 000 m 2 , la mise en possession de cette dernière ne devait pas se faire sur son terrain, mais sur un terrain appartenant à l'Etat.

Afin d'établir si le requérant bénéficie d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, la Cour doit examiner la portée de la décision du 29 avril 1992 de la commission départementale, qui fait l'objet d'une controverse entre les parties, compte tenu des termes de l'arrêt du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures qui l'a confirmée en dernier ressort. D'après l'article précité tel qu'interprété par la jurisprudence de la Cour, la notion de « bien » peut recouvrir tant des « biens actuels » que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, en vertu desquelles le requérant peut prétendre avoir au moins une « espérance légitime » d'obtenir la jouissance effective d'un droit de propriété ( Kopecky c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, 28 septembre 2004).

La Cour observe qu'en se référant aux considérants de l'arrêt du 22 janvier 1997, le Gouvernement allègue que nonobstant la confirmation de la décision du 29 avril 1992, celle-ci a été implicitement modifiée par le tribunal départemental de Maramures, de sorte que le droit du requérant ne subsistait que dans la mesure où il ne méconnaissait pas le droit de propriété de F.R. sur une parcelle de 3 000 m 2 du terrain litigieux, soit seulement pour le restant de ce terrain.

La Cour note que le dispositif de l'arrêt précité se borne à rejeter le recours de F.R., ce qui revient à confirmer la décision administrative du 29 avril 1992 de la commission départementale. Elle relève à ce titre que, s'il n'en était pas ainsi, les tribunaux auraient pu accueillir en partie l'action de F.R. Or, il ressort même des considérants de l'arrêt en question que le tribunal départemental de Maramures, qui a renvoyé expressément aux dispositions de l'article 23 de la loi n o 18/1991, a estimé que la décision du 29 avril 1992, et donc le droit du requérant de se voir restituer le terrain faisant l'objet de cette décision, pouvait se concilier avec le droit que le tribunal reconnaissait à F.R. de se voir restituer une parcelle de 3 000 m 2 . Par ailleurs, à supposer même que le dispositif de l'arrêt du 22 janvier 1997 doit être éclairci à la lumière de ses considérants, la Cour estime qu'en vertu de cet arrêt le requérant pouvait légitimement espérer se voir restituer le terrain identifié par la décision administrative du 29 avril 1992 ou, tout au moins, un terrain équivalent compte tenu de la référence à l'article 23 précité.

Au vu des observations ci-dessus, la Cour considère que la décision administrative du 29 avril 1992 de la commission départementale s'analysait en une créance à l'encontre de l'Etat roumain pouvant être réputée suffisamment établie pour qu'elle soit qualifiée de « valeur patrimoniale » et appeler la protection de l'article 1 du Protocole n o 1. Cette décision, qui est devenue définitive en l'espèce par le rejet de l'action en annulation introduite par F.R., n'a été invalidée par aucune décision juridictionnelle ultérieure ( Manoilescu et Dobrescu , précitée, §§ 88 et 89).

A cet égard, la Cour note que le requérant se plaint non pas d'un acte déterminé, mais plutôt de l'ingérence dans son droit au respect de ses biens en raison de l'inaction des autorités roumaines et de leur refus de prendre des mesures afin de lui garantir la restitution effective du bien, ce qui se résume en une situation continue ( Sabin Popescu c. Roumanie , n o 48102/99, § 51, 2 mars 2004, et Manoilescu et Dobrescu , précitée, § 90). Compte tenu du rapport de connexité entre les exigences de l'article 35 § 1 de la Convention relatifs à l'épuisement des voies de recours internes et au respect du délai de six mois et du fait que l'action en annulation du titre de propriété délivré par les autorités à un tiers n'est pas un recours effectif à épuiser lorsque l'obligation d'exécuter un arrêt définitif incombe aux autorités, la Cour ne saurait conclure que le prononcé de l'arrêt du 14 septembre 2001 de la cour d'appel de Cluj a mis fin à la situation continue en l'espèce. A ce titre, elle note que l'arrêt précité n'a pas annulé l'arrêt du 22 janvier 1997 et n'a pas davantage modifié la modalité d'exécution de l'obligation découlant dudit arrêt ( Sabin Popescu précité, §§ 54 et 58-60, et Mihai Iulian Popescu c. Roumanie , n o 2911/02, 29 septembre 2005, §§ 30-32).

La Cour relève que l'arrêt du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures n'a pas été exécuté par les autorités. Une telle inexécution s'analyse en une ingérence dans le droit du requérant au respect de ses biens, qui relève de la première phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 ( Mihai Iulian Popescu précité, § 57). Il reste à examiner si cette ingérence est imputable aux autorités et, dans l'affirmative, si elle était prévue par la loi, servait une « cause d'utilité publique » et ménageait un juste équilibre entre les exigences de l'intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l'individu. La Cour observe qu'il ressort de l'arrêt du 14 septembre 2001 de la cour d'appel de Cluj et de l'expertise technique réalisée dans le cadre de cette procédure que F.R. s'est vu reconnaître un droit de propriété sur une parcelle de 3 000 m 2 du terrain litigieux, de sorte qu'il était loisible au requérant de demander sa mise en possession de la parcelle restante d'environ 972 m 2 de ce terrain. Vu le refus du requérant de demander sa mise en possession de cette parcelle, la Cour ne saurait rendre les autorités responsables pour l'inexécution de l'arrêt du 22 janvier 1997 à cet égard.

S'agissant du restant du terrain auquel le requérant avait droit en vertu de l'arrêt du 22 janvier 1997, la Cour observe que le Gouvernement n'a fourni aucun document prouvant les démarches des autorités pour mettre effectivement le requérant en possession de ce terrain. Elle estime qu'il ne s'agissait pas en l'espèce d'une impossibilité objective de faire exécuter ledit arrêt, surtout dans la mesure où les autorités étaient elles-mêmes responsables d'avoir attribué le même terrain tant au requérant qu'à F.R., alors que des procédures portant sur ce terrain était pendantes, et qu'il appartenait aux autorités de faire des démarches afin d'éclaircir la situation des décisions apparemment concurrentes qu'elles devaient exécuter. En effet, il appartient à chaque Etat contractant de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent, la Cour n'ayant pour tâche que d'examiner si dans les cas d'espèce les mesures adoptées par les autorités roumaines ont été adéquates et suffisantes ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003). Par ailleurs, à supposer que le dispositif de l'arrêt du 22 janvier 1997 doive être lu à la lumière des considérants qui font référence à l'article 23 de la loi n o 18/1991, la Cour note qu'il ne ressort pas du dossier que les autorités aient proposé au requérant la mise en possession d'un terrain équivalent, conformément aux dispositions de cet article.

La Cour rappelle qu'en refusant d'exécuter l'arrêt du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures, les autorités nationales ont privé le requérant de la jouissance de son droit de propriété sur le terrain en question, à l'exception d'une parcelle d'environ 972 m 2 pour l'inexécution de laquelle elles ne sont pas responsables, sans lui fournir d'explication pour cette ingérence ( Sabin Popescu , précité, § 81).

Elle estime qu'eu égard aux observations ci-dessus, le Gouvernement n'a offert aucune justification valable pour l'ingérence causée par l'inexécution de l'arrêt du 22 janvier 1997; elle était donc arbitraire et emportait violation du principe de légalité. Une telle conclusion dispense la Cour de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l'intérêt général et les impératifs de la sauvegarde des droits individuels des requérants ( Metaxas c. Grèce , n o 8415/02, § 31, 27 mai 2004).

Dès lors, à la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

Le requérant réclame 50 000 euros (EUR) au titre du dommage matériel et du dommage moral qu'il aurait subis, estimant qu'il est privé du droit de jouir de son bien depuis quinze ans et que les autorités l'ont harcelé et l'ont traité avec mépris.

Le Gouvernement note que le requérant n'a pas spécifié les montants demandés pour dommage matériel et pour dommage moral respectivement. Faisant référence à des affaires similaires traitées par la Cour ( Croitoru c. Roumanie , n o 54400/00, 9 novembre 2004, et Mihai Iulian Popescu , précité), il relève que, de toute manière, le requérant n'a pas soumis de justificatifs à l'appui de sa demande et que la somme réclamée est excessive.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Metaxas précité, § 35, et Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

La Cour a constaté, dans le cas de l'espèce, une violation du droit du requérant au respect de ses biens en raison de l'inexécution par les autorités, sans aucune justification valable, de l'arrêt du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures, sauf en ce qui concerne une parcelle d'environ 972 m 2 pour l'inexécution de laquelle elles ne sont pas responsables. A ce titre, la Cour relève qu'en l'espèce il n'est pas constaté que l'exécution de l'arrêt du 22 janvier 1997 est devenue objectivement impossible. Dans ces circonstances, elle estime que la reconstitution du droit de propriété du requérant sur le terrain auquel il avait droit en vertu de l'arrêt du 22 janvier 1997, à l'exception de la parcelle d'environ 972 m 2 susmentionnée, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille exécution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à l'intéressé, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur du terrain en question. Compte tenu des informations dont elle dispose sur le marché immobilier local, la Cour estime la valeur actuelle du terrain à 15 000 EUR.

De plus, la Cour estime que le requérant a subi un préjudice moral du fait notamment de la frustration provoquée par l'impossibilité de voir exécuter l'arrêt rendu en sa faveur et que ce préjudice n'est pas suffisamment compensé par un constat de violation.

Dans ces circonstances, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant 2 000 EUR au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant n'a formulé aucune demande à ce titre.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie au requérant aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l'Etat défendeur doit exécuter l'arrêt du 22 janvier 1997 du tribunal départemental de Maramures portant sur le terrain litigieux, à l'exception d'une parcelle d'environ 972 m 2 pour l'inexécution de laquelle les autorités ne sont pas responsables, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut, l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 15 000 EUR (quinze mille euros) pour préjudice matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; c) qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser au requérant 2 000 EUR (deux mille euros) pour préjudice moral ; d) que les montants en question seront à convertir en nouveaux lei roumains (RON) au taux applicable à la date du règlement ; e) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président