Dimitrie Dan Popescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (n° 21397/02) îndreptată împotriva României și introdusă de un cetățean al acestui Stat, Dl. Dimitrie Dan Popescu ("reclamantul"), la Curte pe 22 mai 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul, care a beneficiat de asistență judiciară, este reprezentat de Dna D.-O. Călinescu, avocat la București. Guvernul român ("Statul pârât") este reprezentat de agenta sa, Dna B. Ramașcanu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 23 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Statului pârât. Invocând art. 29 § 3 din Convenție, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

Atât reclamantul cât și Statul pârât au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). PE FOND I.

În 1925, G.D., bunicul reclamantului, a construit o casă situată la nr. 44 strada Dezrobirii, la Eforie Sud. În 1950, invocând decretul de naționalizare nr. 92/1950, Statul a luat posesia acestei case și a terenului aferent de 600 m².

Prin contract din 5 noiembrie 1997, încheiat conform legii nr. 112/95, întreprinderea U, gestionar al bunurilor imobiliare de Stat, a vândut acest bun imobil lui D.A. și D.E., care îl ocupau în calitate de chiriași.

Pe 24 martie 1998, reclamantul a sesizat tribunalul de prim grad din Constanța de o acțiune de revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primariei Eforie Sud. A invocat că în virtutea decretului nr. 92/1950, bunurile aparținând anumitor categorii sociale erau scutite de naționalizare și că bunicul său făcea parte din aceste categorii.

Prin sentință de proces pentru hotărâre anterioară din 20 iunie 1999, tribunalul de prim grad a trimis cauza înaintea tribunalului județean din Constanța din motive de competență de atribuție. Înaintea acestui tribunal, reclamantul și-a lărgit acțiunea pentru a obține, de asemenea, anularea contractului de vânzare încheiat cu chiriașii.

Pe 2 februarie 2000, tribunalul, considerând că Statul a luat posesia bunului fără "titlu valid" și că naționalizarea fusese ilegală, a ordonat Statului să i-l restituie reclamantului. Prin aceeași sentință, tribunalul a validat contractul de vânzare, considerând că întreprinderea gestionar a bunurilor imobiliare de Stat deținea "putere legală" pentru a vinde bunul litigios, și că, prin urmare, vânzarea fusese legală.

Cu apelul reclamantului, prin hotărâre din 8 decembrie 2000, Curtea de Apel din Constanța a confirmat această sentință cu următoarea motivare: "(...) Cu privire la anularea contractului de vânzare, tribunalul a respins acest motiv din lipsă de fundament, reclamantul nefiind dovedit de rea credință a cumpărătorului, nici existența unei fraude la lege."

Reclamantul a depus recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că la momentul încheerii contractului, părțile acționau în rea credință.

Pe 30 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a confirmat hotărârea Curții de Apel, preluând aceeași motivare ca și a instanțelor inferioare.

Potrivit unei scrisori a Primariei Constanța, adresată pe 8 februarie 2006 Ministerului Afacerilor Externe, la o dată nespecificată, reclamantul ar fi depus o cerere de indemnizație în virtutea legii nr. 10/2001. Din aceeași scrisoare rezultă că cererii sale nu i-a fost acordată nicio rezolvare favorabilă. II.

Curtea constată că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă, de asemenea, că nu se lovește de nici un motiv de inadmisibilitate și prin urmare o declară admisibilă. B. Asupra fondului

Statul pârât evocă dificultățile pe care le punea chestiunea caselor naționalizate, la época faptelor, ținând seama de contextul politic și juridic al societății române. Insistă asupra preocupării legiuitorului de a menține un echilibru corect între interesele foștilor proprietari și cele ale chiriașilor. Potrivit Statului pârât, Curtea trebuie să ia în considerare situația economică dificilă în care se găsea Statul la momentul indemnizării pentru pierderea proprietății foștilor proprietari ai caselor naționalizate.

Statul pârât rezumă obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod cuprinzător chestiunea imobilelor naționalizate, în timp ce urmăreau echilibrul între cerințele reparației și ale siguranței raporturilor juridice, și în final legea nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin stabilirea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei ultime legi. Reamintește că reclamantul ar fi depus o cerere de despăgubire în virtutea legii nr. 10/2001.

Statul pârât consideră că autoritățile naționale beneficiază de un larg putere discreționară, nu numai în privința alegerii măsurilor menite să garanteze respectul drepturilor patrimoniale sau să reglementeze în materia dreptului de proprietate, dar și pentru a lua timpul necesar punerii lor în aplicare. Consideră că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării despăgubirilor echitabile și necifrate, fixate prin decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restitutie sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restitutia imobilului nu este posibilă, indemnizarea se va face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la valoarea bunului stabilită prin expertiza.

În fine, Statul pârât consideră că un eventual retard în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să rupă echilibrul corect între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general.

Reclamantul contestă teza Statului pârât. Consideră că a suferit o atare a dreptului de proprietate și invocă mutatis mutandis hotărârile Străin precitată (§§ 39-40) și Păduraru precitată (§§ 38-53). Susține că incertitudinea în domeniul legislativ, invocată de Statul pârât, este imputabilă Statului și nu poate fi considerată ca "circumstanță excepțională" justificând o ingerință în dreptul de proprietate asupra bunului în cauză.

Curtea reamintește că în cauza Străin precitată (§§ 39 și 59) a considerat că vânzarea de către Stat a bunului cuiva către terți de bună credință, chiar atunci când ea este anterioară confirmării în justiție, pe o cale definitivă, a dreptului de proprietate a cuiva, combinată cu absența totală de indemnizație, constituia o privare de proprietate contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.

În plus, în cauza Păduraru precitată (§ 112), Curtea a constatat că Statul omisese obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență față de chestiunea de interes general care constituie restitutia sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. A considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a reflectat asupra reclamanților, care nu au putut recupera întregul lor bun, deși dispuneau de o hotărâre definitivă care condamna Statul să li-le restituie.

În cauza de față, Curtea nu vede un motiv pentru a se abate de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind substanțial aceeași. În prezenta cauză, ca și în cauza Brumărescu precitată, terți au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunului să fie confirmat pe cale definitivă. Și, ca și în cauza Străin precitată, reclamantul din cauza de față a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele având hotărât ca incontestabil titlul său de proprietate, ținând seama de caracterul abuziv al naționalizării (paragrafele 10-13 de mai sus).

Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului în virtutea legii nr. 112/1995 îl împiedică să se bucure de dreptul de proprietate și că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare. Într-adevăr, deși a depus o cerere de indemnizare în virtutea legii nr. 10/2001, nu a primit până acum nici o răspuns favorabil (§14 de mai sus).

Curtea notează că pe 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 care a modificat legea nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la indemnizare, la valoarea vânzării bunului care nu poate fi restituit, persoanelor care se găsesc în aceeași situație ca reclamantul. Propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restitutia bunului lor în natură, să li se acorde o indemnizare sub forma unei participații, ca acționari la un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au dreptul să primească o indemnizare prin această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce sociedatea va fi cotată la bursă.

Curtea notează că pe 29 decembrie 2005, societatea anonimă Proprietatea a fost înregistrată în Registrul Comerțului din București. Pentru ca acțiunile emise de această sociedate anonimă să poată fi tranzacționate pe piața financiară, trebuie urmată procedura de avizare de către Consilul Național al Valorilor Mobiliare ("CNVM"). Intrarea sa efectivă la bursă ar fi prevăzută, potrivit ultimelor informații, pentru iunie-iulie 2007.

În cauza de față, presupunând că cererea de restitutie formulată de reclamant în virtutea legii nr. 10/2001 ar fi admisibilă și ar putea face obiectul unei indemnizări, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent în mod susceptibil să conducă la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantului și că cererea acestuia pe baza legii mai sus menționate nu a primit nicio urmărire. Mai mult, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din fapt unei absențe prelungite de indemnizare de către persoanele care, ca reclamantul, s-au văzut lipsite de bunurile lor restituate în virtutea unei sentințe definitive.

Ca urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul de proprietate asupra imobilului situat la nr. 44 strada Dezrobirii, la Eforie Sud, combinat cu absența totală de indemnizare de aproape cinci ani, i-a creat o povară disproportionată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Ca urmare, în cauza de față a existat o încălcare a acestei dispoziții. II.

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale din paragrafele 23-30 de mai sus, că nu este cazul să se pronunțe asupra fondului acestei plângeri (cf. mutatis mutandis și între altele, Laino c. Italie [GC], n° 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghì c. Italie, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, și Église catholique de la Canée c. Grecia, hotărâre din 16 decembrie 1997, Recueil 1997-VIII, § 50). III.

În principal, reclamantul cere restituirea casei în cauză sau acordarea a 80.000 de euro (EUR). A depus la dosar un raport de expertiza. Cere, de asemenea, 43.920 EUR pentru lipsă de folosință din 2002 și până în 2006. Cere, de asemenea, 20.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferințele, teama și incertitudinea cauzate de ingerința Statului în dreptul de proprietate.

Statul pârât consideră că valoarea pieței bunului este 57.039 EUR. Furnizează avizul unui expert imobiliar în acest sens. Cât privește suma reprezentând chiriile nepercepe, Statul pârât consideră că în principiu, nu trebuie acordată o asemenea indemnizație și invocă, dintre alte, cauza Buzatu c. România (n° 34642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). Cu privire la prejudiciul moral, Statul pârât consideră că pretențiile reclamantului sunt excesive în raport cu jurisprudența Curții (Strain c. România precitat, § 84) și consideră că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit.

În observațiile în răspuns la cele ale Statului pârât, reclamantul a depus la dosar o răspuns la avizul exprimat de expertul Statului pârât, în care insistă asupra rezultatului expertizei sale inițiale. Exprimă îndoieli cu privire la imparțialitatea expertului Statului pârât care a dat avizul, căci ar fi vorba de Dl. L.M., persoana chiar care efectuează toate expertizele din cauzele comunicate Guvernului român. Potrivit reclamantului, având în vedere un mare număr de expertize efectuate pentru Guvern, și ținând seama de onorarii practicate de expertul menționat, această situație poate influența, în anumită măsură, rezultatele expertizelor.

Cu privire la suma corespunzătoare lipsă de folosință, reclamantul cere Curții, fie să acorde o reparare pecuniară cu acest titlu, fie să o ia în considerare la repararea prejudiciului moral, în conformitate cu cauza Radu c. România (n° 13309/03, § 49, 20 iulie 2006). În fine, cu privire la prejudiciul moral, cere Curții să țină seama de faptul că a existat, de asemenea, o atingere a articolului 6 § 1 din Convenție, din cauza imposibilității de a executa hotărârea care ordona restituirea bunului.

În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că restituirea casei situate la nr. 44 strada Dezrobirii, la Eforie Sud, cât și a terenului aferent, cum a fost ordonat pe 2 februarie 2000, de tribunalul județean din Constanța, ar plasa reclamantul cât se poate în situație echivalentă cu cea în care ar fi fost dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În absența unei restitutii de către Statul pârât într-un termen de trei luni de la data în care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să verseze persoanei în cauză, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

La această privință, Curtea notează cu interes că legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 privind restitutia bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intrat în vigoare pe 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală, cu privire la reparații datorate în cazul actelor ilegale și confirmate de o manieră constantă de către ea în sine în jurisprudența sa privind privațiile ilegale sau de fapt (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie, hotărâre din 7 august 1996, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1996‑IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu (satisfacție echitabilă) precitat, §§ 22 și 23).

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația restitutie în natură a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privații. În caz de imposibilitate de restitutie din cauză, de exemplu, a vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o indemnitate la valoarea pieței bunului la momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 ale legii).

Curtea observă că avizul depus de expertul Statului pârât se bazează pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ținând seama de expertiza furnizată de reclamant cât și de informațiile de care Curtea dispune privind prețurile pieței imobiliare locale, estimează valoarea actuală a pieței bunului la 80.000 EUR.

Cu privire la sumele cerute cu titlu de chiriile nepercepe, Curtea nu poate specula asupra posibilității și rentabilității unui loculului bunului în cauză (cf. Buzatu c. România, n° 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cu toate acestea, va ține seama de privarea de proprietate suferite de reclamant din 1997 la repararea prejudiciul moral (cf. mutatis mutandis, Androne c. România, n° 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004).

De asemenea, Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 8.000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Frais și dépens

Reclamantul cere, de asemenea, 3.048,26 EUR pentru frais și dépens ocazionate înaintea Curții, pe care le defalcă după cum urmează: 30,81 EUR pentru costuri de poștă, 238,87 EUR pentru onorarii expert, cât și 2.778,58 EUR pentru onorarii avocat. Reclamantul a depus la dosar documente justificative în acest sens. Cu privire la ultimii onorarii, reclamantul a depus la dosar copie a unei convenții privind plata lor directă avocatei sale.

Statul pârât consideră că suma cu titlu de onorarii avocat este prea mare și renvoie la jurisprudența Curții, în special la cauzele bulgare (Natchova și alții c. Bulgariei, n° 43577/98 și 43579/98, § 185, 26 februarie 2004, Anguelova c. Bulgariei, n° 38361/97, § 174, CEDO 2002‑IV, și Velikova c. Bulgariei, n° 41488/98, § 103, CEDO 2000‑VI). Potrivit Statului pârât, în aceste trei ultime cauze onorarii avocat au fost calculate pe baza unei tarife de 40 EUR pe oră, în timp ce în cauza de față, avocata reclamantului a practicat o tarifă de 80 EUR pe oră, care ar fi excesivă.

În observațiile în răspuns la cele ale Statului pârât, reclamantul reamintește că avocatul său a facturat onorarii diferite datorită muncii specifice pentru fiecare etapă a procedurii, și anume 80, 25 EUR sau chiar 5 EUR pe oră, ceea ce constituie o medie de 37 EUR pe oră, adică o valoare inferioară celei invocate de Statul pârât.

Potrivit jurisprudența Curții, un reclamant poate obține rambursarea frais și dépens doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Ținând seama de elementele de care dispune și de criteriile mai sus menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 3.048,26 EUR. Ținând seama de convenția mai sus menționată, cât și de asistența judiciară a Consilului Europei, Curtea decide că suma de 1.928,58 EUR va fi plătibilă direct avocatei reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte de procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară că nu este cazul să se pronunțe asupra fondului plângerii basate pe art. 6 § 1 din Convenție; 4. Declară: a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantului casa situată la nr. 44 strada Dezrobirii, la Eforie Sud, cât și terenul aferent, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că în absența unei asemenea restitutii, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, 80.000 EUR (optzeci de mii de euro) pentru prejudiciu material; c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului: i. 8.000 EUR (opt mii de euro) pentru prejudiciu moral; ii. 269,68 EUR (două sute șaizeci și nouă euro și șaizeci și opt cenți) pentru frais și dépens; iii. orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit asupra sumelor mai sus menționate; d) că Statul pârât trebuie să verseze direct avocatei reclamantului 1.928,58 EUR (mie nouă sute douăzeci și opt euro și cincizeci și opt cenți) pentru frais și dépens; e) că aceste sume vor fi convertite în noi lei români (RON) la cursul aplicabil la data plății; f) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte de procent; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 14 decembrie 2006 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 21397/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Dimitrie Dan Popescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 22 mai 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant, qui a été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, est représenté par M e D.-O. Călinescu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M me B. Ramașcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 23 novembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1925, G.D, le grand-père du requérant, construisit une maison sise au n o 44 rue Dezrobirii, à Eforie Sud. En 1950, invoquant le décret de nationalisation n o 92/1950, l'Etat prit possession de ladite maison ainsi que du terrain attenant de 600 m².

Par un contrat du 5 novembre 1997, conclu en vertu de la loi n o 112/95, l'entreprise U, gérante des biens immobiliers d'Etat, vendit ledit bien immeuble à D.A. et D.E., qui l'occupaient en tant que locataires.

Le 24 mars 1998, le requérant saisit le tribunal de première instance de Constanța d'une action en revendication immobilière dirigée contre la mairie d'Eforie Sud. Il alléguait qu'en vertu du décret n o 92/1950, les biens appartenant à certaines catégories sociales étaient exemptés de la nationalisation et que son grand-père en faisait partie.

Par un jugement avant dire droit du 20 juin 1999, le tribunal de première instance renvoya l'affaire devant le tribunal départemental de Constanța pour des raisons de compétence d'attribution. Devant ce tribunal, le requérant élargit sa demande en justice pour obtenir également l'annulation du contrat de vente conclu avec les locataires.

Le 2 février 2000, le tribunal, jugeant que l'Etat avait pris possession du bien sans « titre valable » et que la nationalisation avait été illégale, ordonna à l'Etat de le restituer au requérant. Par le même jugement, le tribunal valida le contrat de vente, considérant que l'entreprise gérante des biens immobiliers d'Etat détenait un « pouvoir légal » pour vendre le bien litigieux, et que par conséquent la vente avait été légale.

Sur appel du requérant, par un arrêt du 8 décembre 2000, la cour d'appel de Constanța confirma ce jugement avec la motivation suivante : « (...) En ce qui concerne l'annulation du contrat de vente, le tribunal a rejeté ce moyen pour défaut de fondement, le requérant n'ayant pas prouvé la mauvaise foi de l'acheteur, ni l'existence d'une fraude à la loi. »

Le requérant forma un recours contre cette décision, soutenant qu'au moment de la conclusion du contrat, les parties étaient de mauvaise foi.

Le 30 novembre 2001, la Cour suprême de justice confirma l'arrêt de la cour d'appel, en reprenant la même motivation que celle des juridictions inférieures.

D'après une lettre de la mairie de Constanța, adressée le 8 février 2006 au ministère des Affaires étrangères, à une date non précisée, le requérant aurait déposé une demande d'indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001. Il ressort de la même lettre qu'aucune suite favorable n'a été donnée à sa demande. II.

Le requérant allègue que la vente du bien à des tiers, validée par la Cour suprême de justice, le 30 novembre 2001, a méconnu l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement évoque les difficultés que la question des maisons nationalisées posait, à l'époque des faits, eu égard au contexte politique et juridique de la société roumaine. Il insiste sur le souci du législateur de garder un juste équilibre entre les intérêts des anciens propriétaires et ceux des locataires. D'après le Gouvernement, la Cour doit prendre en considération la situation économique difficile dans laquelle se trouvait l'Etat au moment de l'indemnisation pour la perte de propriété des anciens propriétaires des maisons nationalisées.

Le Gouvernement résume les objectifs de la loi n o 10/2001, qui a été la première loi à réglementer de manière globale la question des immeubles nationalisés, tout en tendant à l'équilibre entre les exigences de la réparation et de la sécurité des rapports juridiques, et, enfin de la loi n o 247/2005, qui a modifié et complété la loi n o 10/2001 en mettant en place le cadre institutionnel et financier pour une application plus effective de cette dernière loi. Il rappelle que le requérant aurait déposé une demande de dédommagement en vertu de la loi n o 10/2001.

Le Gouvernement considère que les autorités nationales bénéficient d'un large pouvoir discrétionnaire, non seulement quant au choix des mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux ou à réglementer en matière de droit de propriété, mais également pour prendre le temps nécessaire à leur mise en œuvre. Il estime que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l'octroi de dédommagements équitables et non plafonnés, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d'une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d'indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise.

Enfin, le Gouvernement considère qu'un éventuel retard dans l'octroi des indemnisations ne serait pas de nature à rompre le juste équilibre entre la protection du droit de propriété et les exigences de l'intérêt général.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il estime avoir subi une atteinte à son droit de propriété et invoque mutatis mutandis les arrêts Străin précité (§§ 39-40) et Păduraru précité (§§ 38-53). Il affirme que l'incertitude dans le domaine législatif, invoquée par le Gouvernement, est imputable à l'Etat et ne saurait être considérée comme une « circonstance exceptionnelle » justifiant une ingérence dans son droit de propriété sur le bien en question.

La Cour rappelle que, dans l'affaire Străin précitée (§§ 39 et 59) elle a considéré que la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, constituait une privation de propriété contraire à l'article 1 du Protocole n o 1.

De surcroît, dans l'affaire Păduraru précitée (§ 112), la Cour a constaté que l'Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a également considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur les requérants, qui s'étaient vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de leurs biens, alors qu'ils disposaient d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à les leurs restituer.

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif pour s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. Dans la présente affaire, à l'instar de l'affaire Brumărescu précitée, des tiers sont devenus propriétaires avant que le droit de propriété des requérants sur le bien fasse l'objet d'une confirmation définitive. Et, comme dans l'affaire Străin précitée, le requérant en l'espèce a été reconnu propriétaire légitime, les tribunaux ayant jugé incontestable son titre de propriété, eu égard au caractère abusif de la nationalisation (paragraphes 10-13 ci ‑ dessus).

La Cour observe que la vente du bien du requérant en vertu de la loi n o 112/1995 l'empêche de jouir de son droit de propriété et qu'aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour cette privation. En effet, bien qu'il ait déposé une demande d'indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001, il n'a reçu à ce jour aucune réponse favorable (paragraphe 14 ci-dessus).

La Cour note que, le 22 juillet 2005, a été adoptée la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001. Cette nouvelle loi accorde un droit à indemnisation, à hauteur de la valeur vénale du bien qui ne peut être restitué, aux personnes se trouvant dans la même situation que le requérant. Elle propose, pour les personnes n'ayant pas la possibilité d'obtenir la restitution de leur bien en nature, de leur octroyer une indemnisation sous la forme d'une participation, en tant qu'actionnaires à un organisme de placement de valeurs mobilières (OPCVM). En principe, les personnes ayant vocation à recevoir une indemnisation par cette voie recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois la société cotée en bourse.

Le Cour note que, le 29 décembre 2005, la société anonyme Proprietatea , a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les actions émises par cette société anonyme puissent faire l'objet d'une transaction sur le marché financier, il faut suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Son entrée effective en bourse serait prévue, selon les dernières informations, pour juin-juillet 2007.

En l'espèce, à supposer que la demande de restitution formée par le requérant en vertu de la loi n o 10/2001 soit recevable et puisse faire l'objet d'une indemnisation, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne actuellement pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité au requérant et que la demande de ce dernier fondée sur la loi susmentionnée n'a fait l'objet d'aucune suite. De surcroît, ni la loi n o 10/2001 ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme le requérant, se sont vu priver de leurs biens restitués en vertu d'un jugement définitif.

Dès lors, la Cour considère que le fait que le requérant ait été privé de son droit de propriété sur le bien immobilier sis au n o 44 rue Dezrobirii, à Eforie Sud, combiné avec l'absence totale d'indemnisation depuis presque cinq ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garantis par l'article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. II.

Le requérant allègue que la vente de la maison aux locataires D.A. et D.E. a conduit à l'impossibilité de faire exécuter le jugement définitif du 2 décembre 2000 du tribunal départemental de Constanța, qui a ordonné à l'Etat de lui restituer l'immeuble, ce qui a méconnu l'article 6 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) »

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 23-30 ci-dessus, qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, mutatis mutandis et entre autres, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 194-C, p. 47, § 23, et Église catholique de la Canée c. Grèce , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 50). III.

Au principal, le requérant réclame la restitution de la maison en question ou bien l'octroi de 80 000 euros (EUR). Il a versé au dossier un rapport d'expertise. Il demande également 43 920 EUR pour défaut de jouissance à compter de 2002 et jusqu'en 2006. Il demande également 20 000 EUR au titre du dommage moral pour les souffrances, l'angoisse et l'incertitude causées par l'ingérence de l'Etat dans son droit de propriété.

Le Gouvernement estime que la valeur marchande du bien est de 57 039 EUR. Il fournit l'avis d'un expert immobilier en ce sens. Quant au montant représentant les loyers non perçus, le Gouvernement considère qu'en principe, il n'y a pas lieu d'octroyer une telle indemnisation et invoque, entre autres, l'affaire Buzatu c. Roumanie (n o 34642/97, § 18, 25 janvier 2005). Pour ce qui est du préjudice moral, le Gouvernement considère que les prétentions du requérant sont excessives par rapport à la jurisprudence de la Cour ( Strain c. Roumanie précité, § 84) et estime que l'arrêt pourrait constituer, en soi, une réparation satisfaisante du préjudice moral subi.

Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, le requérant a versé au dossier une réponse à l'avis exprimé par l'expert du Gouvernement, dans laquelle il insiste sur le résultat de son expertise initiale. Il exprime des doutes quant à l'impartialité de l'expert du Gouvernement qui a donné son avis, car il s'agirait de M. L.M., la personne même qui effectue toutes les expertises dans les affaires communiquées au gouvernement roumain. D'après le requérant, s'agissant d'un grand nombre d'expertises effectuées pour le Gouvernement, et compte tenu des honoraires pratiqués par ledit expert, cette situation peut influencer, dans une certaine mesure, les résultats des expertises.

En ce qui concerne le montant correspondant au défaut de jouissance, le requérant demande à la Cour, soit d'accorder une réparation pécuniaire à ce titre, soit d'en tenir compte à l'occasion de la réparation du préjudice moral, conformément à l'affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, § 49, 20 juillet 2006). Enfin, en ce qui concerne le préjudice moral, il demande à la Cour de tenir compte de ce qu'il y avait également une atteinte de l'article 6 § 1 de la Convention, en raison de l'impossibilité d'exécuter l'arrêt qui ordonnait la restitution du bien.

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la restitution de la maison sise au n o 44 rue Dezrobirii, à Eforie Sud, ainsi que du terrain attenant, telle qu'ordonnée le 2 février 2000, par le tribunal départemental de Constanța, placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avait pas été méconnues. A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à l'intéressé, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

A ce sujet, la Cour note avec intérêt que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu'illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale, au sujet des réparations dues en cas d'actes illicites et confirmés d'une manière constante par elle-même dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou de facto ( Papamichalopoulos c. Grèce (satisfaction équitable), arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie , arrêt du 7 août 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ IV, p. 1078, § 49, et Brumărescu (satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23 ).

En effet, la nouvelle loi qualifie d'abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l'obligation de restitution en nature d'un bien sorti du patrimoine d'une personne par suite d'une telle privation. En cas d'impossibilité de restitution pour cause, par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi accorde une indemnité à hauteur de la valeur marchande du bien au moment de l'octroi (titre I, section I, articles 1, 16 et 43 de la loi).

La Cour observe que l'avis soumis par l'expert du Gouvernement est fondé sur une valeur hypothétique, puisque l'expert n'a pas visité le bien. Compte tenu de l'expertise fournie par le requérant ainsi que des informations dont la Cour dispose sur les prix du marché immobilier local, elle estime la valeur marchande actuelle du bien à 80 000 EUR.

Concernant les sommes demandées au titre des loyers non perçus, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d'une location du bien en question (cf. Buzatu c. Roumanie , n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). Néanmoins, elle tiendra compte de la privation de propriété subie par le requérant depuis 1997 à l'occasion de la réparation du préjudice moral (voir, mutatis mutandis , Androne c. Roumanie , n o 54062/00, § 70, 22 décembre 2004).

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit du requérant au respect de son bien, pour lequel la somme de 8 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 3 048,26 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour, qu'il ventile comme suit : 30,81 EUR pour frais de courrier, 238,87 EUR pour les honoraires de l'expert, ainsi que 2 778,58 EUR pour les honoraires d'avocat. Le requérant a versé au dossier des justificatifs en ce sens. En ce qui concerne les derniers honoraires, le requérant a déposé au dossier copie d'une convention portant sur leur paiement direct à son avocate.

Le Gouvernement considère que le montant au titre des honoraires d'avocat est trop élevé et renvoie à la jurisprudence de la Cour, notamment aux affaires bulgares ( Natchova et autres c. Bulgarie , n os 43577/98 et 43579/98, § 185, 26 février 2004, Anguelova c. Bulgarie , n o 38361/97, § 174, CEDH 2002 ‑ IV, et Velikova c. Bulgarie , n o 41488/98, § 103, CEDH 2000 ‑ VI). Selon le Gouvernement, dans ces trois dernières affaires les honoraires d'avocat ont été calculés sur la base d'un tarif de 40 EUR l'heure, alors qu'en l'espèce, l'avocate du requérant a pratiqué un tarif de 80 EUR l'heure, qui serait excessif.

Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, le requérant rappelle que son avocat a facturé des honoraires différents en raison du travail spécifique pour chaque étape de la procédure, soit 80, 25 EUR ou même 5 EUR l'heure, ce qui constitue une moyenne de 37 EUR l'heure, soit une valeur inférieure à celle invoquée par le Gouvernement défendeur.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Eu égard aux éléments en sa possession et aux critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 3 048,26 EUR. Compte tenu de la convention susmentionnée, ainsi que de l'assistance judiciaire du Conseil de l'Europe, la Cour décide que la somme de 1 928,58 EUR sera payable directement à l'avocate du requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit restituer au requérant la maison sise au n o 44 rue Dezrobirii, à Eforie Sud, ainsi que le terrain attenant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l'Etat défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 80 000 EUR (quatre ‑ vingt mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser au requérant : i. 8 000 EUR (huit mille euros) pour préjudice moral ; ii. 269,68 EUR (deux cent soixante-neuf euros et soixante-huit centimes pour frais et dépens) ; iii. tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur les sommes susmentionnées ; d) que l'Etat défendeur doit verser directement à l'avocate du requérant 1 928,58 EUR (mille neuf cent vingt-huit euros et cinquante ‑ huit centimes) pour frais et dépens ; e) que ces sommes sont à convertir en nouveaux lei roumains (RON) au taux applicable à la date du règlement ; f) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 14 décembre 2006 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Greffier Président