CtEDO 19.07.2007 AI

AFFAIRE POPESCU ET DASOVEANU c. ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
19.07.2007
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Violation de P1-1
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro
Citează această cauză
AFFAIRE POPESCU ET DASOVEANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA

CAUZA

POPESCU ȘI DAȘOVEANU c. ROMÂNIA

(Cerere nr. 24681/03)

19 iulie 2007

19/10/2007

Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retușuri formale.

În cauza Popescu și Dașoveanu c. România,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), în ședință de cameră compusă din:

D-l B.M. Zupančič, președinte,

D-l C. Bîrsan,

D-na E. Fura-Sandström,

D-na A. Gyulumyan,

D-l E. Myjer,

D-l David Thór Björgvinsson,

D-na I. Ziemele,

judecători,

și D-l S. Quesada, grefier de secțiune,

După ce a deliberat în ședință închisă pe 28 iunie 2007,

Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:

1.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 24681/03) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de doi cetățeni ai acestui stat, dl. Mihai Popescu și d-na Elena Dașoveanu (în continuare: reclamanții), pe 3 mai 2003 în temeiul art. 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare: Convenția).

2.

Guvernul român (în continuare: Guvernul) este reprezentat de co-agentul seu, d-na Ruxandra Pașoi, din Ministerul Afacerilor Externe.

3.

Pe 12 septembrie 2005 și 14 septembrie 2006, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului român. Prevalindu-se de art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și bunul-fond al cauzei.

FAPTE

I.

4.

Reclamanții s-au născut respectiv în 1932 și 1931 și locuiesc la Düsseldorf (Germania).

5.

În 1962, în temeiul unui contract de donație, Statul a luat posesia bunului imobiliar al reclamanților situat la Pitești, la nr. 6 strada Justiției, și compus dintr-o casă cu două apartamente și terenul aferent de 344 m2, din care 244 m2 constituiau curtea interioară a bunului.

A.

Procedură inițiată de reclamanți în temeiul legii nr. 112/1995 și vânzarea apartamentelor de către Stat

6.

Pe 25 iulie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor bunuri imobiliare naționalizate (în continuare: legea nr. 112/1995), reclamanții au depus la comisia departamentală competentă (în continuare: comisia departamentală) o cerere de restituire în natură a bunului imobiliar în cauză, invocând că Statul nu avea titlu valabil asupra bunului menționat.

7.

Pe 9 decembrie 1996, consilul departamental al Argeșului a informat familiile P. și S., chiriaș ai Statului în cele două apartamente ale bunului în cauză, că nicio cerere nu fusese introdusă de foștii proprietari în temeiul legii nr. 112/1995, de sorte că procedura de vânzare a acestor apartamente chiriașilor era simplificată.

8.

Pe 16 decembrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 și în calitate de mandatar al primariei Pitești, întreprinderea R. a încheiat două contracte de vânzare cu familiile P. și S. respectiv, privind cele două apartamente în cauză și terenul de aproximativ 100 m2 situat sub casă. Contractele includeau o clauză care stipula că vânzătorul nu era responsabil în caz de evacuare.

9.

Printr-o hotărâre administrativă din 30 iunie 1997, comisia departamentală a respins cererea reclamanților din 25 iulie 1996 ca neîntemeiată.

10.

Printr-o hotărâre din 9 aprilie 1999, tribunalul de primă instanță al Pitești a admis acțiunea reclamanților împotriva comisiei departamentale tendând la constatarea ilegalității hotărârii din 30 iunie 1997. Tribunalul a judecat că hotărârea menționată nu respectase condițiile prevăzute de legea nr. 112/1995 și a condamnat Statul să restituie reclamanților bunul imobiliar situat la Pitești, la nr. 6, strada Justiției, ținând seama de faptul că donația din 1962 fusese obținută prin violență și fraudă la lege, și că Statul nu fusese niciodată proprietarul acestuia.

11.

Printr-o hotărâre din 7 martie 2000, tribunalul departamental al Pitești a constatat nulitatea apelului intenționat de comisia departamentală împotriva hotărârii menționate, pentru lipsă de motivare.

12.

În absența recursului, hotărârea din 9 aprilie 1999 a devenit definitivă.

B.

Acțiunea familiei P. tendând la constatarea dreptului lor de proprietate

13.

Pe 14 septembrie 2000, pe baza hotărârii definitive din 9 aprilie 1999, reclamanții au interzis familiei P. să rămână în bunul imobiliar în cauză.

14.

Pe 19 septembrie 2000, familia P. a sesizat tribunalul de primă instanță al Pitești cu o acțiune tendând la constatarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului vândut de Stat pe 16 decembrie 1996. Printr-o cerere reconvențională, reclamanții au cerut tribunalului constatarea nulității contractului de vânzare menționat. La o dată neprecizată, în aplicarea dispozițiilor procedurii civile relevante în materie, cauza a fost transferată tribunalului departamental din Brașov.

15.

Printr-o hotărâre definitivă din 15 aprilie 2003, curtea de apel din Brașov a admis acțiunea familiei P. și a respins cererea reconvențională a reclamanților, judecat că contractul de vânzare litigios fusese încheiat în conformitate cu dispozițiile legii nr. 112/1995 și că familia P. fusese de bună credință la încheierea acestuia.

C.

Cerere de restituire în temeiul legii nr. 10/2001

16.

În iunie 2001, pe baza legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv (în continuare: legea nr. 10/2001), reclamanții au depus la primăria Pitești două cereri de restituire în natură sau, în mod subsidiar, de compensare în bani a întregului bun imobiliar situat la nr. 6, strada Justiției, la Pitești.

17.

Prin hotărâri din 23 decembrie 2003 și 6 noiembrie 2006, primăria Pitești a respins cererile reclamanților, ultima hotărâre propunând compensarea conform condițiilor stabilite de legea nr. 247/2005, care modificase legea nr. 10/2001 și crease fondul de plasament Proprietatea.

18.

Recursul reclamanților împotriva hotărârii din 6 noiembrie 2006 este în curs de examinare în primă instanță la tribunalul departamental al Argeșului.

D.

Alte proceduri relevante

19.

Printr-o hotărâre definitivă din 27 octombrie 2005, curtea de apel din Pitești a admis acțiunea familiilor P. și S. și a condamnat primăria Pitești să încheie în favorul acestora contracte de vânzare privind terenul de 244 m2 reprezentând curtea interioară a casei compuse din cele două apartamente litigioase. A judecat că în temeiul contractelor de vânzare din 16 decembrie 1996 și al legii nr. 112/1995, familiile P. și S. aveau dreptul de a deveni proprietari ai terenului în cauză.

20.

Printr-o hotărâre definitivă din 11 octombrie 2006, curtea de apel din Pitești a admis acțiunea reclamanților și a constatat nulitatea contractului de donație în temeiul căruia Statul luase posesia bunului imobiliar al reclamanților în 1962.

II.

21.

Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevante sunt descrise în hotărârile Străin și alții c. România (nr. 57001/00, §§ 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005), Porteanu c. România (nr. 4596/03, §§ 21-24, 16 februarie 2006) și Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).

22.

Legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001 prevede că compensarea la care au dreptul persoanele care nu-și văd restituire bunul imobiliar naționalizat, și al cărei montant va fi stabilit la urma urmei printr-o procedură administrativă de o comisie centrală, va fi constituit dintr-o participație la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societății pe acțiuni Proprietatea. În principiu, beneficiarii unei asemenea compensări vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 al legii menționate precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni.

Pe 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerțului din București. Transformarea titlurilor de valoare în acțiuni și circulația lor pe piața financiară sunt supuse aprobării prealabile a Consilului Național al Valorilor Mobiliare. Operațiile menționateș nu s-au realizat până în prezent.

I.

23.

Reclamanții susțin o prejudumare a dreptului lor la respectul bunurilor lor datorită imposibilității de a se bucura de bunul imobiliar al cărui drept de proprietate au fost recunoscuți de hotărârea definitivă din 9 aprilie 1999 a tribunalului de primă instanță al Pitești, imposibilitate decurgând în special din vânzarea apartamentelor acestui bun de către Stat chiriașilor săi. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, redactat după cum urmează:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciodată nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul statului de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."

A.

Asupra admisibilității

24.

Guvernul excepează neepuizarea căilor de recurs interne de reclamanți, în măsura în care se agita apartamentul vândut familiei S., considerând că ar fi trebuit să sesizeze tribunalele interne cu o acțiune împotriva terților achiziționatori în revendicare sau în anulare a contractului de vânzare litigios.

25.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului.

26.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de recurs interne vizează a da Statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia încălcările pretinse împotriva lor înainte ca acestea să-i fie prezentate. Această regulă se bazează pe presupunerea că ordinea internă oferă un recurs efectiv privind încălcarea pretinsă și disponibil atât în teorie, cât și în practică la data faptelor, adică era accesibil, era susceptibil de a oferi reclamantului redresarea contestațiilor sale și prezenta perspective rezonabile de succes (vezi, printre altele, Sejdovic c. Italia [MC], nr. 56581/00, §§ 43 și 46, CEDO 2006-...).

27.

Curtea reitera că tragerea unui particular în judecată nu sauți constitui o cale de recurs de epuizat de un reclamant atunci când acesta se plânge de un act pozitiv al autorităților, cum este în speță imposibilitatea de a se bucura de bunul imobiliar pe care autoritățile trebuiau să-l restituie reclamanților din cauza vânzării acestuia de către Stat unor terți (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48, Iatridis c. Grecia [MC], nr. 31107/96, § 47 final, CEDO 1999-II, și Mihai-Iulian Popescu c. România, nr. 2911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005).

28.

De altfel, Curtea reamintește că a deja judecat că după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, soarta unei acțiuni în revendicare nu era certă și că, de aceea, reclamanții nu erau obligați să urmeze această cale (Păduraru menționată mai sus, § 69).

29.

Văzând ce precedează, Curtea consideră că acțiunile invocate de Guvern, îndreptate împotriva particulelor care au achiziționat bunurile litigioase, nu constituiau căi de recurs de epuizat. Prin urmare, trebuie respingere excepția Guvernului.

30.

De altfel, Curtea constată că această contestație nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă.

B.

Asupra fondului

31.

Guvernul subliniază dificultățile legate de regularea chestiunii bunurilor imobilare naționalizate, care a generat mai multe legi după 1989. Observă că ultima reformă în materie, respectiv legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea bunului imobiliar nu este posibilă, compensarea se va face prin emisiunea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în valoarea bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că compensarea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 și că retardul înregistrat în acordarea compensărilor reclamanților nu rupe echilibrul just de menținut între interesele în prezență.

32.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Pun în prim plan abuzurile autorităților, care au vândut bunul lor ilegal naționalizat în ciuda legislației naționale care interzice vânzarea unui tip de bunuri, și consideră că compensarea pe care o sugerează Guvernul nu constituie o reparație efectivă, ținând seama în special de caracterul incert al valorii acțiunilor în cauză și datele la care acestea vor fi acordate.

33.

Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridicau întrebări similare celor din speță și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției (vezi Porteanu menționată mai sus, §§ 32-35).

34.

După ce a examinat toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă nici argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a compensării, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

35.

De altfel, privind terenul de 244 m2 aferent celor două apartamente în cauză, Curtea constată că reclamanții beneficiază de un „bun" în sensul art. 1 menționat, în virtutea hotărârii definitive din 9 aprilie 1999 a tribunalului de primă instanță al Pitești condamnând autoritățile să restituie reclamanților bunul imobiliar situat la Pitești, la nr. 6, strada Justiției. Ea observă că prin refuzul de a executa această hotărâre privind terenul în cauză, autoritățile naționale i-au privat de folosință a dreptului lor de proprietate asupra acestui teren fără vreo justificare valabilă, ceea ce nu poate fi judecat compatibil cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1.

36.

Din acest motiv, reitera că fiecărui Stat contractant îi aparține să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectul obligațiilor pozitive care-i revin. Estimează că ar fi trebuit autorităților să ia măsuri pentru a evita existența unor hotărâri concurente pe care trebuiau să le execute sau cel puțin să clarifice situația astfel creată (vezi, mutatis mutandis, Ioachimescu și Ion c. România, nr. 18013/03, §§ 31-34, 12 octombrie 2006).

37.

Ținând seama de ce precedează și de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, combinată cu absența totală a compensării de mai bine de opt ani, le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

De aceea, a existat în speță o încălcare a acestei dispoziții.

II.

38.

Reclamanții se plânge că autoritățile nu au executat hotărârea definitivă din 9 aprilie 1999 care tranșa în favorul lor procedura pe care o introducuseră în temeiul legii nr. 112/1995 înainte de vânzarea apartamentelor litigioase și că jurisdicțiile interne care examininaseră acțiunea în anulare a contractului de vânzare a familiei P. nu au ținut cont de asemenea hotărâre. Invocă art. 6 § 1 din Convenție, redactat în părțile sale relevante:

„Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată echitabil (...) de un tribunal (...), care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturi și obligații de natură civilă (...)"

A.

Asupra admisibilității

39.

Curtea constată că contestația nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă.

B.

Asupra fondului

40.

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale figurând la §31-37 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestei contestații (vezi, printre altele, Enciu și Lega c. România, nr. 9292/05, § 36, 8 februarie 2007; Barcanescu c. România, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006).

III.

41.

Potrivit art. 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite decât o reparare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."

A.

Prejudiciu

42.

Reclamanții cer cu titlu de prejudiciu material acordarea a 207.386 de euro (EUR), reprezentând valoarea bunului imobiliar compus din cele două apartamente și terenul de 344 m2, după cum stabilit printr-o expertiză tehnică. De altfel, cer 24.000 EUR cu titlu de lipsă de folosință a bunului imobiliar, pe baza valorii chiriilor nepercepte. De altfel, documentul final prezentat de reclamanți cu titlu de art. 41 și care, potrivit lor, era menite să furnizeze o estimare a prejudiciului material și moral invocatol, nu conține nicio referință privind existența unui prejudiciu moral sau a unei cereri din partea interesaților din acest motiv.

43.

Privind cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului imobiliar în cauză este de 142.293 EUR, și prezintă un raport de expertiză în acest sens. De altfel, privind cererea derivată din lipsă de folosință, solicită respingerea acesteia, trimitând la jurisprudența Curții care a judecat că nu poate specula asupra chestiunii estimării valorii chiriilor nepercepte atunci când a ordonat restituirea bunului. De altfel, Guvernul consideră că reclamanții nu au formulat o cerere cu titlu de prejudiciu moral, acesta fiind, în orice caz, suficient compensat în cazul unui constat de încălcare.

44.

Curtea reamintește că a concluzionat cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza punerii în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, și anume bunul imobiliar situat la Pitești, la nr. 6, strada Justiției, combinat cu absența totală a compensării.

45.

Curtea estimează, în circumstanțele specifice, că restituirea bunului litigios ar plasa reclamanții pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

46.

În caz de nereușită a Statului pârât de a efectua o asemenea restituire, Curtea hotărăște că va trebui să verse reclamanților, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

47.

Din acest punct de vedere, ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 175.000 EUR.

48.

Privind sumele cerute cu titlu de lipsă de folosință a bunului, calculate în funcție de prețul chiriei acestui bun, Curtea nu poate aloca o sumă din acest motiv, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului ca reparație cu titlu de art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume din acest motiv ar avea în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii fiind în funcție de mai multe variabile (vezi, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu c. România, (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Privind prejudiciul moral, cererea din acest motiv nu a fost formulată în conformitate cu art. 60 din Regulament, de sorte că trebuie respinsă.

B.

Cheltuieli și speze

49.

Reclamanții cer, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și spezelor efectuate în procedurile interne și în fața Curții, pe care le împart după cum urmează, bazindu-se pe justificative pentru cea mai mare parte a cheltuielilor în cauză: 4.649 EUR pentru cheltuielile și spezele efectuate în fața tribunalelor interne, 80 EUR pentru cele efectuate în fața Curții, 2.944 EUR pentru cheltuieli de transport între Germania și România, 850 EUR pentru cheltuieli diverse (telecopii, telefon etc.) și 86 EUR pentru expertiza tehnică.

50.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor efectuate, sub condiția că sunt dovedite, necesare și că au o legătură cu cauza. Cu toate acestea, constată că reclamanții nu au prezentat justificative pentru toate cheltuielile și spezele solicitate, că montantul total al onorariilor avocaților este de 4.638 EUR, că o parte din această sumă poate fi recuperată de interesații ca urmare a admiterii de către tribunalele interne a acțiunii în anulare a contractului de donație, și că montantele solicitate sunt excesive.

51.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor sale numai în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor sunt stabilite. În speță și ținând seama de elementele de care dispune și de criteriile menționateș, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.500 EUR toți banii incluși și o acordă reclamanților.

C.

Dobânzi de întârziere

52.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata dobânzii facilitații de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.

1.

Declară

cererea admisibilă;

2.

Declară

că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;

3.

Declară

că nu este necesar să se examineze pe fond contestația derivată din art. 6 § 1 din Convenție;

4.

Declară

a)

că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților bunul imobiliar situat la Pitești, la nr. 6, strada Justiției, și compus dintr-o casă cu două apartamente și terenul aferent de 344 m2, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție;

b)

că, în caz de nereușită a unei asemenea restitutii, Statul pârât trebuie să verse conjoint reclamanților, în același termen de trei luni, 175.000 EUR (o sută șaptezeci și cinci de mii de euro) pentru prejudiciu material și 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și speze, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

c)

că montantele în cauză vor fi convertite în lei noi români (RON) la cursul aplicabil la data plății;

d)

că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

5.

Respinge

cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.

Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.

Santiago Quesada

Boštjan M. Zupančič

Grefier

Președinte

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2007-05-24
0,97
AFFAIRE PAUN c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE PĂUN c. ROUMANIE (Requête n o 9405/02) ARRÊT STRASBOURG 24 mai 2007 DÉFINITIF 24/08/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches d
CtEDO 2007-03-08
0,97
AFFAIRE POPESCU ET TOADER c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE POPESCU ET TOADER c. ROUMANIE (Requête n o 27086/02) ARRÊT STRASBOURG 8 mars 2007 DÉFINITIF 08/06/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir d
CtEDO 2007-07-26
0,97
AFFAIRE ELENA ET NICOLAE IONESCU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE ELENA ET NICOLAE IONESCU c. ROUMANIE (Requête n o 42061/02) ARRÊT STRASBOURG 26 juillet 2007 DÉFINITIF 26/10/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il p
CtEDO 2007-04-26
0,97
AFFAIRE ERBICEANU c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE ERBICEANU c. ROUMANIE (Requête n o 24959/02) ARRÊT STRASBOURG 26 avril 2007 DÉFINITIF 26/07/2007 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des ret
CtEDO 2007-10-11
0,97
AFFAIRE MUSAT c. ROUMANIE
TROISIÈME SECTION AFFAIRE MUŞAT c. ROUMANIE (Requête n o 33353/03) ARRÊT STRASBOURG 11 octobre 2007 DÉFINITIF 31/03/2008 Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retou
Sursă