AFFAIRE POPESCU ET DASOVEANU c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 24681/03) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de doi cetățeni ai acestui stat, dl. Mihai Popescu și d-na Elena Dașoveanu (în continuare: reclamanții), pe 3 mai 2003 în temeiul art. 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare: Convenția).

Guvernul român (în continuare: Guvernul) este reprezentat de co-agentul seu, d-na Ruxandra Pașoi, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 12 septembrie 2005 și 14 septembrie 2006, Curtea a hotărât comunicarea cererii Guvernului român. Prevalindu-se de art. 29 § 3 din Convenție, a hotărât că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și bunul-fond al cauzei. FAPTE I.

În 1962, în temeiul unui contract de donație, Statul a luat posesia bunului imobiliar al reclamanților situat la Pitești, la nr. 6 strada Justiției, și compus dintr-o casă cu două apartamente și terenul aferent de 344 m2, din care 244 m2 constituiau curtea interioară a bunului. A. Procedură inițiată de reclamanți în temeiul legii nr. 112/1995 și vânzarea apartamentelor de către Stat

Pe 25 iulie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 privind regimul juridic al unor bunuri imobiliare naționalizate (în continuare: legea nr. 112/1995), reclamanții au depus la comisia departamentală competentă (în continuare: comisia departamentală) o cerere de restituire în natură a bunului imobiliar în cauză, invocând că Statul nu avea titlu valabil asupra bunului menționat.

Pe 9 decembrie 1996, consilul departamental al Argeșului a informat familiile P. și S., chiriaș ai Statului în cele două apartamente ale bunului în cauză, că nicio cerere nu fusese introdusă de foștii proprietari în temeiul legii nr. 112/1995, de sorte că procedura de vânzare a acestor apartamente chiriașilor era simplificată.

Pe 16 decembrie 1996, în temeiul legii nr. 112/1995 și în calitate de mandatar al primariei Pitești, întreprinderea R. a încheiat două contracte de vânzare cu familiile P. și S. respectiv, privind cele două apartamente în cauză și terenul de aproximativ 100 m2 situat sub casă. Contractele includeau o clauză care stipula că vânzătorul nu era responsabil în caz de evacuare.

Printr-o hotărâre administrativă din 30 iunie 1997, comisia departamentală a respins cererea reclamanților din 25 iulie 1996 ca neîntemeiată.

Printr-o hotărâre din 9 aprilie 1999, tribunalul de primă instanță al Pitești a admis acțiunea reclamanților împotriva comisiei departamentale tendând la constatarea ilegalității hotărârii din 30 iunie 1997. Tribunalul a judecat că hotărârea menționată nu respectase condițiile prevăzute de legea nr. 112/1995 și a condamnat Statul să restituie reclamanților bunul imobiliar situat la Pitești, la nr. 6, strada Justiției, ținând seama de faptul că donația din 1962 fusese obținută prin violență și fraudă la lege, și că Statul nu fusese niciodată proprietarul acestuia.

Printr-o hotărâre din 7 martie 2000, tribunalul departamental al Pitești a constatat nulitatea apelului intenționat de comisia departamentală împotriva hotărârii menționate, pentru lipsă de motivare.

În absența recursului, hotărârea din 9 aprilie 1999 a devenit definitivă. B. Acțiunea familiei P. tendând la constatarea dreptului lor de proprietate

Pe 14 septembrie 2000, pe baza hotărârii definitive din 9 aprilie 1999, reclamanții au interzis familiei P. să rămână în bunul imobiliar în cauză.

Pe 19 septembrie 2000, familia P. a sesizat tribunalul de primă instanță al Pitești cu o acțiune tendând la constatarea dreptului lor de proprietate asupra apartamentului vândut de Stat pe 16 decembrie 1996. Printr-o cerere reconvențională, reclamanții au cerut tribunalului constatarea nulității contractului de vânzare menționat. La o dată neprecizată, în aplicarea dispozițiilor procedurii civile relevante în materie, cauza a fost transferată tribunalului departamental din Brașov.

Printr-o hotărâre definitivă din 15 aprilie 2003, curtea de apel din Brașov a admis acțiunea familiei P. și a respins cererea reconvențională a reclamanților, judecat că contractul de vânzare litigios fusese încheiat în conformitate cu dispozițiile legii nr. 112/1995 și că familia P. fusese de bună credință la încheierea acestuia. C. Cerere de restituire în temeiul legii nr. 10/2001

În iunie 2001, pe baza legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate abuziv (în continuare: legea nr. 10/2001), reclamanții au depus la primăria Pitești două cereri de restituire în natură sau, în mod subsidiar, de compensare în bani a întregului bun imobiliar situat la nr. 6, strada Justiției, la Pitești.

Prin hotărâri din 23 decembrie 2003 și 6 noiembrie 2006, primăria Pitești a respins cererile reclamanților, ultima hotărâre propunând compensarea conform condițiilor stabilite de legea nr. 247/2005, care modificase legea nr. 10/2001 și crease fondul de plasament Proprietatea.

Recursul reclamanților împotriva hotărârii din 6 noiembrie 2006 este în curs de examinare în primă instanță la tribunalul departamental al Argeșului. D. Alte proceduri relevante

Printr-o hotărâre definitivă din 27 octombrie 2005, curtea de apel din Pitești a admis acțiunea familiilor P. și S. și a condamnat primăria Pitești să încheie în favorul acestora contracte de vânzare privind terenul de 244 m2 reprezentând curtea interioară a casei compuse din cele două apartamente litigioase. A judecat că în temeiul contractelor de vânzare din 16 decembrie 1996 și al legii nr. 112/1995, familiile P. și S. aveau dreptul de a deveni proprietari ai terenului în cauză.

Printr-o hotărâre definitivă din 11 octombrie 2006, curtea de apel din Pitești a admis acțiunea reclamanților și a constatat nulitatea contractului de donație în temeiul căruia Statul luase posesia bunului imobiliar al reclamanților în 1962. II.

Legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001 prevede că compensarea la care au dreptul persoanele care nu-și văd restituire bunul imobiliar naționalizat, și al cărei montant va fi stabilit la urma urmei printr-o procedură administrativă de o comisie centrală, va fi constituit dintr-o participație la un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societății pe acțiuni Proprietatea. În principiu, beneficiarii unei asemenea compensări vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, o dată ce Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 al legii menționate precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acțiuni. Pe 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înscrisă în Registrul Comerțului din București. Transformarea titlurilor de valoare în acțiuni și circulația lor pe piața financiară sunt supuse aprobării prealabile a Consilului Național al Valorilor Mobiliare. Operațiile menționateș nu s-au realizat până în prezent. ÎN DREPT I.

Guvernul excepează neepuizarea căilor de recurs interne de reclamanți, în măsura în care se agita apartamentul vândut familiei S., considerând că ar fi trebuit să sesizeze tribunalele interne cu o acțiune împotriva terților achiziționatori în revendicare sau în anulare a contractului de vânzare litigios.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului.

Curtea reamintește că regula epuizării căilor de recurs interne vizează a da Statelor contractante ocazia de a preveni sau remedia încălcările pretinse împotriva lor înainte ca acestea să-i fie prezentate. Această regulă se bazează pe presupunerea că ordinea internă oferă un recurs efectiv privind încălcarea pretinsă și disponibil atât în teorie, cât și în practică la data faptelor, adică era accesibil, era susceptibil de a oferi reclamantului redresarea contestațiilor sale și prezenta perspective rezonabile de succes (vezi, printre altele, Sejdovic c. Italia [MC], nr. 56581/00, §§ 43 și 46, CEDO 2006-...).

Curtea reitera că tragerea unui particular în judecată nu sauți constitui o cale de recurs de epuizat de un reclamant atunci când acesta se plânge de un act pozitiv al autorităților, cum este în speță imposibilitatea de a se bucura de bunul imobiliar pe care autoritățile trebuiau să-l restituie reclamanților din cauza vânzării acestuia de către Stat unor terți (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Pine Valley Developments Ltd și alții c. Irlanda din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222, p. 22, § 48, Iatridis c. Grecia [MC], nr. 31107/96, § 47 final, CEDO 1999-II, și Mihai-Iulian Popescu c. România, nr. 2911/02, §§ 30-32, 29 septembrie 2005).

De altfel, Curtea reamintește că a deja judecat că după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, soarta unei acțiuni în revendicare nu era certă și că, de aceea, reclamanții nu erau obligați să urmeze această cale (Păduraru menționată mai sus, § 69).

Văzând ce precedează, Curtea consideră că acțiunile invocate de Guvern, îndreptate împotriva particulelor care au achiziționat bunurile litigioase, nu constituiau căi de recurs de epuizat. Prin urmare, trebuie respingere excepția Guvernului.

De altfel, Curtea constată că această contestație nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Asupra fondului

Guvernul subliniază dificultățile legate de regularea chestiunii bunurilor imobilare naționalizate, care a generat mai multe legi după 1989. Observă că ultima reformă în materie, respectiv legea nr. 247/2005, prevede că, în cazul în care restituirea bunului imobiliar nu este posibilă, compensarea se va face prin emisiunea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în valoarea bunului stabilită prin expertiză. Guvernul concluzionează că compensarea prevăzută de legislația română răspunde cerințelor art. 1 din Protocolul nr. 1 și că retardul înregistrat în acordarea compensărilor reclamanților nu rupe echilibrul just de menținut între interesele în prezență.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Pun în prim plan abuzurile autorităților, care au vândut bunul lor ilegal naționalizat în ciuda legislației naționale care interzice vânzarea unui tip de bunuri, și consideră că compensarea pe care o sugerează Guvernul nu constituie o reparație efectivă, ținând seama în special de caracterul incert al valorii acțiunilor în cauză și datele la care acestea vor fi acordate.

Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridicau întrebări similare celor din speță și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției (vezi Porteanu menționată mai sus, §§ 32-35).

După ce a examinat toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă nici argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cauza de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală a compensării, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1.

De altfel, privind terenul de 244 m2 aferent celor două apartamente în cauză, Curtea constată că reclamanții beneficiază de un „bun" în sensul art. 1 menționat, în virtutea hotărârii definitive din 9 aprilie 1999 a tribunalului de primă instanță al Pitești condamnând autoritățile să restituie reclamanților bunul imobiliar situat la Pitești, la nr. 6, strada Justiției. Ea observă că prin refuzul de a executa această hotărâre privind terenul în cauză, autoritățile naționale i-au privat de folosință a dreptului lor de proprietate asupra acestui teren fără vreo justificare valabilă, ceea ce nu poate fi judecat compatibil cu cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1.

Din acest motiv, reitera că fiecărui Stat contractant îi aparține să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectul obligațiilor pozitive care-i revin. Estimează că ar fi trebuit autorităților să ia măsuri pentru a evita existența unor hotărâri concurente pe care trebuiau să le execute sau cel puțin să clarifice situația astfel creată (vezi, mutatis mutandis, Ioachimescu și Ion c. România, nr. 18013/03, §§ 31-34, 12 octombrie 2006).

Ținând seama de ce precedează și de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, combinată cu absența totală a compensării de mai bine de opt ani, le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. De aceea, a existat în speță o încălcare a acestei dispoziții. II.

Curtea constată că contestația nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Ea observă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Asupra fondului

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale figurând la §31-37 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestei contestații (vezi, printre altele, Enciu și Lega c. România, nr. 9292/05, § 36, 8 februarie 2007; Barcanescu c. România, nr. 75261/01, §§ 36-37, 12 octombrie 2006). III.

Reclamanții cer cu titlu de prejudiciu material acordarea a 207.386 de euro (EUR), reprezentând valoarea bunului imobiliar compus din cele două apartamente și terenul de 344 m2, după cum stabilit printr-o expertiză tehnică. De altfel, cer 24.000 EUR cu titlu de lipsă de folosință a bunului imobiliar, pe baza valorii chiriilor nepercepte. De altfel, documentul final prezentat de reclamanți cu titlu de art. 41 și care, potrivit lor, era menite să furnizeze o estimare a prejudiciului material și moral invocatol, nu conține nicio referință privind existența unui prejudiciu moral sau a unei cereri din partea interesaților din acest motiv.

Privind cererea pentru prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea de piață a bunului imobiliar în cauză este de 142.293 EUR, și prezintă un raport de expertiză în acest sens. De altfel, privind cererea derivată din lipsă de folosință, solicită respingerea acesteia, trimitând la jurisprudența Curții care a judecat că nu poate specula asupra chestiunii estimării valorii chiriilor nepercepte atunci când a ordonat restituirea bunului. De altfel, Guvernul consideră că reclamanții nu au formulat o cerere cu titlu de prejudiciu moral, acesta fiind, în orice caz, suficient compensat în cazul unui constat de încălcare.

Curtea reamintește că a concluzionat cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza punerii în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, și anume bunul imobiliar situat la Pitești, la nr. 6, strada Justiției, combinat cu absența totală a compensării.

Curtea estimează, în circumstanțele specifice, că restituirea bunului litigios ar plasa reclamanții pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În caz de nereușită a Statului pârât de a efectua o asemenea restituire, Curtea hotărăște că va trebui să verse reclamanților, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

Din acest punct de vedere, ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 175.000 EUR.

Privind sumele cerute cu titlu de lipsă de folosință a bunului, calculate în funcție de prețul chiriei acestui bun, Curtea nu poate aloca o sumă din acest motiv, ținând seama, pe de o parte, de faptul că a ordonat restituirea bunului ca reparație cu titlu de art. 41 din Convenție și, pe de altă parte, de faptul că acordarea unei sume din acest motiv ar avea în speță un caracter speculativ, posibilitatea și randamentul unei chirii fiind în funcție de mai multe variabile (vezi, mutatis mutandis, Androne c. România, nr. 54062/00, § 70, 22 decembrie 2004, și Buzatu c. România, (satisfacție echitabilă), nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Privind prejudiciul moral, cererea din acest motiv nu a fost formulată în conformitate cu art. 60 din Regulament, de sorte că trebuie respinsă. B. Cheltuieli și speze

Reclamanții cer, de asemenea, rambursarea cheltuielilor și spezelor efectuate în procedurile interne și în fața Curții, pe care le împart după cum urmează, bazindu-se pe justificative pentru cea mai mare parte a cheltuielilor în cauză: 4.649 EUR pentru cheltuielile și spezele efectuate în fața tribunalelor interne, 80 EUR pentru cele efectuate în fața Curții, 2.944 EUR pentru cheltuieli de transport între Germania și România, 850 EUR pentru cheltuieli diverse (telecopii, telefon etc.) și 86 EUR pentru expertiza tehnică.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor efectuate, sub condiția că sunt dovedite, necesare și că au o legătură cu cauza. Cu toate acestea, constată că reclamanții nu au prezentat justificative pentru toate cheltuielile și spezele solicitate, că montantul total al onorariilor avocaților este de 4.638 EUR, că o parte din această sumă poate fi recuperată de interesații ca urmare a admiterii de către tribunalele interne a acțiunii în anulare a contractului de donație, și că montantele solicitate sunt excesive.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor sale numai în măsura în care realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor sunt stabilite. În speță și ținând seama de elementele de care dispune și de criteriile menționateș, Curtea estimează rezonabilă suma de 1.500 EUR toți banii incluși și o acordă reclamanților. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii de întârziere să se bazeze pe rata dobânzii facilitații de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară că nu este necesar să se examineze pe fond contestația derivată din art. 6 § 1 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamanților bunul imobiliar situat la Pitești, la nr. 6, strada Justiției, și compus dintr-o casă cu două apartamente și terenul aferent de 344 m2, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că, în caz de nereușită a unei asemenea restitutii, Statul pârât trebuie să verse conjoint reclamanților, în același termen de trei luni, 175.000 EUR (o sută șaptezeci și cinci de mii de euro) pentru prejudiciu material și 1.500 EUR (o mie cinci sute de euro) pentru cheltuieli și speze, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit; c) că montantele în cauză vor fi convertite în lei noi români (RON) la cursul aplicabil la data plății; d) că de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 19 iulie 2007 în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 24681/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Mihai Popescu et M me Elena Dașoveanu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 3 mai 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son co-agent, M me Ruxandra Pașoi, du ministère des Affaires étrangères.

Les 12 septembre 2005 et 14 septembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement roumain. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1962, en vertu d'un contrat de donation, l'Etat prit possession de l'immeuble des requérants situé à Pitești, au n o 6 rue Justiției, et composé d'une maison à deux appartements et du terrain afférent de 344 m 2 , dont 244 m 2 constituaient la cour intérieure de l'immeuble. A. Procédure introduite par les requérants en vertu de la loi n o 112/1995 et vente des appartements par l'Etat

Le 25 juillet 1996, en vertu de la loi n o 112/1995 sur le régime juridique de certains immeubles nationalisés (« la loi n o 112/1995 »), les requérants déposèrent auprès de la commission départementale compétente (« la commission départementale ») une demande de restitution en nature de l'immeuble en question, faisant valoir que l'Etat n'avait pas de titre valable sur ledit immeuble.

Le 9 décembre 1996, le conseil départemental d'Argeș informa les familles P. et S., locataires de l'Etat dans les deux appartements de l'immeuble en cause, qu'aucune demande n'avait été introduite par les anciens propriétaires en vertu de la loi n o 112/1995, de sorte que la procédure de vente de ces appartements aux locataires était simplifiée.

Le 16 décembre 1996, en vertu de la loi n o 112/1995 et en tant que mandataire de la mairie de Pitești, l'entreprise R. conclut deux contrats de vente avec les familles P. et S. respectivement, portant sur les deux appartements en question ainsi que sur le terrain d'environ 100 m 2 situé sous la maison. Les contrats comprenaient une clause qui stipulait que le vendeur n'était pas responsable en cas d'éviction.

Par une décision administrative du 30 juin 1997, la commission départementale rejeta la demande des requérants du 25 juillet 1996 comme mal fondée.

Par un jugement du 9 avril 1999, le tribunal de première instance de Pitești accueillit l'action des requérants contre la commission départementale tendant à faire constater l'illégalité de la décision du 30 juin 1997. Le tribunal jugea que la décision précitée avait méconnu les conditions prévues par la loi n o 112/1995 et condamna l'Etat à restituer aux requérants l'immeuble situé à Pitești, au n o 6, rue Justiției, compte tenu de ce que la donation de 1962 avait été obtenue par violence et fraude à la loi, et que l'Etat n'en était jamais devenu propriétaire.

Par une décision du 7 mars 2000, le tribunal départemental de Pitești constata la nullité de l'appel interjeté par la commission départementale contre le jugement précité, pour défaut de motivation.

En l'absence de recours, le jugement du 9 avril 1999 devint définitif. B. Action de la famille P. tendant à faire constater leur droit de propriété

Le 14 septembre 2000, sur le fondement du jugement définitif du 9 avril 1999, les requérants enjoignirent à la famille P. de quitter l'immeuble en cause.

Le 19 septembre 2000, la famille P. saisit le tribunal de première instance de Pitești d'une action tendant à faire constater leur droit de propriété sur l'appartement vendu par l'Etat le 16 décembre 1996. Par une demande reconventionnelle, les requérants demandèrent au tribunal de constater la nullité du contrat de vente précité. A une date non précisée, en application des dispositions de procédure civile pertinentes en la matière, l'affaire fut transférée au tribunal départemental de Brașov.

Par un arrêt définitif du 15 avril 2003, la cour d'appel de Brașov accueillit l'action de la famille P. et rejeta la demande reconventionnelle des requérants, jugeant que le contrat de vente litigieux avait été conclu conformément aux dispositions de la loi n o 112/1995 et que la famille P. avait été de bonne foi lors de sa conclusion. C. Demande de restitution en vertu de la loi n o 10/2001

En juin 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés abusivement (« la loi n o 10/2001 »), les requérants déposèrent auprès de la mairie de Pitești deux demandes de restitution en nature ou, subsidiairement, de dédommagement en argent de l'intégralité de l'immeuble situé au n o 6, rue Justiției, à Pitești.

Par des décisions des 23 décembre 2003 et 6 novembre 2006, la mairie de Pitești rejeta les demandes des requérants, la dernière décision proposant le dédommagement selon les conditions posées par la loi n o 247/2005, qui avait modifié la loi n o 10/2001 et avait créée le fond de placement de valeurs mobilières Proprietatea .

Le recours des requérants contre la décision du 6 novembre 2006 est pendant en première instance devant le tribunal départemental d'Argeș. D. Autres procédures pertinentes

Par un arrêt définitif du 27 octobre 2005, la cour d'appel de Pitești fit droit à l'action des familles P. et S. et condamna la mairie de Pitești à conclure en leur faveur des contrats de vente portant sur le terrain de 244 m 2 représentant la cour intérieure de la maison composée des deux appartements litigieux. Elle jugea qu'en vertu des contrats de vente du 16 décembre 1996 et de la loi n o 112/1995, les familles P. et S. étaient en droit de devenir propriétaires du terrain en cause.

Par un arrêt définitif du 11 octobre 2006, la cour d'appel de Pitești fit droit à l'action des requérants et constata la nullité du contrat de donation en vertu duquel l'Etat avait prit possession de l'immeuble des requérants en 1962. II.

La loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001 prévoit que l'indemnisation à laquelle auront droit les personnes qui ne se voient pas restituer leur bien immeuble nationalisé, et dont le montant sera fixé à l'issue d'une procédure administrative par une commission centrale, sera constituée d'une participation à un organisme de placement de valeurs mobilières, organisé sous la forme de la société par actions Proprietatea ( Proprietatea ). En principe, les bénéficiaires d'une telle indemnité recevront des titres de valeur qui seront transformés en actions, une fois que Proprietatea sera cotée en bourse. Par ailleurs, l'article 3 de la loi susmentionnée précise que les titres de valeur ne peuvent pas être vendus avant leur conversion en actions. Le 29 décembre 2005, Proprietatea a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. La conversion des titres de valeurs en actions et leur transaction sur le marché financier est soumise à l'agrément préalable du Conseil national des valeurs mobilières. Les opérations susmentionnées n'ont pas abouti jusqu'à présent. EN DROIT I.

Les requérants allèguent une atteinte à leur droit au respect de leurs biens en raison de l'impossibilité de jouir de l'immeuble dont ils ont été reconnus comme propriétaires par le jugement définitif du 9 avril 1999 du tribunal de première instance de Pitești, impossibilité découlant notamment de la vente des appartements de cet immeuble par l'Etat à ses locataires. Ils invoquent l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes par les requérants, pour autant qu'il s'agit de l'appartement vendu à la famille S., considérant qu'ils auraient dû saisir les tribunaux internes d'une action contre les tiers acquéreurs en revendication ou en annulation du contrat de vente litigieux.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement.

La Cour rappelle que la règle de l'épuisement des voies de recours internes vise à ménager aux États contractants l'occasion de prévenir ou de redresser les violations alléguées contre eux avant que ces allégations ne lui soient soumises. Cette règle se fonde sur l'hypothèse que l'ordre interne offre un recours effectif quant à la violation alléguée et disponible tant en théorie qu'en pratique à l'époque des faits, c'est-à-dire qu'il était accessible, était susceptible d'offrir au requérant le redressement de ses griefs et présentait des perspectives raisonnables de succès (voir, parmi d'autres, Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, §§ 43 et 46, CEDH 2006-...).

La Cour réitère qu'assigner un particulier en justice ne saurait constituer une voie de recours à épuiser par un requérant lorsque ce dernier se plaint d'un acte positif des autorités, tel qu'en l'espèce l'impossibilité de jouir de l'immeuble que les autorités devaient restituer aux requérants en raison de la vente de celui-ci par l'Etat à des tiers (voir, mutatis mutandis , l'arrêt Pine Valley Developments Ltd et autres c. Irlande du 29 novembre 1991, série A n o 222, p. 22, § 48, Iatridis c. Grèce [GC], n o 31107/96, § 47 in fine , CEDH 1999–II, et Mihai-Iulian Popescu c. Roumanie , n o 2911/02, §§ 30-32, 29 septembre 2005).

Par ailleurs, la Cour rappelle qu'elle a déjà jugé qu'après l'entrée en vigueur de la loi n o 10/2001, le sort d'une action en revendication n'était pas certain et que, dès lors, les requérants n'étaient pas tenus de suivre cette voie ( Păduraru , précité, § 69).

Au vu de ce qui précède, la Cour considère que les actions invoquées par le Gouvernement, dirigées contre les particuliers ayant acquis les biens litigieux, ne constituaient pas des voies de recours à épuiser. Il convient dès lors de rejeter l'exception du Gouvernement.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement souligne les difficultés liées à la règlementation de la question des immeubles nationalisés, qui a donné lieu à plusieurs lois après 1989. Il fait observer que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fera par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Le Gouvernement conclut que l'indemnisation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 et que le retard enregistré dans l'octroi des dédommagements aux requérants ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils mettent en avant les abus des autorités, qui ont vendu leur bien illégalement nationalisé en dépit de la législation nationale interdisant la vente de ce type de biens, et considèrent que l'indemnisation que le Gouvernement laisse entrevoir ne constitue pas une réparation effective, vu notamment le caractère incertain de la valeur des actions en question et des dates auxquelles celles-ci seront octroyées.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 1 er du Protocole n o 1 à la Convention (voir Porteanu, précité , §§ 32 ‑ 35).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation en justice d'une manière définitive du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1.

Par ailleurs, s'agissant du terrain de 244 m 2 afférent aux deux appartements en cause, la Cour relève que les requérants bénéficiaient d'un « bien » au sens de l'article 1 précité, en vertu du jugement définitif du 9 avril 1999 du tribunal de première instance de Pitești condamnant les autorités à restituer aux requérants l'immeuble situé à Pitești, au n o 6, rue Justiției. Elle observe qu'en refusant d'exécuter ce jugement à l'égard du terrain en question, les autorités nationales les ont privés de la jouissance de leur droit de propriété sur ce terrain sans aucune justification valable, ce qui ne saurait être jugé compatible avec les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1.

A ce titre, elle réitère qu'il appartient à chaque Etat contractant de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. Elle estime qu'il appartenait aux autorités de faire de démarches afin d'éviter l'existence de décisions concurrentes qu'elles devaient exécuter ou au moins d'éclaircir la situation ainsi créée (voir, mutatis mutandis , Ioachimescu et Ion c. Roumanie , n o 18013/03, §§ 31-34, 12 octobre 2006).

Compte tenu de ce qui précède et de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérants sur leur bien, combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis plus de huit ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect des biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Partant, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. II.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 31-37 ci-dessus, qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, entre autres, Enciu et Lega c. Roumanie , n o 9292/05, § 36, 8 février 2007 ; Barcanescu c. Roumanie , n o 75261/01, §§ 36-37, 12 octobre 2006). III.

Les requérants réclament au titre de dommage matériel l'octroi de 207 386 euros (EUR), représentant la valeur de l'immeuble composé des deux appartements et du terrain de 344 m 2 , telle qu'établie par une expertise technique. En outre, ils demandent 24 000 EUR au titre du manque de jouissance de l'immeuble, sur la base de la valeur des loyers non perçus. Par ailleurs, le document final présenté par les requérants au titre de l'article 41 et qui, d'après eux, était censé fournir une estimation du dommage matériel et moral allégué, ne contient aucune référence quant à l'existence d'un préjudice moral ou à une demande des intéressés à ce titre.

Concernant la demande pour préjudice matériel, le Gouvernement considère que la valeur marchande de l'immeuble en cause est de 142 293 EUR, et il soumet un rapport d'expertise en ce sens. Par ailleurs, s'agissant de la demande tirée du défaut de jouissance, il demande son rejet, renvoyant à la jurisprudence la Cour qui a jugé qu'elle ne saurait spéculer sur la question d'estimer la valeur des loyers non perçus lorsqu'elle a ordonné la restitution du bien. Par ailleurs, le Gouvernement considère que les requérants n'ont pas formulé de demande au titre du dommage moral, celui-ci étant, de toute manière, suffisamment compensé dans le cas d'un constat de violation.

La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 en raison de la mise en échec du droit de propriété des requérants sur leur bien, à savoir l'immeuble situé à Pitești, au n o 6, rue Justiției, combinée avec l'absence totale d'indemnisation.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution du bien litigieux placerait les requérants autant que possible dans une situation équivalant à celle où ils se trouveraient si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'Etat défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu'il devra verser aux requérants, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

A cet égard, compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 175 000 EUR.

Concernant les sommes demandées au titre du défaut de jouissance du bien, calculées par rapport au prix de location de ce bien, la Cour ne saurait allouer de somme à ce titre, compte tenu, d'une part, du fait qu'elle a ordonné la restitution du bien comme réparation au titre de l'article 41 de la Convention et, d'autre part, de ce que l'octroi d'une somme à ce titre revêtirait en l'espèce un caractère spéculatif, la possibilité et le rendement d'une location étant fonction de plusieurs variables (voir, mutatis mutandis , Androne c. Roumanie , n o 54062/00, § 70, 22 décembre 2004, et Buzatu c. Roumanie , (satisfaction équitable), n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). S'agissant du préjudice moral, leur demande à ce titre n'a pas été formulée conformément à l'article 60 du Règlement, de sorte qu'il convient de la rejeter. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également le remboursement des frais et dépens effectués dans les procédures internes et devant la Cour, qu'il ventilent comme suit, s'appuyant sur des justificatifs pour la plupart des frais en question : 4 649 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, 80 EUR pour ceux encourus devant la Cour, 2 944 EUR pour des frais de transport entre l'Allemagne et la Roumanie, 850 EUR pour des frais divers (télécopies, téléphone etc.) ainsi que 86 EUR pour l'expertise technique.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais encourus, sous condition qu'ils soient prouvés, nécessaires et qu'ils aient un lien avec l'affaire. Néanmoins, il relève que les requérants n'ont pas présenté des justificatifs pour tous les frais et dépens sollicités, que le montant total des honoraires d'avocats est de 4 638 EUR, qu'une partie de cette somme peut-être récupérée par les intéressés suite à l'accueil par les tribunaux internes de l'action en annulation du contrat de donation, et que les montants demandés sont excessifs.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 1 500 EUR tous frais confondus et l'accorde aux requérants. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner au fond le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit restituer aux requérants l'immeuble situé à Pitești, au n o 6 rue Justiției, et composé d'une maison à deux appartements et du terrain afférent de 344 m 2 , dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans le même délai de trois mois, 175 000 EUR (cent soixante quinze mille euros) pour dommage matériel et 1 500 EUR (mille cinq cent euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; c) que le montants en question seront à convertir en nouveaux lei roumains (RON) au taux applicable à la date du règlement ; d) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 juillet 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président