AFFAIRE MUSAT c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 33353/03) împotriva României și depusă de doi cetățeni ai acestui Stat, d-l Romulus-Petru Mușat și d-na Felicia-Constanța Mușat ("reclamanții"), la Curt pe 20 septembrie 2003 în temeiul art. 34 din Convenția de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Sunt reprezentați în fața Curții de avocata Vasilica-Elena Zaharescu, avocat la Pitești. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul lui, d-na B. Ramașcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 4 septembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalând sine de dispozițiile art. 29 § 3, a decis că vor fi examinate concomitent admisibilitatea și fondul cauzei. PE FAPT

În anii cincizeci, în temeiul decretului nr. 92/1950, un bun imobiliar aparținând lui V.C., nașa reclamanților, a fost naționalizat. Era format din trei apartamente și un teren. La o dată nespecificată, V.C. a făcut testament în favoarea reclamanților. Pe 31 martie 1987, ea a decedat.

În cursul anului 1993, reclamanții au cerut societății care administra imobilele Statului să le restituie bunul în cauză. Pe 17 iulie 1996, și-au reiterat cererea, fără a primi, cu toate acestea, răspuns.

Prin sentință definitivă din 21 iulie 1999, tribunalul de primă instanță din București a constatat că reclamanții, în calitate de legatari ai lui V.C., dispuneau de o cotă corespunzând la trei sferturi din succesiunea acesteia. Aceeași sentință a constatat că un sfert din succesiune revenea lui P.Gh. și P.G. A. Acțiune de revendicare

La o dată nespecificată, P.Gh. și P.G. au sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune împotriva consilului general, pentru a li se restitui bunul mai sus menționat. Reclamanții au cerut să intervină în procedură.

Prin sentință definitivă din 16 februarie 2001, curtea de apel din București a constatat că naționalizarea bunului a încălcat dispozițiile legii și că, de atunci, Statul nu avea titlu valabil asupra acestui bun. Curtea de apel a reținut, de asemenea, că P.Gh. și P.G. și reclamanții erau coproprietari ai bunului în virtutea sentinței din 21 iulie 1999 a tribunalului de primă instanță. Ținând seama de aceste considerații, curtea de apel a admis acțiunea lui P.Gh. și P.G. precum și a reclamanților și a condamnat consilul municipal să le restituie bunul.

Pe 24 iulie 2001, primăria a informat reclamanții că apartamentele din imobil fuseseră vândute și că, de atunci, sentința mai sus menționată nu putea fi executată. B. Procedură de anulare a contractului de vânzare privind apartamentul nr. 2

Printr-un contract din 5 septembrie 1996, primăria a vândut apartamentul nr. 2 format din patru camere cu o suprafață totală de 174,87 m² lui C.E., care îl locuia ca locatar. Pe 17 decembrie 1999, C.E. a decedat.

Pe 3 septembrie 2001, reclamanții au sesizat tribunalul de primă instanță din București cu o acțiune împotriva lui C.E. și a primăriei, pentru a anula contractul de vânzare. Pe 1 octombrie 2001, D.C. a cerut să intervină în procedură în calitate de moștenitor al lui C.E.

Prin sentință din 29 octombrie 2001, tribunalul a respins acțiunea împotriva lui C.E., din cauza decesului acesteia anterior sesizării tribunalului. Prin aceeași sentință, a decis o amânare, în vederea examinării cauzei privind alte părți pârâte, și anume primăria și D.C. Reclamanții au depus la dosar o copie a sentinței din 16 februarie 2001 a curții de apel din București.

La cererea lui D.C., ei au fost interogați și au recunoscut că nu notificaseră în scris lui C.E. demersurile lor în vederea restituirii apartamentului, dar susțineau că o informaseră verbal. La cererea reclamanților, tribunalul a audiat martori care confirmaseră acest punct.

Prin sentință din 15 aprilie 2002, tribunalul a admis acțiunea și a constatat nulitatea contractului de vânzare, pentru că fu încheiat cu rea credință, în măsura în care reclamanții hotărâseră cunoscut lui C.E. demersurile lor în vederea restituirii apartamentului.

Prin sentință din 21 noiembrie 2002, tribunalul județean din București a respins apelul lui D.C. și al primăriei ca nefondat.

Prin hotărâre din 4 aprilie 2003, curtea de apel din București a admis recursul lui D.C. și a respins acțiunea. A reținut că imobilul litigios era intrat legal în proprietatea Statului și că reclamanții nu dovediseră contrariul.

A judecat, de asemenea, că contractul de vânzare fusese încheiat cu bună credință, în măsura în care reclamanții recunoscuseră că nu notificaseră în scris lui C.E. A exclus declarațiile martorilor auziți de tribunalul de primă instanță, din cauza relației de rudenie pe care o estimă că exista între ei și reclamanți.

Privitor la sentința din 16 februarie 2001, curtea de apel a reținut că fusese pronunțată după vânzarea apartamentului și că, de atunci, Statul nu mai era proprietar al apartamentului. C. Cerere de restituire în temeiul legii nr. 10/2001

Pe 31 ianuarie 2002, reclamanții au cerut primăriei restituirea imobilului.

Prin scrisoare din 30 noiembrie 2006, primăria a informat Guvernul că cererea nu fusese încă examinată, din lipsă a reclamanților de a depune anumiți documente în sprijinul cererii lor.

Legea nr. 247/2005 a fost modificată prin ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din 29 iunie 2007 și privind accelerarea procedurii de indemnizare pentru imobilele luate abuziv de Stat. Conform art. 7 al Titlului II, în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul trebuie să adopte o regulamentare privind desemnarea societății administratoare a Fondului "Proprietatea". PE DREPT

Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Curtea remarcă în plus că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul insistă asupra reformei instituite de legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001, care are scopul de a accelera procedura de restituire și, în cazurile în care o asemenea restituire se dovedește imposibilă, de a acorda o indemnizare constând în o participare, în calitate de acționari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare, "Proprietatea", organizat sub forma unei societăți pe acțiuni.

Indică că o notificare depusă de reclamanți în temeiul legii nr. 10/2001 este în curs de examinare de primărie.

Guvernul concluzionează că reparația prevăzută de legislația română răspunde cerințelor jurisprudenței Curții și că întârzierea înregistrată în acordarea indemnizării reclamanților nu rupe justa echilibru ce trebuie menținut între interesele în cauză.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Expun că mecanismul prevăzut de legea nr. 247/2005 nu a dus până în prezent la acordarea efectivă a unei indemnități. Observă, de asemenea, că nu au fost niciodată informați de primărie cu privire la absența documentelor necesare în sprijinul notificării lor.

Invită Curtea să constate că lipsa de proprietate asupra apartamentului în cauză, combinată cu absența totală a indemnizării de mai bine de zece ani, le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul proprietății lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea a tratat la numeroase rânduri cazuri ridicalnd întrebări similare celor din cazul de faț și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea, în special, Porteanu precitat, §§ 32-35).

După ce a examinat toți elementele care i-au fost supuse, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt nici argument care ar putea duce la o concluzie diferită în cazul de faț.

Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român reglementând acțiunile de revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de Stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar dacă este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, se analizează ca o privare de bun (a se vedea Porteanu precitat, § 32).

Curtea remarcă că ordonanța de urgență a Guvernului nr. 81/2007, adoptată recent, vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru imobilele luate abuziv de Stat. Cu toate acestea, observă că până în prezent, Fondul "Proprietatea" nu funcționează încă într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități.

De atunci, privarea de proprietate, combinată cu absența totală a indemnizării, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, în special, Străin precitat, §§ 39, 43 și 59).

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că în cazul de faț, eșuarea dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunului lor, combinată cu absența totală a indemnizării de mai bine de șase ani, le-a impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul proprietății lor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

De atunci, a existat în cazul de faț încălcare a acestei dispozițiii.

Curtea constată că motivul nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Remarcă în plus că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul admite că reclamanții aveau dreptul de a li se restitui apartamentul litigios, în temeiul sentinței din 16 februarie 2001 a curții de apel din București, dar estimează că se agea în cazul de faț de o imposibilitate obiectivă de execuție, având în vedere că apartamentul era deținut de terți al căror contract de vânzare nu fusese anulat.

Estimează, în plus, că motivul reclamanților tras din neexecutare ar trebui analizat sub aspectul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Menționeaza în acest sens cazurile Păduraru precitat, § 75 și Bărcănescu c. România (nr. 75261/01, § 37, 12 octombrie 2006).

Guvernul concluzionează că justa echilibru între interesele în cauză nu a fost rupt și invită Curtea să respingă motivul tras din art. 6 § 1 din Convenție ca vădit nefondat.

Reclamanții contestă argumentele Guvernului. Observă că Statul avea obligația de a întreprinde toate demersurile legale pentru a respecta dreptul lor de proprietate, ceea ce nu a făcut.

Estimează, de asemenea, că imposibilitatea de execuție nu este obiectivă, ci, dimpotrivă, că este rezultatul haosului legislativ și juridic. De atunci, invită Curtea să constate că a existat încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea consideră, ținând seama de concluziile sale figurând la paragrafele 36-37 mai sus, că nu este cazul de a se pronunța pe fond asupra acestui motiv (a se vedea, printre alte, Barcanescu precitat, Dimitrie Dan Popescu c. România, nr. 21397/02, § 32, 14 decembrie 2006, Enciu și Lega c. România, nr. 9292/05, § 36, 8 februarie 2007 și, cu schimbări corespunzătoare, Laino c. Italia [Marea Cameră], nr. 33158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghì c. Italia, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, § 23, și Biserică catolică a Caniei c. Grecia, hotărâre din 16 decembrie 1997, Colecția 1997-VIII, § 50).

Presupunând că reclamanții au epuizat căile de recurs interne pentru a face redresate la nivel național motivul tras din lipsa de imparțialitate a curții de apel din București, Curtea nu vede, în circumstanțele prezentei cauze, niciun element subiectiv sau obiectiv susceptibil de a arunca îndoială asupra imparțialității judecătorilor.

Curtea reamintește, în plus, jurisprudența sa constantă conform căreia nu este competentă să examineze o cerere privind presupuse erori de fapt sau drept comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care aceste erori îi par susceptibile de a fi determinat o lezare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție (García Ruiz c. Spania [Marea Cameră], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I).

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă să cunoască de pretențiile formulate, Curtea nu remarcă niciun aspect de încălcare a drepturilor garantate de art. 6 § 1 din Convenție.

De aici, aceste motive trebuie respinse ca fiind în mod evident nefundate, în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamanții insistă pe restituirea în natură a apartamentului nr. 2 și cer, în caz de nereușită, repararea prejudiciului material. Evaluează acest prejudiciu la 200.000 euro (EUR) și precizează că nu pot furniza o expertiză a apartamentului litigios, ținând seama de faptul că este ocupat de terți. Pe de altă parte, depun la dosar o scrisoare a unei agenții imobiliare care remarcă că prețurile apartamentelor din zona în cauză pentru un apartament cu două camere cu o suprafață de 60 la 80 m² pot varia de la 70.000 EUR la 120.000 EUR. Conform reclamanților, valoarea vânzării apartamentului lor poate atinge 280.000 la 300.000 EUR.

Reclamanții cer, de asemenea, 50.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru "starea de angoasă, dezagremele și incertitudinile" decurgând din lezarea dreptului lor de proprietate. Estimează că această sumă este justificată de "perioada lungă de harțuire" pe care au suferit-o și în urma căreia tatăl lor a decedat pe 3 noiembrie 2006.

Guvernul contestă suma prejudiciului material. Estimează că documentul furnizat de reclamanți nu constituie un raport de expertiză imobiliară, ținând seama de faptul că nu este emis de un expert autorizat.

Guvernul estimează că valoarea apartamentului în cauză este de 121.360 EUR. Furnizează în acest sens un raport de expertiză care cuprinde avizul unui expert imobiliar care a observat apartamentul "de la exterior", ținând seama de faptul că accesum la imobil nu i-a fost permis.

Privitor la prejudiciul moral, Guvernul estimează că niciun lien de cauzalitate între presupusa încălcare și prejudiciul moral suferit nu a fost dovedit și că, în plus, suma cerută de reclamanți este excesivă. Estimează, în plus, că o posibilă hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, prin ea însăși, o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral.

Curtea reamintește că o hotărâre constatând o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligația juridică, în raport cu Convenția, de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite ștergerea decât imperfect a consecințelor acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții puterea de a acorda reparație părții lezate de actul sau omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenției.

Printre elementele luate în considerare de Curt atunci când se pronunță în materie figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca consecință directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, adică repararea stării de angoasă, dezagremelor și incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum și alte dauneprefectare (a se vedea, printre alte, Ernestina Zullo c. Italia, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

În cazul de faț, atunci când se determină suma acestei sume, Curtea remarcă că reclamanții și Guvernul au prezentat respectiv un aviz al unei agenții imobiliare privind prețurile apartamentelor din zona în cauză și o evaluare a apartamentului litigios, pe care un expert l-a observat "de la exterior".

Curtea remarcă, în plus, că rezultă din sentința definitivă din 16 februarie 2001 a curții de apel din București că reclamanții și P.Gh. și P.G. sunt coproprietari ai bunului, reclamanții fiind recunoscuți proprietari ai trei sferturi din bun (a se vedea paragrafelre 7 și 9 mai sus).

Având în vedere că nu rezultă din documentele și informațiile furnizate de părți că reclamanții și P.Gh. și P.G. au împărțit bunul în cauză, inclusiv apartamentul nr. 2, Curtea nu poate, prin urmare, să ordoneze Guvernului să restituie reclamanților nici apartamentul nr. 2 în întregime, nici o parte determinată din acest bun.

Ținând seama de informațiile pe care le-a pe piața imobiliară locală, Curtea estimează valoarea marchande curentă a cotei reclamanților privind apartamentul nr. 2 la 150.000 EUR.

Privitor la cererea reclamanților privind prejudiciul moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză au determinat dezagremele și incertitudinile, pentru care suma de 5.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții nu au cerut rambursarea cheltuielilor și costurilor.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care le-a cerut. De atunci, în cazul de faț, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră corespunzător ca baza ratei dobânzilor moratorii să fie rata de dobândă a ușorului de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă privind motivele trase din art. 1 din Protocolul nr. 1 și 6 § 1 din Convenție privind imposibilitatea executării sentinței definitive din 16 februarie 2001 a curții de apel din București în ceea ce privește apartamentul nr. 2 și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Constată că nu este cazul de a se examina pe fond motivul tras din art. 6 § 1 din Convenție; 4. Constată a) că Statul pârât trebuie să verseze în comun reclamanților, în termen de trei luni de la ziua în care prezenta hotărâre va deveni definitivă conform art. 44 § 2 din Convenție, 150.000 EUR (o sută cincizeci de mii euro) pentru prejudiciu material; b) că Statul pârât trebuie să verseze în comun reclamanților 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral; c) că sumele în cauză vor fi a se converti în moneda Statului pârât la rata aplicabilă la data plății și că se cuvine să se adauge acestora orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit; d) că, de la expirarea respectivului termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu dobândă simplă la o rată egală cu rata de dobândă a ușorului de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 11 octombrie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 33353/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet Etat, M. Romulus-Petru Mușat et M me Felicia-Constanța Mușat (« les requérants ») ont saisi la Cour le 20 septembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Ils sont représentés devant la Cour par M e Vasilica-Elena Zaharescu, avocate à Pitești. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M me B. Ramașcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 4 septembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Dans les années cinquante, en vertu du décret n o 92/1950, un bien immobilier appartenant à V.C., marraine des requérants, fut nationalisé. Il était formé de trois appartements et d'un terrain. A une date non précisée, V.C. fit un testament en faveur des requérants. Le 31 mars 1987, elle décéda.

Au cours de l'année 1993, les requérants demandèrent à la société qui administrait les immeubles de l'Etat de leur restituer le bien en question. Le 17 juillet 1996, ils réitérèrent leur demande, sans toutefois recevoir de réponse.

Par un jugement définitif du 21 juillet 1999, le tribunal de première instance de Bucarest constata que les requérants, en tant que légataires de V.C., disposaient d'une quotité correspondant aux trois quarts de sa succession. Le même jugement constata qu'un quart de la succession revenait à P.Gh. et P.G. A. Action en revendication

A une date non précisée, P.Gh. et P.G. saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d'une action contre le conseil général, afin de se voir restituer le bien susmentionné. Les requérants demandèrent à intervenir dans la procédure.

Par un arrêt définitif du 16 février 2001, la cour d'appel de Bucarest constata que la nationalisation du bien avait méconnu les dispositions de la loi et que, dès lors, l'Etat n'avait pas de titre valable sur ce bien. La cour d'appel retint également que P.Gh. et P.G. et les requérants étaient copropriétaires du bien en vertu du jugement du 21 juillet 1999 du tribunal de première instance. Compte tenu de ces considérations, la cour d'appel fit droit à l'action de P.Gh. et P.G. ainsi qu'à celle des requérants et condamna le conseil municipal à leur restituer le bien.

Le 24 juillet 2001, la mairie informa les requérants que les appartements de l'immeuble avaient été vendus et que, dès lors, l'arrêt susmentionné ne pouvait pas être exécuté. B. Procédure en annulation du contrat de vente portant sur l'appartement n o 2

Par un contrat du 5 septembre 1996, la mairie vendit l'appartement n o 2 formé de quatre pièces d'une surface totale de 174,87 m 2 à C.E., qui l'habitait en tant que locataire. Le 17 décembre 1999, C.E. décéda.

Le 3 septembre 2001, les requérants saisirent le tribunal de première instance de Bucarest d'une action contre C.E. et la mairie, afin d'annuler le contrat de vente. Le 1 er octobre 2001, D.C. demanda d'intervenir dans la procédure en tant qu'héritier de C.E.

Par un jugement du 29 octobre 2001, le tribunal rejeta l'action contre C.E., en raison de son décès intervenu avant la saisine du tribunal. Par le même jugement, il décida un ajournement, en vue de l'examen de l'affaire quant aux autres parties défenderesses, à savoir la mairie et D.C. Les requérants versèrent au dossier une copie de l'arrêt du 16 février 2001 de la cour d'appel de Bucarest.

Sur demande de D.C., ils furent interrogés et reconnurent ne pas avoir notifié par écrit à C.E. leurs démarches en vue de la restitution de l'appartement, mais alléguèrent l'avoir informée verbalement. Sur demande des requérants, le tribunal entendit des témoins qui confirmèrent ce point.

Par un jugement du 15 avril 2002, le tribunal fit droit à l'action et constata la nullité du contrat de vente, pour avoir été conclu de mauvaise foi, dans la mesure où les requérants avaient fait connaître à C.E. leurs démarches en vue de la restitution de l'appartement.

Par un arrêt du 21 novembre 2002, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l'appel de D.C. et de la mairie comme mal fondé.

Par un arrêt du 4 avril 2003, la cour d'appel de Bucarest fit droit au recours de D.C. et rejeta l'action. Elle retint que l'immeuble litigieux était légalement entré dans la propriété de l'Etat et que les requérants n'avaient pas prouvé le contraire.

Elle jugea également que le contrat de vente avait été conclu de bonne foi, dans la mesure où les requérants avaient reconnu ne pas avoir fait de notification écrite à C.E. Elle écarta les déclarations des témoins entendus par le tribunal de première instance, en raison de la relation de parenté qu'elle estimait exister entre eux et les requérants.

Concernant l'arrêt du 16 février 2001, la cour d'appel retint qu'il avait été rendu après la vente de l'appartement et que, dès lors, l'Etat n'était plus propriétaire de l'appartement. C. Demande de restitution en vertu de la loi n o 10/2001

Le 31 janvier 2002, les requérants demandèrent à la mairie la restitution de l'immeuble.

Par une lettre du 30 novembre 2006, la mairie informa le Gouvernement que la demande n'avait pas encore été examinée, faute pour les requérants d'avoir versé certains documents à l'appui de leur demande. II.

La loi n o 247/2005 a été modifiée par l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée dans le Moniteur Officiel du 29 juin 2007 et portant sur l'accélération de la procédure d'indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l'Etat. Selon l'article 7 du Titre II, dans un délai de six mois à compter de l'entrée en vigueur de l'ordonnance, le Gouvernement doit adopter un règlement concernant la désignation de la société administratrice du Fonds « Proprietatea ». EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement insiste sur la réforme instituée par la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001, qui a pour objectif d'accélérer la procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s'avère impossible, d'accorder une indemnisation consistant en une participation, en tant qu'actionnaires, à un organisme de placement de valeurs mobilières, « Proprietatea », organisé sous la forme d'une société par actions.

Il indique qu'une notification déposée par les requérants en vertu de la loi n o 10/2001 est en cours d'examen par la mairie.

Le Gouvernement conclut que la réparation prévue par la législation roumaine répond aux exigences de la jurisprudence de la Cour et que le retard enregistré dans l'octroi de l'indemnisation aux requérants ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre les intérêts en présence.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils exposent que le mécanisme prévu par la loi n o 247/2005 n'a pas abouti à ce jour à l'octroi effectif d'une indemnité. Ils notent également qu'ils n'ont jamais été informés par la mairie de l'absence de documents nécessaires à l'appui de leur notification.

Ils invitent la Cour à constater que la privation de propriété sur l'appartement en cause, combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis plus de dix ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir notamment Porteanu précité , §§ 32-35).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l'Etat d'un bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation définitive en justice du droit de propriété d'autrui, s'analyse en une privation de bien (voir Porteanu précité, § 32).

La Cour note que l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 81/2007, adoptée récemment, vise l'accélération de la procédure d'indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l'Etat. Toutefois, elle observe qu'à ce jour, le Fonds « Proprietatea » ne fonctionne toujours pas d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité.

Dès lors, la privation de propriété, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 (voir notamment Străin précité, §§ 39, 43 et 59).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérants sur leur bien, combinée avec l'absence totale d'indemnisation depuis plus de six ans, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Partant, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. II.

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement admet que les requérants avaient le droit de se voir restituer l'appartement litigieux, en vertu de l'arrêt du 16 février 2001 de la cour d'appel de Bucarest, mais estime qu'il s'agissait en l'espèce d'une impossibilité objective d'exécution, compte tenu de ce que l'appartement était détenu par des tiers dont le contrat de vente n'avait pas été annulé.

Il estime en outre que le grief des requérants tiré de la non-exécution devrait être analysé sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention. Il mentionne en ce sens les affaires Păduraru précité, § 75 et Bărcănescu c. Roumanie (n o 75261/01, § 37, 12 octobre 2006).

Le Gouvernement conclut que le juste équilibre entre les intérêts en présence n'a pas été rompu et invite la Cour à rejeter le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention comme manifestement mal fondé.

Les requérants contestent les arguments du Gouvernement. Ils notent que l'Etat avait l'obligation d'entreprendre toutes les démarches légales afin de respecter leur droit de propriété, ce qu'il n'a pas fait.

Ils estiment également que l'impossibilité d'exécution n'est pas objective, mais, au contraire, qu'elle est le résultat du chaos législatif et juridique. Dès lors, ils invitent la Cour à constater qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 36-37 ci-dessus, qu'il n'y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir, entre autres, Barcanescu précité, Dimitrie Dan Popescu c. Roumanie , n o 21397/02, § 32, 14 décembre 2006, Enciu et Lega c. Roumanie , n o 9292/05, § 36, 8 février 2007 et, mutatis mutandis, Laino c. Italie [GC], n o 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghì c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 194-C, p. 47, § 23, et Église catholique de la Canée c. Grèce , arrêt du 16 décembre 1997, Recueil 1997-VIII, § 50). III.

A supposer que les requérants aient épuisé les voies de recours internes pour faire redresser au niveau national le grief tiré du manque d'impartialité de la cour d'appel de Bucarest, la Cour ne décèle, dans les circonstances de la présente espèce, aucun élément subjectif ou objectif de nature à jeter un doute sur l'impartialité des juges.

La Cour rappelle en outre sa jurisprudence constante selon laquelle elle n'est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d'avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention ( García Ruiz c. Espagne [GC], n o 30544/96, § 28, CEDH 1999-I).

Compte tenu de l'ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour ne relève aucune apparence de violation des droits garantis par l'article 6 § 1 de la Convention.

Il s'ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme étant manifestement mal fondés, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. IV.

Les requérants insistent sur la restitution en nature de l'appartement n o 2 et demandent subsidiairement la réparation du dommage matériel. Ils évaluent ce dommage à 200 000 euros (EUR) et précisent qu'ils ne peuvent pas fournir une expertise de l'appartement litigieux, compte tenu de ce qu'il est occupé par des tiers. Par contre, ils versent au dossier une lettre d'une agence immobilière qui relève que les prix des appartements dans la zone en cause pour un appartement de deux pièces d'une surface de 60 à 80 m 2 peuvent varier de 70 000 EUR à 120 000 EUR. Selon les requérants, la valeur vénale de leur appartement peut atteindre de 280 000 à 300 000 EUR.

Les requérants demandent également 50 000 EUR à titre de dommage moral pour « l'état d'angoisse, les désagréments et les incertitudes » découlant de l'atteinte à leur droit de propriété. Ils estiment que ce montant est justifié par « la longue période de tracasseries » qu'ils ont subie et à la suite de laquelle leur père est décédé le 3 novembre 2006.

Le Gouvernement conteste le montant du dommage matériel. Il estime que le document fourni par les requérants ne constitue pas un rapport d'expertise immobilière, compte tenu de ce qu'il n'est pas délivré par un expert autorisé.

Le Gouvernement estime que la valeur de l'appartement en cause est de 121 360 EUR. Il fournit en ce sens un rapport d'expertise qui comprend l'avis d'un expert immobilier qui a observé l'appartement « de l'extérieur », compte tenu de ce que l'accès à l'immeuble ne lui a pas été permis.

Concernant le dommage moral, le Gouvernement estime qu'aucun lien de causalité entre la prétendue violation et le préjudice moral subi n'a été prouvé et qu'en plus, la somme demandée par les requérants est excessive. Il estime en outre qu'un éventuel arrêt de condamnation de la Cour pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique, au regard de la Convention, de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée.

Parmi les éléments pris en considération par la Cour lorsqu'elle statue en la matière figurent le dommage matériel, c'est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c'est-à-dire la réparation de l'état d'angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d'autres dommages non matériels (voir, parmi d'autres, Ernestina Zullo c. Italie , n o 64897/01, § 25, 10 novembre 2004).

En l'espèce, s'agissant de déterminer le montant de cette somme, la Cour note que les requérants et le Gouvernement ont soumis respectivement un avis d'une agence immobilière portant sur les prix des appartements dans la zone en cause et une évaluation de l'appartement litigieux, qu'un expert a observé « de l'extérieur ».

La Cour relève en outre qu'il ressort de l'arrêt définitif du 16 février 2001 de la cour d'appel de Bucarest que les requérants et P.Gh. et P.G. sont copropriétaires du bien, les requérants ayant été reconnus propriétaires sur trois quarts du bien (voir paragraphes 7 et 9 ci-dessus).

Vu qu'il ne ressort pas des documents et informations fournis par les parties que les requérants et P.Gh. et P.G. aient partagé le bien en cause, y compris l'appartement n o 2, la Cour ne saurait par conséquent ordonner au Gouvernement de restituer aux requérants ni l'appartement n o 2 dans son intégralité, ni une partie déterminée de ce bien.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local, la Cour estime la valeur marchande actuelle du quota des requérants concernant l'appartement n o 2 à 150 000 EUR.

Concernant la demande des requérants portant sur le dommage moral, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des désagréments et des incertitudes, pour lesquels la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Les requérants n'ont pas demandé le remboursement des frais et dépens.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l'a demandé. Dès lors, en l'espèce, la Cour n'octroie aux requérants aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés de l'article 1 du Protocole n o 1 et 6 § 1 de la Convention concernant l'impossibilité de faire exécuter l'arrêt définitif du 16 février 2001 de la cour d'appel de Bucarest en ce qui concerne l'appartement n o 2 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner sur le fond le grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 150 000 EUR (cent cinquante mille euros) pour dommage matériel ; b) que l'Etat défendeur doit verser conjointement aux requérants 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral ; c) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement et qu'il convient d'ajouter à celles-ci tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; d) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 octobre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président