AFFAIRE ILUTIU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

06.12.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE ILUTIU c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ILUTIU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 18898/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 6 decembrie 2007 DEFINITIVF 06/03/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Ilutiu c. România Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecătorii mei, și a dlui Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 noiembrie 2007, Rend Hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cazului se află o cerere (n 18898/02) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, Monica Ilutiu, reclamanta a sesizat Curtea la 3 aprilie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 27 februarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de dispozițiile articolului 29 alineatul (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Recurenta s-a nascut in 1951 si locuieste in Cluj-Napoca, Romania. In 1950, proprietatea imobiliara situata la nr. 26 al strazii Memorandumului, la Cluj-Napoca, formata dintr-o casa cu mai multe apartamente si de pe teren, apartinand parintilor reclamantei, a facut obiectul unei nationalizări. La 11 februarie 1998, ca urmare a unei acțiuni în revendicare imobiliară formulate în fața Tribunalului de Primă Instanță din Cluj-Napoca, reclamanta și I.L., mama sa, au luat o decizie definitivă privind constatarea ilegalității naționalizării și au ordonat autorităților să șteargă inscripțiile făcute în registrul funciar privind dreptul de proprietate al statului asupra aceluiași bun. În ciuda recunoașterii judiciare definitive a dreptului lor de proprietate, părțile interesate au fost în imposibilitatea de a-și recupera integral bunurile, deoarece, în temeiul Legii nr. 112/1995, statul a vândut apartamentul nr. 2 al casei chiriașilor din 1996. În 1999, reclamanta și mama ei au solicitat instanțelor să constate nulitatea vânzării apartamentului n 2 și să anuleze inscripțiile făcute de stat pe registrul funciar al unei împărțiri a casei, în momentul naționalizării, în două unități locative. Ele susțineau că naționalizarea era abuzivă și ilegală, împărțirea proprietății lor și că statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului și, prin urmare, nu putea să-l vândă legal. În cursul procedurii, mama reclamantei a decedat, iar reclamanta a continuat să se pronunțe în numele său și în calitate de moștenitoare a mamei sale. 10. La sfârșitul procedurii, printr-o hotărâre din 20 iunie 2001, tribunalul departamental din Bihor, după ce a judecat ca ilegală naționalizarea bunurilor, recunoscând în același timp dreptul de proprietate al reclamantei, și-a respins acțiunea pe motiv că chiriașii erau cumpărători de bună credință. Tribunalul nu a acordat nicio compensație reclamantei la 28 ianuarie. După adoptarea Legii nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind restituirea bunurilor naționalizate în mod abuziv, reclamanta a solicitat restituirea în natură a bunului său în cazul în care o despăgubire pentru pierderea bunului său. 12. La 7 iulie 2003, Primăria din Cluj-Napoca a luat în considerare cererea recurentei fără obiect și a respins-o. Recurenta a contestat această decizie. 13. Prin hotărârea din 27 februarie 2004, Tribunalul departamental din Cluj a întâmpinat contestația recurentei și a ordonat autorităților să îi plătească o sumă de 34 570 EUR cu titlu de despăgubire. Această sumă reflectă concluziile unui raport de expertiză imobiliară ordonat de aceeași instanță. La 7 aprilie 2004, Tribunalul de Primă Instanță din Cluj-Napoca a respins o cerere de executare forțată a hotărârii menționate anterior, formulată de reclamantă, împotriva Primăriei din Cluj-Napoca. După cum reiese din elementele dosarului, până în prezent, recurenta nu a fost despăgubită. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNES PERTINENTE 14. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Strain c. România din 21 iulie 2005 (n 57001/00, §§ 19-26, CEDO 2005 - VII). 15 Dispozițiile legale și jurisprudența internă descrise în Hotărârea Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, §§ 31-44) sunt, de asemenea, relevante în prezenta cauză. 16. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luat în mod abuziv de stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permițând beneficiarilor să aleagă între o compensație sub formă de bunuri și servicii și o compensație sub formă de compensații pecuniare echivalente cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituită în natură în momentul acordării sumei. 17. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 10/2001 (republicată) astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005 se citesc astfel art. 1 Clădirile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și cele luate de stat în temeiul Legii 139/1940 privind rechiziționările și care nu au fost încă restituite vor face obiectul unei restituiri în natură. În cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparație prin echivalență. Aceasta poate fi compensația prin alte bunuri sau servicii (...), cu acordul reclamantului, sau o compensație pecuniară acordată în conformitate cu dispozițiile speciale privind determinarea și plata despăgubirilor pentru bunurile imobile achiziționate în mod abuziv. (...) art. 10 În cazul în care clădirile căzute în patrimoniul statului într-un mod abuziv au fost demolate total sau parțial, restituirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru clădirile care nu au fost demolate, în timp ce măsurile reparatoare prin echivalență vor fi stabilite pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate.... Valoarea construcțiilor pe care statul le-a aplicat în mod abuziv va fi determinată în funcție de valoarea lor comercială la momentul deciziei de acordare, stabilită în conformitate cu standardele internaționale de evaluare și în conformitate cu informațiile disponibile evaluatorilor. Valoarea terenurilor și a construcțiilor care nu au fost demolate, care nu pot fi restituite în natură, vor fi determinate în funcție de valoarea lor comercială la momentul deciziei de acordare, în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În cazul în care bunul imobil nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi, reclamanții care au primit despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură a bunului, cu obligația de a restitui despăgubirile primite inițial, majorate în funcție de rata inflației. În cazul în care bunul imobil a fost vândut în conformitate cu Legea nr. 112/1995 (...) reclamantul are dreptul de a primi măsuri reparatorii prin echivalență pentru valoarea de piață a bunului, terenului și construcțiilor respective, determinată în conformitate cu standardele internaționale de evaluare. În cazul în care reclamantul a primit despăgubiri în temeiul legii nr. 112/1995, el are dreptul la diferență între compensația primită, mărită în funcție de rata inflației, și valoarea bunului. (...) art. 45 Orice act de dispoziție, inclusiv cele realizate în cursul procesului de privatizare, care vizează bunuri imobile care fac obiectul prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate în conformitate cu legile în vigoare în momentul încheierii lor. (...) 18. Dispozițiile relevante ale Legii nr. 245/2005 sunt descrise în Hotărârea Porteanu c. România 4596/03, § 24, 16 februarie 2006). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 19. recurenta susține că vânzarea apartamentului nr. 2 al casei situat la nr. 26 de pe strada Memorandumului, la Cluj-Napoca, chiriașilor, validată prin Hotărârea din 28 ianuarie 2002 a Curții de Apel din Oradea, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei clădirilor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat după 1989 în acest domeniu. 247/2005 prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, compensația se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea) Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația românească îndeplinește cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea compensațiilor recurentei nu rupe echilibrul corect care trebuie menținut între dobânda în prezența sa. 22. Recurenta se opune acestei teze. Aceasta susține că modificarea legislativă invocată de guvern nu este în măsură să modifice situația existentă în speță, deoarece procedura prevăzută de legea nr. În plus, Comisia reamintește că, deși deține o a doua decizie definitivă (a se vedea § 13 de mai sus) prin care statul să îi plătească despăgubiri, autoritățile refuză să o execute. În cele din urmă, recurenta consideră că jurisprudența Strain Curtea a constatat, în speță, aplicarea și solicită Curții să constate încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 23. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție (a se vedea Porteanu, citată anterior, 35). 24. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun altora unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează printr-o privare de bunuri. Curtea constată că, în cazul de față, decizia definitivă prin care statul dispune să plătească recurentei o despăgubire pentru pierderea bunurilor sale a rămas neexecutată până în prezent. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, citată anterior, § 39, 43 și 59 și Gizzatova c. Rusia, n 5144/03, § 20, 13 ianuarie 2005). 25. Având în vedere jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că, în cazul de față, anularea dreptului de proprietate al recurentei asupra bunului său, coroborată cu lipsa totală a despăgubirii de aproape nouă ani, acesta a suportat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. Prin urmare, în cazul de față s-a încălcat această dispoziție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 2, de la care a fost recunoscută proprietară prin hotărârea definitivă din 11 februarie 1998 sau, în caz contrar, pentru prejudiciul material, acordarea unei sume reprezentând valoarea actuală a acesteia. Inițial, aceasta a furnizat în acest sens un raport de expertiză tehnică imobiliară, realizat în 2004, la cererea instanțelor interne, în timpul contestației administrative formulate pe calea Legii nr. 10/2001. Potrivit acestei expertize, valoarea actuală a bunului era de 34 Ulterior, în 2006, recurenta a depus la dosar un raport de expertiză conform căruia valoarea de piață a apartamentului nr. 2 actualizat va fi cuprinsă între 83 000 și 85 de euro. 000 EUR. Pe de altă parte, cu titlu de neplăceri, aceasta solicită 700 EUR pentru fiecare lună începând cu 11 februarie 1998 și până la despăgubirea efectivă pentru pierderea bunurilor sale. EUR care rezultă din frustrarea cauzată de imposibilitatea de a-și recupera dreptul de proprietate asupra proprietății sale, ca urmare a numeroaselor proceduri inițiate de aceasta în acest sens. 28. Guvernul furnizează estimarea unui expert din august 2006, conform căreia valoarea apartamentului în cauză ar fi de 27 824 EUR. Pe baza jurisprudenței în această privință, guvernul constată că Curtea nu poate specula asupra valorii chiriilor nerecuperate și că acest prejudiciu ar putea fi luat în considerare în momentul stabilirii prejudiciului moral. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că nu s-a demonstrat nicio legătură de cauzalitate între presupusa încălcare și prejudiciul moral suferit și că, în plus, suma solicitată de solicitanți este excesivă și consideră că o eventuală hotărâre de condamnare a Curții ar putea constitui, prin însăși el însuși, o despăgubire satisfăcătoare a prejudiciului moral 29. Curtea amintește că a încheiat cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr 1 la convenție din cauza vânzării de către stat a bunului recurentei către terți, combinată cu lipsa unei despăgubiri efective. 30. Cu toate acestea, Curtea constată că instanțele interne, după stabilirea valorii de piață a bunului, au recunoscut dreptul recurentei de a fi compensată pentru pierderea proprietății sale și au ordonat autorităților interne să îi plătească 34 570 EUR. Această sumă reprezintă o creanță în patrimoniul recurentei, care rezultă dintr-o hotărâre definitivă pronunțată de instanțele interne. 31. Curtea consideră că problema aplicării articolului 41 cu privire la acest punct nu se află în stare, astfel încât aceasta trebuie rezervată și stabilită în șase luni de la data la care această hotărâre devine definitivă procedura ulterioară, ținând seama și de posibilitatea unui acord între statul pârât și părțile interesate [art. 75 alineatul (1) și (4) din Regulamentul de procedură]. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 32. Recurenta solicită, de asemenea, 5 880 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și pentru cele efectuate în fața Curții. Aceasta produce copii ale unei părți din onorariile de avocat și ale cheltuielilor de poștă, ridicându-se la un total de 280 EUR. 33. Guvernul nu se opune plății cheltuielilor de procedură, cu condiția ca acestea să fie dovedite, necesare și să aibă o legătură cu cauza; în acest caz, acesta consideră că cererea formulată de recurentă este excesivă și că numai o parte din cheltuieli a fost justificată. 34 Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, ținând seama de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, în special de necesitatea cheltuielilor suportate pentru remedierea încălcărilor constatate, Curtea consideră rezonabilă suma globală de 280 EUR pentru toate cheltuielile și acordarea acesteia recurentei. PE CESAR, CURTEA, CĂTRE UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se preciza că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, afirmă că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 280 EUR (două sute optzeci de euro) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. că trebuie adăugate la suma menționată anterior orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit și că această sumă va fi convertită în lei noi (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului A declarat că problema articolului 41 din convenție, în ceea ce privește prejudiciul material și moral, nu se află în stare În consecință, rezervă întreagă invită În termen de șase luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, guvernul și reclamanții trebuie să îi adreseze în scris observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi dea cunoștință de orice acord la care ar putea ajunge, rezervă procedura ulterioară și deleagă președintele Camerei va avea grijă să o stabilească, dacă este necesar. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 6 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduleer Președinte