AFFAIRE ERBICEANU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

26.04.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE ERBICEANU c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ERBICEANU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 24959/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 26 aprilie 2007 DEFINITIVF 26/07/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Erbiceanu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președinte Biersan me Fura-Sandström Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Ziemele, judecători și al dlui S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 29 martie 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cazului (n 24959/02) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, Mihai Alexandru Ion Erbiceanu ( La 7 decembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În temeiul articolului 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. Reclamantul s-a născut în 1944 și locuiește în București. La 30 mai 1996, el a introdus în fața instanței de primă instanță din București o acțiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Consiliului Municipal din București. El a solicitat să fie recunoscut ca proprietar al unei clădiri situat la n 2 de pe strada Intrarea Nicolae Iorga, din București, compus din patru apartamente, precum și de pe terenul adiacent, care a aparținut mamei sale, al cărui unic moștenitor era. El a susținut că statul s-a potrivit, în mod abuziv, acestui bun în 1950, conform decretului de naționalizare nr. 92/1950. Prin hotărârea din 11 noiembrie 1996, tribunalul a acceptat cererea sa, a considerat că naționalizarea fusese ilegală și a recunoscut reclamantului statutul de proprietar al bunului în litigiu, obligând pârâtul să-l restituie. Această hotărâre a fost confirmată la apelul pârâtului printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă a Tribunalului de departamental din București din 16 mai 1997. La 21 noiembrie 1996, Consiliul Municipal din București a vândut, în temeiul Legii nr. 112/1995, unul dintre apartamentele bunului imobil al reclamantului din D.F., care îl ocupa ca chiriaș. La 17 noiembrie 1997, primarul București a ordonat restituirea clădirii în litigiu reclamantului, în conformitate cu dispozițiile Tribunalului de Primă Instanță din București din 11 noiembrie 1996. 10. La 16 ianuarie 1998, reclamantul a fost pus în posesia bunului, cu excepția părții care fusese vândută la 21 noiembrie 1996 către D.F. 11. La o dată nespecificată în 1998, reclamantul sesizează instanța de primă instanță din București cu privire la o acțiune în anulare a contractului de vânzare încheiat de stat cu D.F. El susținea că acesta este lovit de nulitate absolută, din moment ce a fost încheiat la o dată la care statul nu mai era proprietarul bunului. În plus, acesta susținea că statul nu putea vinde un bun a cărui situație juridică nu fusese clarificată încă de instanțele naționale sesizate cu o acțiune în revendicare a întregii clădiri în litigiu. 12. printr-o hotărâre din 2 noiembrie 2000, Tribunalul de Primă Instanță instanța din București a respins acțiunea reclamantului, judecând că statul era presupusul proprietar al bunului la momentul vânzării, în ciuda disputei care era în fața instanțelor la încheierea contractului. El a susținut că legea 112/1995, ca bază legală pentru vânzare, nu prevedea nicio sancțiune în cazul vânzării unui bun care făcea obiectul unui litigiu în fața instanțelor. 13. Temeiul acestei hotărâri a fost confirmat, la cererea reclamantului, printr-o hotărâre a tribunalului departamental din București din 7 iunie 2001, care a devenit definitivă și irevocabilă prin hotărârea Curții de Apel din București din 27 noiembrie 2001 14. În 2001, pe baza Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate în mod abuziv ( Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârea Strain și în celelalte hotărâri ale Tribunalului, România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru c. România 63252/00, § 53, 1 decembrie 2005), Porteanu c. România 4596/03, § 21-24, 16 februarie 2006) și Radu c. România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006). Reclamantul susține o încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor din cauza imposibilității de a se bucura de apartamentul de care a fost recunoscut ca proprietar prin hotărârea definitivă și irevocabilă din 16 mai 1997 a Tribunalului departamental din București, imposibilitate care decurge din vânzarea de către statul acestui apartament către terțul care îl ocupa ca chiriaș. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei clădirilor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat după 1989 în acest domeniu. 247/2005 prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, compensația se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea) ), pe baza valorii bunurilor stabilite prin expertiză. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația românească îndeplinește cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea compensațiilor reclamantului nu rupe echilibrul corect dintre interesele în prezența sa. 19. Acesta susține că restituirea în natură a bunurilor sale este singura soluție posibilă la abuzurile autorităților, care și-au vândut bunurile naționalizate ilegal, în ciuda legislației naționale care interzice vânzarea acestor bunuri. Comitetul consideră că acordarea despăgubirilor sub formă de acțiuni la bursă nu constituie o despăgubire efectivă, având în vedere caracterul incert al valorii acestor acțiuni. 20. Curtea amintește deja că a considerat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altora către terți cu bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în instanță într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează printr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul 1 (Strain) În plus, în cauza Paduraru menționată anterior, Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în raport cu problema de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea clădirilor care au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală creată astfel s-a reflectat asupra reclamantului, care s-a văzut incapabil să recupereze întregul său bun în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă care condamnă statul să-l restituie (Paduraru menționat anterior, § 112). În cazul de față, Curtea nu percepe niciun motiv de a se abate de la cauzele menționate anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. Ea constată că vânzarea de către stat a unei părți din proprietatea reclamantului în temeiul legii nr. 112/1995, care, cu toate acestea, nu permitea vânzarea în mod ilegal a bunurilor naționalizate, împiedică în acest moment pe reclamant să se bucure pe deplin de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă și irevocabilă. În plus, trebuie să se constate că nu i s-a acordat nici o despăgubire pentru această privare. : Deși a depus în 2001 cereri de restituire a bunurilor sale în temeiul Legii nr. 10/2001, între timp, completată de Legea 244/2005, reclamantul nu a mai obținut, de atunci, nici restituirea bunului în litigiu, nici o compensație în limita valorii de piață a acestuia. 23. În măsura în care guvernul susține că i se permite să obțină titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), în măsura în care valoarea bunului stabilit prin expertiză, Curtea își reiterează constatarea anterioară conform căreia Proprietata nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei indemnizații reclamantului (a se vedea, printre altele, cauzele Radu c. România și Ruxanda Ionescu c. România, nr 608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici Legea nr. 10/2001 și nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, precum reclamantul, s-au văzut împiedicate să se bucure de bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive (a se vedea mutatis mutandis Porteanu menționată anterior, 34). Prin urmare, Curtea consideră că eșecul dreptului de proprietate al reclamantului asupra părții din clădirea sa vândută de stat terței părți care o ocupa ca chiriaș, combinat cu absența totală a despăgubirii de aproape zece ani, i-a supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 25. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 26. În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită restituirea întregii clădiri de care a fost recunoscut ca proprietar prin hotărârea definitivă din 16 mai 1997 sau în lipsa acesteia, cu titlu de daune materiale, acordarea unei sume reprezentând valoarea apartamentului vândut de stat în 1996 și a cotei-parte a terenului aferent, pe care o estimează la 81 802 EUR (EUR), astfel cum este stabilită printr-o expertiză tehnică imobiliară, solicită, de asemenea, 20 000 EUR pentru daune morale pentru frustrare și suferință cauzate de intervenția statului în dreptul său de proprietate. 28. În ceea ce privește cererea de prejudiciu material, guvernul consideră că valoarea de piață a apartamentului și cota-parte a terenului aferent este de 35 552 EUR și prezintă un raport de expertiză în acest sens. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient în cazul unei constatări a încălcării. 29. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât în ceea ce privește Convenția de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât să se șteargă în mod impecabil consecințele acestei încălcări, art. 41 din Convenție conferă Curții competența de a acorda o reparație părții vătămate de actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei competențe, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul Printre elementele luate în considerare de Curte, atunci când se pronunță în acest sens, se numără prejudiciul material, și anume pierderile suferite efectiv ca urmare directă a presupusei încălcări, și prejudiciul moral, și anume repararea stării de neliniște, a neplăcerilor și a incertitudinilor care rezultă din această încălcare, precum și a altor daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo Italia, n 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004). 31. Curtea apreciază, în circumstanțele speței, că restituirea apartamentului vândut de autorități la 21 noiembrie 1996 și a terenului adiacent ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate. 32. În lipsa unei astfel de restituiri pentru statul pârât în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că trebuie să plătească persoanei în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului în cauză. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și la elementele furnizate de părți, Curtea consideră că valoarea de piață actuală a bunului este de 68 000 EUR. 33. În sfârșit, Curtea consideră că încălcarea gravă a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale nu poate fi compensată suficient prin simpla constatare a încălcării articolului 1 din Protocolul nr. (1) Statuând în mod echitabil, Comisia îi acordă suma de 5 000 EUR ca compensație pentru prejudiciul moral suferit. Comisioane și cheltuieli de judecată 34. Reclamantul nu a formulat nicio cerere de rambursare a eventualelor cheltuieli și cheltuieli de judecată, Curtea nu acordă nici o sumă în acest sens. Interese moratorii 35. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATEA Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. că statul pârât trebuie să restituie reclamantului clădirea în litigiu compusă din apartamentul vândut la 21 noiembrie 1996 și de pe terenul adiacent la nr. 2 de pe strada Intrarea Nicolae Iorga, la București, în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție; că, în lipsa unei astfel de restituiri, l Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în același termen de trei luni, 68 000 EUR (șaizeci și opt de mii EUR) pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit ca în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului 5 000 EUR (cinci mii EUR) pentru prejudicii morale sumele în cauză vor fi convertite în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului până la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 26 aprilie 2007, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte