Florescu împotriva României

La baza cauzei se află o cerere (nr. 41857/02) îndreptată împotriva României și pe care un cetățean al acestui stat, domnul Octavian Florescu („reclamantul"), a sesizat Curtea pe 20 noiembrie 2002 în temeiul articolului 34 al Convenției pentru protejarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de avocata doamna M. Nurciu din București. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agenta sa, doamna B. Rămășcanu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 23 noiembrie 2005, Curtea a hotărât comunicarea cererei către Guvern. Invocând art. 29 § 3 al Convenției, a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate împreună.

Atât reclamantul cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (art. 59 § 1 din regulament). ÎN FAPT I.

În 1934, părinții reclamantului, care erau funcționari la acea vreme, au cumpărat o clădire cu terenul atașat, situat la nr. 3, strada Tămășoaia, la București. În 1981, tatăl reclamantului a decedat. În 1985, reclamantul și mama sa au hotărât să emigreze în Grecia. Pe 16 aprilie 1985, invocând decretul nr. 223/1974, statul a confiscat clădirea menționată.

Prin contract de vânzare încheiat în 1997 conform legii nr. 112/95, statul, prin intermediul unei întreprinderi care administra bunurile imobiliare ale statului, a vândut bunul soților B, care o ocupau ca și locatari.

Pe 18 mai 1999, reclamantul și mama sa au deschis în fața tribunalului județului București o acțiune de revendicare imobiliară îndreptată împotriva primariei București, întreprinderii care administra bunurile imobiliare ale statului și terților cumpărători. Cereau tribunalului să constate nulitatea deciziei de confiscare a bunului și a contractului de vânzare încheiat cu soții B. În sfârșit, cereau restituirea în natură a bunului litigios. Reclamantul și mama sa susțineau că datorită condițiilor dificile de viață și presiunilor exercitate asupra familiei lor, au fost obligați să emigreze. Pentru a cere anularea contractului de vânzare privind bunul litigios, invocau că legea nr. 112/95 nu privea clădirea în cauză și că vânzarea conform acestei legi era ilegală.

Pe 30 septembrie 1999, terții cumpărători au depus o cerere reconvențională, pentru constatarea calității lor de proprietari ai bunului. Au formulat de asemenea o cerere de garanție îndreptată către vânzătorul bunului, și anume primăria București. Soții B. afirmau că sunt proprietari ai clădirii imobiliare din 1990, ca urmare a unui schimb de locuință realizat de comun acord cu reclamantul și mama sa. În fine, se prevalau de buna lor credință la momentul încheierii contractului de vânzare.

Pe 2 mai 2001, după mai multe amânări din motive de competență materială, tribunalul de prim grad al sectorului 5 din București a constatat nulitatea deciziei de confiscare a bunului, apreciind-o ilegală, deoarece reclamanții au fost obligați să-și cesioneze proprietatea înainte de a pleca din țară, ceea ce a viciat consimțământul lor. Tribunalul a adăugat că decizia de confiscare era contrară dispozițiilor Constituției din 1965, statul neputând să se prevaleze de un titlu de proprietate valabil asupra bunului. Tribunalul, aplicând principiul „bona fide praesumitur", a respins cererea de anulare a contractului de vânzare pe motiv că reclamantul și mama sa nu au adus dovada maleficiu credință a părților contractului. Primăria București cât și reclamantul și mama sa au atacat această hotărâre.

Prin hotărâre din 29 noiembrie 2001, tribunalul județului București a respins apelul reclamantului și al mamei sale, a admis apelul primariei, a anulat sentința și, asupra fondului, a respins acțiunea reclamantului pentru lipsă de temei. Tribunalul a apreciat că tribunalele nu sunt competente ratione temporis pentru a analiza constituționalitatea decretului nr. 223/1974 în raport cu noua Constituție din 1991, deoarece decretul în cauză fusese adoptat sub imperiul Constituției din 1965. Prin urmare, tribunalul a estimat că titlul statului asupra bunului revendicat era legal. Pe 21 decembrie 2001, mama reclamantului a decedat.

Reclamantul a depus recurs împotriva acestei hotărâri, susținând că confiscarea bunului său era contrară dispozițiilor Codului Civil și ale Constituției care reglementează respectarea dreptului de proprietate, și că, prin urmare, posesia bunului de către stat nu era fondată pe un titlu valabil. Privitor la valabilitatea contractului de vânzare, reclamantul susținea că statul a vândut un bun care nu-i mai aparținea, ceea ce dovedea, potrivit lui, mala credință a părților.

Prin hotărâre din 29 mai 2002, curtea de apel București a admis recursul reclamantului și a respins apelul primariei. Astfel, hotărârea pronunțată pe 2 mai 2001 de tribunalul de prim grad al sectorului 5 a fost confirmată.

Conform Guvernului, în 2002, reclamantul a depus o cerere de indemnizație în temeiul legii nr. 10/2001. Printr-o decizie administrativă din 19 iunie 2006, primăria București a respins cererea reclamantului ca fiind tardivă. Copia acestei decizii a fost dosarului. II.

Legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 prevede că indemnizația la care vor avea dreptul persoanele care nu obțin restituzione clădirii naționalizate, și al cărei montant va fi fixat după o procedură administrativă de o comisie centrală, este constituită dintr-o participație într-un organism de plasament de valori mobiliare, organizat sub forma societății pe acțiuni („Proprietatea"). În principiu, beneficiarii unei asemenea indemnități primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 al legii menționatae precizează că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de convertirea lor în acțiuni.

Pe 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înregistrată la Registrul comercial al Bucureștiului. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi convertite în acțiuni emise de Proprietatea și ca aceste acțiuni să poată fi ulterior tranzacționate pe piața financiară, trebuie urmate în prealabil procedurile de aprobare de către Consilul național al valorilor mobiliare („CNVM"). Intrarea sa efectivă la bursă ar fi prevăzută, potrivit ultimelor informații, pentru iunie-iulie 2007.

Dispozițiile relevante ale decretului nr. 223/1974 se citesc astfel: Articolul I „În Republica Socialistă România, clădirile, construcțiile și terenurile nu pot fi deținute în proprietate decât de persoanele fizice care au domiciliul în țară." Articolul II „Cei care au făcut cereri de plecare din țară pentru a se stabili în mod permanent în străinătate, trebuie să-și alieneze clădirile înainte de data plecării. Alienarea trebuie să se facă în favoarea statului (...) Clădirile aparținând persoanelor care au plecat fraudulos din țară, sau persoanelor care nu s-au întors în termenele stabilite de lege, devin proprietate a statului român fără nici un fel de despăgubire (...)" ÎN DREPT I.

Curtea constată că acest grief nu este vădit nefondatbbn conform articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de altfel că nu se lovește de niciun motiv de inadmisibilitate și-l declară deci admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul estimează că reclamantul putea obține o indemnizație în temeiul legii nr. 10/2001 modificate de legea nr. 247/2005, ceea ce răspunde cerințelor articolului 1 al Protocolului nr. 1. Consideră că în situații complexe cum este în cealalt, în cazul în care dispozițiile legislative au impact economic asupra întregii țări, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o putere discreționară nu numai pentru a alege măsurile destinate a garanta respectarea drepturilor patrimoniale, ci și pentru a lua timp necesar pentru implementarea lor. Expune că cea mai recentă reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, stabilește principiul acordării unor despăgubiri echitabile și neplafonate, fixate printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituzione sau indemnizare. Această lege prevede că, în cazul în care restituzione clădirii nu este posibilă, indemnizarea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), în măsura valorii bunului stabilită prin expertiză. Potrivit Guvernului, noul mecanism instituit de legea nr. 247/2005 asigură o indemnizație efectivă, în conformitate cu cerințele Convenției.

Citând cazurile Jahn și alții c. Germania ([Marea Cameră], nrsu. 46720/99, 72203/01 și 72552/01, CEDH 2005-...) și Broniowski c. Polonia ([Marea Cameră], nr. 31443/96, CEDH 2004-V), Guvernul estimează că în orice caz un eventual întârziere în acordarea unei indemnități, în contextul unei despăgubiri neplafonate, nu rupe echilibrul corect de menținut între protecția proprietății indivizilor și cerințele interesului general și nu-l obligă pe reclamant să suporte o sarcină excesivă.

Guvernul consideră că un eventual întârziere în acordarea indemnizațiilor nu ar fi de natură să rupă echilibrul corect între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general.

Reclamantul contestă teza Guvernului. Reamintește că hotărârea din 29 mai 2002, pronunțată de curtea de apel București a constatat caracterul ilegal al confiscării bunului său, în timp ce a confirmat vânzarea aceluiași bun locatarilor. Potrivit lui, această soluție este contradictorie, deoarece tribunalele interne au confirmat vânzarea de către stat a unui bun asupra căruia nu avea nici un titlu de proprietate valabil.

Curtea observă că reclamantul a obținut o decizie definitivă care constatase nulitatea deciziei de confiscare a bunului. În ciuda acestui constat, tribunalele interne au refuzat să anuleze contractul de vânzare privind același bun, pe motiv că reclamantul nu a adus dovada maleficiu credință a părților contractului (§10 mai sus).

Curtea consideră că constatarea caracterului ilegal al confiscării bunului, cât și absența titlului statului asupra aceluiași bun, au ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său. De altfel, Curtea constată că acest drept nu era revocabil și nu a fost contestat nici anulat până astazi.

Având în vedere aceste elemente și luând în considerare jurisprudența recentă, Curtea conchide că în cazul de față, chestiunea existenței bunului nu se pretează la controversă (cf. mutatis mutandis, Sebastian Taub c. România, precitat, §§ 36-37).

Curtea reamintește că a mai judecat că vânzarea de către stat a bunului altuia terților, chiar și atunci când era anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia și atunci când terții erau de bună credință, se analizează ca o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu absența totală de indemnizație, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Străin precitat, §§ 39, 43 și 59).

Mai mult, Curtea a constatat de asemenea într-o altă cauză că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerență la chestiunea de interes general care constituie restituzione sau vânzarea clădirilor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. A considerat că incertitudinea generală creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitate de a recăpăta întreaga sa clădire în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă care condamna statul să i-o restituie (Păduraru, precitat, § 112).

În cazul de față, Curtea nu vede motiv pentru a se abate de la jurisprudența precitată, situația de fapt fiind substanțial aceeași. Asemenea cazului Păduraru precitat, în prezenta cauză, terți au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări definitive. Și la fel ca în cazul Străin precitat, reclamantul în cazul de față a fost recunoscut proprietar legitim, tribunalele constatând caracterul ilegal al confiscării precum și absența titlului din partea statului.

Curtea observă că vânzarea bunului reclamantului, în temeiul legii nr. 112/1995, îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate și că nu i-a fost acordată nicio despăgubire pentru această privare.

Curtea observă de asemenea că cererea reclamantului depusă în aplicarea legii nr. 10/2001, modificate de legea nr. 247/2005, a fost respinsă ca tardivă. În orice caz, Curtea observă că Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități reclamantului. De altfel, nici legea nr. 10/2001 nici legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza unui absenție prelungit de indemnizație de către persoanele care, ca și reclamantul, s-au văzut lipsite de bunurile lor.

Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost lipsit de dreptul său de proprietate asupra bunului, combinat cu absența totală de indemnizație timp de mai bine de patru ani, i-a făcut să sufere o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1. Prin urmare, a existat în cazul de față o încălcare a acestei disposiții. II.

Curtea observă că faptele susținute remontiază la 16 aprilie 1985, data confiscării bunului reclamantului, adică înainte de 20 iunie 1994, data ratificării Convenției de către România.

Rezultă că aceste grievuri sunt incompatibile ratione temporis cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respinse în aplicarea articolului 35 § 4. III.

În principal, reclamantul cere restituzione bunului în cauză. Potrivit unui prim raport de expertiză realizat în mai 2006, valoarea de piață a casei cât și a terenului aferent ar fi 87 377 EUR („EUR"). Reclamantul a depus un al doilea raport de expertiză, realizat în septembrie 2006 și care indică o valoare de piață de 107 000 EUR. La titlu de lipsă de folosință, cere 248 200 EUR pe care le detaliază după cum urmează: 124 100 EUR pentru perioada scursă între 1985 și 2006, 12 000 EUR între 1985 și 1997, 5 000 EUR între 1997 și 2002, cât și 107 100 EUR din mai 2002 până astazi. Cere în fine 100 000 EUR la titlu de daune morale.

Guvernul estimează că valoarea de piață a bunului este 42 696 EUR. Furnizează opinia unui expert imobiliar în acest sens. Privitor la suma reprezentând lipsă de câștig, consideră că în principiu, Curtea nu ar trebui să speculeze asupra posibilității și randamentului unei închirieri a casei în cauză și invocă jurisprudența Buzatu c. România (nr. 34642, § 18, 27 ianuarie 2005). Pentru ceea ce privește prejudiciul moral, afirmă că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparare satisfăcătoare a prejudiciului moral suferit.

În observațiile sale în răspuns, reclamantul contestă rezultatul opiniei depuse de expertul Guvernului și afirmă că casa se află în centrul orașului București, că valoarea ei este mai mare decât cea luată în considerare de expertiza realizată la cererea Guvernului.

În circumstanțele cauzei, Curtea estimează că restituzione casei situate la nr. 3 strada Tămășoaia la București și a terenului aferent ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În lipsa restituzione de către statul pârât în termen de trei luni de la ziua în care sentința va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verseze reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a bunului.

Pe această temă, Curtea observă cu interes că legea nr. 247/2005 care modifică legea nr. 10/2001 privind restituzione bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intrat în vigoare pe 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală cu privire la reparații datorita în cazul actelor ilicite și confirmate într-un mod constant de către ea în jurisprudența sa referitoare la privări ilegale sau de facto (Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italia, hotărâre din 7 august 1996, Colecția hotărârilor și deciziilor 1996-IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) precitat, §§ 22 și 23).

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația restituzione unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituzione din cauze, de exemplu, a vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o indemnitate în măsura valorii de piață a bunului la momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16, și 43 din lege).

Curtea observă că opinia depusă de expertul Guvernului se bazează pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ținând seama de expertiza furnizată de reclamant cât și de informațiile de care dispune Curtea cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, estimează valoarea actuală de piață a bunului la 70 000 EUR.

Prin urmare, pronunțând în echitate, cum o vrea art. 41 al Convenției, Curtea alocă reclamantului suma de 70 000 EUR.

De altfel, Curtea consideră că evenimentele în cauză au determinat leziuni grave dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Referitor la sumele cerute la titlu de privare de proprietate suferită, Curtea nu poate specula asupra posibilității și randamentului unei închirieri a apartamentului în cauză (Buzatu c. România, nr. 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). B. Cheltuieli și plăți

La titlu de cheltuieli, reclamantul cere 7 938,49 EUR pe care le detaliază după cum urmează: 6 257 EUR pentru cheltuielile de justiție legate de procedura internă, 551 EUR pentru cheltuielile de transport, 627,49 EUR pentru cheltuieli de corespondență, 20 EUR pentru cheltuieli suportate în fața unui executor judecătoresc, 3 EUR pentru cheltuieli administrative, 240 EUR pentru cheltuieli de traducere cât și 240 EUR pentru expertiza tehnică imobiliară.

Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiția ca acestea să fie justificate, necesare și rezonabile.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și plăților sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În cazul de față și ținând seama de elementele dovedite în posesia sa și de criteriile menționatae, Curtea estimează rezonabilă suma de 7 000 EUR pentru toate cheltuielile și o acordă reclamantului. C. Dobânzi de întârziere

Curtea apreciază oportun să bazeze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii de facilitate de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară petitia admisibilă privitor la grievul tirit de art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. Constată că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 3. Constată a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului casa situată la nr. 3 strada Tămășoaia, la București, cât și terenul aferent, în termen de trei luni de la ziua în care sentința va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției; b) că în lipsa unei asemenea restituzione, statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, suma de 70 000 EUR (șaptezeci de mii euro), pentru daune materiale, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; c) că statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, următoarele sume: i) 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral; ii) 7 000 EUR (șapte mii euro) pentru cheltuieli și plăți; d) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data reglementării; e) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a ratei dobânzii de facilitate de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 martie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefierul adjunct Președintele

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 41857/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Octavian Florescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 20 novembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e M. Nurciu, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agente, M me B. Rămășcanu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 23 novembre 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

Tant le requérant que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

En 1934, les parents du requérant, fonctionnaires à l'époque, achetèrent un immeuble avec le terrain attenant, bien situé au n o 3, rue Tămășoaia, à Bucarest. En 1981, le père du requérant décéda. En 1985, le requérant et sa mère décidèrent d'émigrer en Grèce. Le 16 avril 1985, invoquant le décret n o 223/1974, l'Etat confisqua l'immeuble susmentionné.

Par un contrat de vente conclu en 1997 en vertu de la loi n o 112/95, l'Etat, par l'intermédiaire d'une entreprise gérante des biens immobiliers de l'Etat, vendit le bien aux époux B, qui l'occupaient en tant que locataires.

Le 18 mai 1999, le requérant et sa mère introduisirent devant le tribunal départemental de Bucarest une action en revendication immobilière dirigée contre la mairie de Bucarest, l'entreprise gérante des biens immobiliers de l'Etat et les tiers acquéreurs. Ils demandaient au tribunal de constater la nullité de la décision de confiscation du bien et celle du contrat de vente conclu avec les époux B. Enfin, ils demandaient la restitution en nature du bien litigieux. Le requérant et sa mère alléguaient qu'en raison des conditions difficiles de vie et des pressions exercées contre leur famille, ils avaient été obligés d'émigrer. Pour demander l'annulation du contrat de vente portant sur le bien litigieux, ils faisaient valoir que la loi n o 112/95 ne concernait pas l'immeuble en cause et qu'une vente en vertu de ladite loi était illégale.

Le 30 septembre 1999, les tiers acquéreurs déposèrent une demande reconventionnelle, en constatation de leur qualité de propriétaires du bien. Ils formulèrent également une demande en garantie visant le vendeur du bien, à savoir la mairie de Bucarest. Les époux B. affirmaient avoir la propriété du bien immeuble depuis 1990, à la suite d'un échange de logement réalisé d'un commun accord avec le requérant et sa mère. Enfin, ils se prévalaient de leur bonne foi au moment de la conclusion du contrat de vente.

Le 2 mai 2001, après plusieurs renvois pour des raisons de compétence d'attribution, le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest constata la nullité de la décision de confiscation du bien, la jugeant illégale, étant donné que les requérants avaient été obligés de céder leur propriété avant de quitter le pays, ce qui avait vicié leur consentement. Le tribunal ajouta que la décision de confiscation était contraire aux dispositions de la Constitution de 1965, l'Etat ne pouvant pas se prévaloir d'un titre de propriété valable sur le bien. Le tribunal, faisant l'application du principe « bona fide praesumitur », rejeta la demande d'annulation du contrat de vente au motif que le requérant et sa mère n'avaient pas apporté la preuve de la mauvaise foi des parties audit contrat. La mairie de Bucarest ainsi que le requérant et sa mère interjetèrent appel de ce jugement.

Par un arrêt du 29 novembre 2001, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l'appel du requérant et de sa mère, fit droit à l'appel de la mairie, annula le jugement et, sur le fond, rejeta l'action du requérant pour défaut de fondement. Le tribunal jugea que les tribunaux n'étaient pas compétents ratione temporis pour analyser la constitutionnalité du décret n o 223/1974 au regard de la nouvelle Constitution de 1991, car le décret en cause avait été adopté sous l'empire de la Constitution de 1965. Par conséquent, le tribunal estima que le titre de l'Etat sur le bien revendiqué était légal. Le 21 décembre 2001, la mère du requérant décéda.

Le requérant forma un recours contre cette décision en alléguant que la confiscation de son bien avait été contraire aux dispositions du Code civil et de la Constitution régissant le respect du droit de propriété, et que, par conséquent, la possession du bien par l'Etat n'était pas fondée sur un titre valable. Pour ce qui était de la validité du contrat de vente, le requérant soutenait que l'Etat avait vendu un bien qui ne lui appartenait plus, ce qui prouvait, selon lui, la mauvaise foi des parties.

Par un arrêt du 29 mai 2002, la cour d'appel de Bucarest fit droit au recours du requérant et rejeta l'appel de la mairie. Ainsi, le jugement rendu le 2 mai 2001 par le tribunal de première instance du cinquième arrondissement fut confirmé.

Selon le Gouvernement, en 2002, le requérant a déposé une demande d'indemnisation en vertu de la loi n o 10/2001. Par une décision administrative du 19 juin 2006, la mairie de Bucarest a rejeté la demande du requérant comme tardive. Copie de ladite décision a été versée au dossier. II.

La loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001 prévoit que l'indemnisation à laquelle auront droit les personnes qui n'obtiennent pas la restitution de l'immeuble nationalisé, et dont le montant sera fixé à l'issue d'une procédure administrative par une commission centrale, est constituée d'une participation à un organisme de placement de valeurs mobilières, organisé sous la forme de la société par actions (« Proprietatea » ). En principe, les bénéficiaires d'une telle indemnité reçoivent des titres de valeur qui seront transformés en actions, lorsque Proprietatea sera cotée en bourse. Par ailleurs, l'article 3 de la loi susmentionnée précise que les titres de valeur ne peuvent pas être vendus avant leur conversion en actions.

Le 29 décembre 2005, Proprietatea a été inscrite au Registre du commerce de Bucarest. Afin que les titres de valeurs puissent être convertis en actions émises par Proprietatea et que ces actions puissent par la suite faire l'objet des transactions sur le marché financier, il faut tout d'abord suivre la procédure d'agrément par le Conseil national des valeurs mobilières (« CNVM »). Son entrée effective en bourse serait prévue, selon les dernières informations, pour juin-juillet 2007.

Les dispositions pertinentes du décret n o 223/1974 se lisent ainsi : Article I « Dans la République Socialiste de Roumanie, les immeubles, constructions et terrains ne peuvent être détenus en propriété que par les personnes physiques qui ont leur domicile dans le pays. » Article II « Ceux qui ont fait des demandes de départ du pays pour s'installer définitivement à l'étranger, doivent aliéner leurs immeubles avant la date du départ. L'aliénation doit être faite en faveur de l'État (...) Les immeubles appartenant aux personnes qui ont quitté frauduleusement le pays, ou aux personnes qui ne sont pas rentrées dans les délais légaux, deviennent propriété de l'État roumain sans aucun dédommagement (...) » EN DROIT I.

Invoquant l'article 1 du Protocole n o 1, le requérant se plaint d'avoir subi une atteinte à son droit au respect de ses biens, en raison du jugement du 2 mai 2001 du tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest, confirmé par l'arrêt du 29 mai 2002 de la cour d'appel de Bucarest. Ce jugement aurait validé la vente par l'Etat du bien litigieux, alors que le même tribunal avait constaté l'illégalité de la confiscation du bien. L'article 1 du Protocole n o 1 dispose : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle observe par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun motif d'irrecevabilité et le déclare donc recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime que le requérant pouvait obtenir une indemnité en vertu de la loi n o 10/2001 modifiée par la loi n o 247/2005, ce qui répond aux exigences de l'article 1 du Protocole n o 1. Il considère que dans des situations complexes telles qu'en l'espèce, où les dispositions législatives ont un impact économique sur l'ensemble du pays, les autorités nationales doivent bénéficier d'un pouvoir discrétionnaire non seulement pour choisir les mesures visant à garantir le respect des droits patrimoniaux mais également pour prendre le temps nécessaire pour leur mise en œuvre. Il expose que la dernière réforme en la matière, à savoir la loi n o 247/2005, pose le principe de l'octroi de dédommagements équitables et non plafonnés, fixés par une décision de la commission administrative centrale sur la base d'une expertise, et accélère la procédure de restitution ou d'indemnisation. Cette loi prévoit que, dans le cas où la restitution de l'immeuble n'est pas possible, l'indemnisation se fait par l'émission de titres de participation à un organisme collectif de valeurs mobilières ( Proprietatea ), à hauteur de la valeur du bien établie par expertise. Selon le Gouvernement, le nouveau mécanisme institué par la loi n o 247/2005 assure une indemnisation effective, conforme aux exigences de la Convention.

Citant les affaires Jahn et autres c. Allemagne ([GC], n os 46720/99, 72203/01 et 72552/01, CEDH 2005-...) et Broniowski c. Pologne ([GC], n o 31443/96, CEDH 2004-V), le Gouvernement estime qu'en tout état de cause un éventuel retard dans l'octroi d'une indemnité, dans le contexte d'un dédommagement non plafonné, ne rompt pas le juste équilibre à ménager entre la protection de la propriété des individus et les exigences de l'intérêt général et n'oblige pas le requérant à supporter une charge excessive.

Le Gouvernement considère qu'un éventuel retard dans l'octroi des indemnisations ne serait pas de nature à rompre le juste équilibre entre la protection du droit de propriété et les exigences de l'intérêt général.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il rappelle que l'arrêt du 29 mai 2002, rendu par la cour d'appel de Bucarest a constaté l'illégalité de la confiscation de son bien, tout en confirmant la vente du même bien aux locataires. Selon lui, cette solution est contradictoire, car les tribunaux internes ont confirmé la vente par l'Etat d'un bien sur lequel il n'avait aucun titre de propriété valable.

La Cour observe que le requérant a obtenu une décision définitive constatant la nullité de la décision de confiscation du bien. Malgré ce constat, les tribunaux internes ont refusé d'annuler le contrat de vente portant sur le même bien, au motif que le requérant n'avait pas apporté la preuve de la mauvaise foi des parties audit contrat (paragraphe 10 ci-dessus).

La Cour considère que le constat d'illégalité de la confiscation du bien, ainsi que l'absence de titre de l'Etat sur le même bien, ont pour effet de reconnaître, indirectement et avec effet rétroactif, le droit de propriété du requérant sur son bien. De plus, la Cour constate que ce droit n'était pas révocable et n'a été ni contesté ni infirmé à ce jour.

Au vu de ces éléments et compte tenu de la jurisprudence récente, la Cour conclut, qu'en l'espèce, la question de l'existence d'un bien ne prête pas à controverse (cf. mutatis mutandis, Sebastian Taub c. Roumanie , précité, §§ 36-37).

La Cour rappelle avoir déjà jugé que la vente par l'État d'un bien d'autrui à des tiers même lorsqu'elle était antérieure à la confirmation en justice de façon définitive du droit de propriété d'autrui et que les tiers étaient de bonne foi, s'analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin précité, §§ 39, 43 et 59).

De surcroît, la Cour a également constaté dans une autre affaire que l'Etat avait manqué à son obligation positive de réagir en temps utile et avec cohérence face à la question d'intérêt général que constitue la restitution ou la vente des immeubles entrés en sa possession en vertu des décrets de nationalisation. Elle a considéré que l'incertitude générale ainsi créée s'était répercutée sur le requérant, qui s'était vu dans l'impossibilité de recouvrer l'ensemble de son bien alors qu'il disposait d'un arrêt définitif condamnant l'Etat à le lui restituer ( Păduraru , précité, § 112).

En l'espèce, la Cour n'aperçoit pas de motif pour s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même. A l'instar de l'affaire Păduraru précitée, dans la présente affaire, des tiers sont devenus propriétaires avant que le droit de propriété du requérant sur ce bien fasse l'objet d'une confirmation définitive. Et comme dans l'affaire Străin précitée, le requérant en l'espèce a été reconnu propriétaire légitime, les tribunaux ayant constaté l'illégalité de la confiscation ainsi que l'absence de titre de la part de l'Etat.

La Cour observe que la vente du bien du requérant, en vertu de la loi n o 112/1995, l'empêche de jouir de son droit de propriété et qu'aucun dédommagement ne lui a été octroyé pour cette privation.

La Cour note également que la demande du requérant déposée en application de la loi n o 10/2001, modifiée par la loi n o 247/2005, a été rejetée comme tardive. En tout état de cause, la Cour observe que Proprietatea ne fonctionne pas actuellement d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité au requérant. De surcroît, ni la loi n o 10/2001 ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d'une absence prolongée d'indemnisation par les personnes qui, comme le requérant, se sont vu priver de leurs biens.

Dès lors, la Cour considère que le fait que le requérant ait été privé de son droit de propriété sur son bien, combiné avec l'absence totale d'indemnisation depuis plus de quatre ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1. Dès lors, il y a eu en l'espèce violation de cette disposition. II.

La Cour observe que les faits allégués remontent au 16 avril 1985, date de la confiscation du bien du requérant, soit avant le 20 juin 1994, date de la ratification de la Convention par la Roumanie.

Il s'ensuit que ces griefs sont incompatibles ratione temporis avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doivent être rejetés en application de l'article 35 § 4. III.

Au principal, le requérant réclame la restitution du bien en question. Selon un premier rapport d'expertise réalisé en mai 2006, la valeur vénale de la maison ainsi que du terrain afférent serait de 87 377 euros (« EUR »). Le requérant a versé un deuxième rapport d'expertise, réalisé en septembre 2006 et qui indique une valeur vénale de 107 000 EUR. Au titre du défaut de jouissance, il demande 248 200 EUR qu'il ventile comme suit : 124 100 EUR pour la période écoulée entre 1985 et 2006, 12 000 EUR entre 1985 et 1997, 5 000 EUR entre 1997 et 2002, ainsi que 107 100 EUR de mai 2002 à ce jour. Il réclame enfin 100 000 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement estime que la valeur marchande du bien est 42 696 EUR. Il fournit l'avis d'un expert immobilier en ce sens. Quant au montant représentant le manque à gagner, il considère qu'en principe, la Cour ne devrait pas spéculer sur la possibilité et sur le rendement d'une location de la maison en question et invoque la jurisprudence Buzatu c. Roumanie (n o 34642, § 18, 27 janvier 2005). Pour ce qui est du préjudice moral, il affirme que l'arrêt pourrait constituer, en soi, une réparation satisfaisante du préjudice moral subi.

Dans ses observations en réponse, le requérant conteste le résultat de l'avis soumis par l'expert du Gouvernement et affirme que la maison se trouve au centre ville de Bucarest, que sa valeur est supérieure à celle prise en compte par l'expertise réalisée sur demande du Gouvernement.

Dans les circonstances de l'espèce, la Cour estime que la restitution de la maison sise au n o 3 rue Tămășoaia à Bucarest et du terrain afférent placerait le requérant autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser au requérant, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien.

A ce sujet, la Cour note avec intérêt que la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001 sur la restitution des biens nationalisés tant légalement qu'illégalement, entrée en vigueur le 19 juillet 2005, applique les principes exprimés dans la jurisprudence internationale, judiciaire ou arbitrale au sujet des réparations dues en cas d'actes illicites et confirmés d'une manière constante par elle-même dans sa jurisprudence relative aux privations illégales ou de facto ( Papamichalopoulos c. Grèce (satisfaction équitable), arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani c. Italie , arrêt du 7 août 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996-IV, p. 1078, § 49, et Brumărescu c. Roumanie (satisfaction équitable) précité, §§ 22 et 23).

En effet, la nouvelle loi qualifie d'abusives les nationalisations opérées par le régime communiste et prévoit l'obligation de restitution d'un bien sorti du patrimoine d'une personne par suite d'une telle privation. En cas d'impossibilité de restitution pour cause, par exemple, de vente du bien à un tiers de bonne foi, la loi accorde une indemnité à hauteur de la valeur marchande du bien au moment de l'octroi (titre I, section I, articles 1, 16, et 43 de la loi).

La Cour observe que l'avis soumis par l'expert du Gouvernement est fondé sur une valeur hypothétique, puisque l'expert n'a pas visité le bien. Compte tenu de l'expertise fournie par le requérant ainsi que des informations dont la Cour dispose sur les prix du marché immobilier local, elle estime la valeur marchande actuelle du bien à 70 000 EUR.

Par conséquent, statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue au requérant la somme de 70 000 EUR.

De surcroît, la Cour considère que les événements en cause ont entraîné des atteintes graves au droit du requérant au respect de son bien, pour lequel la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi.

Concernant les sommes demandées au titre de la privation de propriété subie, la Cour ne saurait spéculer sur la possibilité et le rendement d'une location de l'appartement en question ( Buzatu c. Roumanie , n o 34642/97, § 18, 27 janvier 2005). B. Frais et dépens

Au titre des frais, le requérant demande 7 938,49 EUR qu'il ventile comme suit : 6 257 EUR pour les frais de justice liés à la procédure interne, 551 EUR pour les frais de transport, 627,49 EUR pour frais de courrier, 20 EUR pour des frais encourus devant un huissier de justice, 3 EUR pour des frais administratifs, 240 EUR pour des frais de traduction ainsi que 240 EUR pour l'expertise technique immobilière.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais, à condition qu'ils soient justifiés, nécessaires et raisonnables.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments prouvés en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 7 000 EUR tous frais confondus et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l ' État défendeur doit restituer au requérant la maison sise au n o 3 rue Tămășoaia, à Bucarest, ainsi que le terrain afférent, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l'État défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, 70 000 EUR (soixante-dix mille euros), pour dommage matériel, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; c) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les mêmes trois mois, les sommes suivantes : i) 5 000 EUR (cinq mille euros) pour préjudice moral ; ii) 7 000 EUR (sept mille euros) pour frais et dépens ; d) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 mars 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Greffier adjoint Président