AFFAIRE VIDRASCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

14.12.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Non-lieu à examiner l'art 6-1;Dommage matériel - restitution du bien litigieux, à défaut réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE VIDRASCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA VIDRASCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 23576/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 decembrie 2006 DEFINIF 14/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Vidrascu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Biersan Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 noiembrie 2006, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 23576/04) îndreptată împotriva României, inclusiv o resortisantă a acestui stat, Melena Maria Ștefania Vidrașcu ( La 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului, în conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Recurenta s-a nascut in 1920 si locuieste in Rochester, SUA. La 30 iunie 1948, reclamanta a primit o donatie de la tatal ei, A.K., constând dintr-un apartament de patru camere (apartamentul nr 2), situat la primul etaj al unei cladiri situata la nr. 16, strada Vasile Pârvan, Bucuresti, precum si terenul adiacent. În 1963, reclamanta a fost obligată să dea proprietatea primăriei din București. Două luni mai târziu, reclamanta a anulat în mod expres donația inițială. În ciuda anulării donației, statul a continuat să se comporte ca proprietar al bunului menționat. Prin intermediul unui contract de vânzare încheiat la 2 octombrie 1996, societatea R. a vândut jumătate din bunuri către M.S. La 7 octombrie 1997, cealaltă jumătate a fost vândută către M.V. Cumpărătorii au locuit în apartament ca chiriași. Prima acțiune în revendicare la 27 noiembrie 1995, reclamanta a sesizat instanța de primă instanță. Tribunalul din București al unei acțiuni în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei București. Ea susținea că dreptul său de proprietate nu încetase niciodată să existe și că statul deține bunul fără titlu valabil. 10. Printr-o hotărâre din 25 martie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit acțiunea reclamantei și a constatat că ea era proprietarul bunului în cauză. La 18 octombrie 1996, tribunalul departamental din București a respins apelul adresat de primărie pentru neplătirea taxei de timbru. În lipsa unei căi de atac, această hotărâre a devenit definitivă. 11. Printr-o decizie administrativă din 22 iulie 1997, primăria București a ordonat chiar și în mod formal restituirea bunurilor. A doua acțiune în revendicare și acțiunea în anulare a contractului de vânzare 12. La 9 octombrie 2001, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară și cu privire la În 2000, M.V. și M.S. au depus o cerere reconvențională pentru recunoașterea calității de proprietari ai bunurilor. În 2000, M.S. a decedat și O.E. a continuat procedura în calitate de moștenitoare. 13. Din dosar reiese că, în 2001, O.E. și-a vândut partea din apartament fiului său, O.V. și reclamanta a solicitat, de asemenea, anularea contractului de vânzare încheiat în favoarea acestuia din urmă. 14. Prin hotărârea din 14 iunie 2002, tribunalul a fost parțial îndreptățit la acțiunea recurentei, și-a acceptat cererea împotriva M.V. și a respins acțiunea împotriva O.E., deoarece aceasta din urmă nu avea calitatea de a fi în justiție; apoi a considerat că cumpărătorii erau de bună credință și a respins acțiunea în anulare a contractelor de vânzare. Primăria București și O.V. au solicitat această hotărâre, care a fost respinsă printr-o hotărâre din 17 ianuarie 2003 a tribunalului departamental din București. O.V. a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. 16. Printr-o hotărâre din 3 octombrie 2003, Curtea de Apel de la București a admis recursul O.V., a pronunțat hotărârea tribunalului departamental și, pe fond, a respins ca nefondată acțiunea în revendicare formulată de reclamantă împotriva acestuia din urmă și apoi a considerat că reclamantei nu i s-a acordat dreptul de a-și restitui bunurile în natură, ci doar de a primi o despăgubire. 17. Din dosarul pe care recurenta l-a depus în 2001 la primăria din București, reiese o cerere de restituire a bunului în litigiu. Mai 2006, Primăria l-a informat pe agentul guvernului că nu a fost posibilă nicio continuare a cererii recurentei, din cauza lipsei unor documente care să ateste dreptul său de proprietate asupra bunurilor. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-44), Strain și alții c. România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru c. România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Porteanu c România 4596/03, § 23-25, 16 februarie 2006). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 19. Recurenta susține că vânzarea casei către terți, validată prin hotărârea Curții de Apel de la București din 3 octombrie 2003, a încălcat art. 1 din Protocolul 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție și constată că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. În fond, guvernul insistă asupra demersurilor întreprinse de recurentă în vederea obținerii unei despăgubiri pentru pierderea proprietății asupra proprietății sale, în temeiul legii nr. 10/2001. El rezumă obiectivele Legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global problema imobilelor naționalizate și a stabilit în același timp un echilibru între cerințele privind repararea și securitatea rapoartelor juridice și, în cele din urmă, ale Legii nr. 247/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin instituirea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei din urmă legi. 22. Guvernul evocă dificultățile pe care le punea problema locuințelor naționalizate la momentul respectiv, având în vedere contextul politic și juridic al societății române. Comitetul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o largă putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor de garantare a respectării drepturilor patrimoniale sau de reglementare a dreptului de proprietate, ci și în ceea ce privește timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. 244/2005 stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și nelimitate, stabilite printr-o decizie a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), în limita valorii bunului stabilit prin expertiză. 23. În cele din urmă, guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să rupă echilibrul corect între protecția dreptului de proprietate și cerințele de interes general. 24. recurenta contestă teza guvernului și consideră că vânzarea bunurilor sale către terți, urmată de confirmarea judiciară a acestui fapt În ceea ce privește căile de atac indicate de guvern, recurenta consideră că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 nu constituie căi de atac eficiente. 25. Curtea amintește că, în mai multe cauze recente, aceasta a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altora către terții cu bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în instanță într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analiza printr-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strain citat anterior, § 39, 43 și 59, și Porteanu menționat anterior, § 32). 26. Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în ceea ce privește problema de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea clădirilor care au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a reflectat asupra reclamantului, care se afla în imposibilitatea de a recupera întregul său bun, în timp ce dispunea de o hotărâre definitivă care condamnă statul să îl restituie (Paduraru citată anterior, § 112). 27. În speță, Curtea nu percepe niciun motiv pentru a se abate de la aceasta Jurisprudența menționată anterior, întrucât situația de fapt este în mod semnificativ aceeași. În prezenta cauză, terții au devenit proprietari ai jumătate din bun după ce dreptul de proprietate al recurentei asupra acestui bun a făcut obiectul unei confirmări definitive. Cealaltă parte a bunului a fost vândută cu puțin timp înainte de confirmarea definitivă a dreptului său de proprietate. Mai sus, recurenta în speță a fost recunoscută proprietar legitim, tribunalele considerând în mod incontestabil titlul său de proprietate. 28. Curtea constată că vânzarea bunului recurentei, în temeiul legii 112/1995, a împiedicat-o să se bucure de dreptul său de proprietate și nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru această privare. Întradevăr, deși a depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, până în prezent nu a primit niciun răspuns favorabil. 29. Curtea constată că, la 22 iulie 2005, a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație cu reclamantul un drept la despăgubire, în limita valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit. Curtea observă că legea menționată anterior propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunurilor lor în natură, să le aloce o compensație sub forma unei participări, în calitate de acționari unui organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele care au vocația de a primi compensații pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă. 30. Curtea observă că, la 29 decembrie 2005, societatea anonimă Proprietata a fost înscrisă în Registrul Comerțului de la București. Pentru ca acțiunile emise de această societate anonimă să fie înregistrate în Registrul Comerțului de la București. să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată procedura de autorizare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare (ICNVM) conform calendarului previzional al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, iar intrarea efectivă la bursă ar fi prevăzută, conform celor mai recente informații, pentru iunie-iulie 2007. 31. În cazul de față, presupunând că cererea de restituire formulată de recurentă în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate da naștere unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietata nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei indemnizații și că cererea recurentei bazată pe legea menționată anterior nu a făcut obiectul niciunei examinări de mai mult de cinci ani. În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele cărora, precum reclamanta, le-a fost refuzată bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive. 32. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că recurenta a fost privată de dreptul său de proprietate asupra bunurilor sale, coroborată cu absența totală a despăgubirii, i-a supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din protocol Prin urmare, în cazul de față a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. II. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 33, recurenta se plânge de lipsa de echitate a procedurii din cauza respingerii Octombrie 2003, de către Curtea de Apel de la București, din acțiunea sa în revendicare, în timp ce la 25 martie 1996, Tribunalul de Primă Instanță de la București, sesizat cu același litigiu, pronunțase o hotărâre definitivă care îi era favorabilă. Ea invocă art. 6 alineatul (1) din Convenție, astfel formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) Tribunalul (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 34. Curtea constată că obiecția nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 alin. (3) din convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 35. Curtea consideră, având în vedere concluziile sale de la punctele 25-32 de mai sus, că nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestui motiv (a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, Laino c. Italia [GC], n 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghec. Italia , Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194-C, p. 47, § 23 și Biserica Catolică din Canée c. Grecia , Culegere din 16 decembrie 1997, 1997-VIII punctul 50). III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 36. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În acțiunea principală, recurenta solicită restituirea apartamentului în cauză sau acordarea a 50 Recurenta precizează că este imposibil să prezinte un raport de expertiză, din cauza refuzului chiriașilor-cumparatori de a permite accesul unui expert imobiliar la apartament și indică faptul că apartamentul este situat în centrul orașului și că prețurile pentru clădiri similare sunt foarte ridicate și solicită, de asemenea, 10 000 EUR pentru daune morale 38. Guvernul contestă valoarea prejudiciului material, astfel cum a fost prezentat de reclamant și face trimitere la un aviz emis de un expert imobiliar la cererea sa. Avizul se referă numai la jumătate din proprietate (și anume valoarea de piață a două monede, precum și părțile comune aferente). 713 EUR. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că acest prejudiciu ar fi compensat suficient prin constatarea încălcării și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 39. În circumstanțele cazului de față, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 2 situat la primul etaj al clădirii situat la nr. 16, rue Vasile Pârvan, la București, precum și ale terenului adiacent, așa cum a fost ordonat prin hotărârea pronunțată la 25 martie 1996, de către Tribunalul de Primă Instanță de la București, ar plasa reclamanta cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanei interesate, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 40. În această privință, Curtea ia notă cu interes de faptul că legea 244/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal, cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală cu privire la reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de ea însăși în jurisprudența sa privind privările ilegale sau de facto Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A n 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani Italia, Hotărârea din 7 august 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996 IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) citată anterior, §§ 22 și 23 41. Într-adevăr, noua lege descrie drept abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituire în natură a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În cazul în care nu se poate restitui pentru cauză, de exemplu, vânzarea bunurilor către o treime de bună-credință, legea acordă o compensație pentru valoarea de piață a bunului în momentul acordării (titlul I secțiunea I articolele 1, 16 și 43 din lege). 42. Curtea observă că avizul prezentat de expertul guvernului se bazează pe o valoare ipotetică, întrucât expertul nu a vizitat apartamentul. În plus, avizul a fost realizat numai pentru jumătate din proprietate. Având în vedere informațiile de care dispune Curtea cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală, aceasta estimează valoarea de piață actuală a bunului la 50 000 EUR. 43. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la încălcări grave ale dreptului recurentei la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit. 500 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața Curții (onori de avocat, telefon, fotocopii, notari etc.). Ea nu a depus nicio justificare în acest sens. 45. Guvernul se opune rambursării cheltuielilor de judecată care nu sunt suportate sau susținute în mod necesar de către În plus, subliniază că reclamanta nu a solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în cursul desfășurării procedurilor interne, în timp ce aceasta avea această posibilitate. 46. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale de judecată numai în măsura în care sunt stabilite realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa, Curtea consideră rezonabil să îi acorde 300 EUR în acest titlu. Interese moratoriu 47. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratoriu pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A se vedea că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. că statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentul nr. 2 situat la primul etaj al clădirii situat la nr. 16, rue Vasile Pârvan, la București, precum și terenul care face obiectul acesteia, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție că, în absența unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantă, în același termen de trei luni, 50 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune materiale pe care, în orice caz, statul pârât trebuie să le plătească recurentei 000 EUR (cinci mii EUR) pentru daune morale ii. 300 EUR (trei sute EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată iii. orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe sumele menționate anterior că aceste sume trebuie convertite în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului până la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respins cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 14 decembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele