AFFAIRE TARBUC c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

14.12.2006

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1;Dommage matériel - restitution du bien litigieux, à défaut réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2006
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE TARBUC c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA TARBUC c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 2122/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 14 decembrie 2006 DEFINIF 14/03/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Tarbuc c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președintele Hedigan Biersan Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și al dlui V. Berger, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 noiembrie 2006, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 2122/04) îndreptat împotriva României și dintre care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Ion Tarbuc și domnul Rodica Tarbuc ( La 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamanții, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 1 din Regulamentul de procedură). 21, rue Aviator Radu Beller, București (apartamentul nr. 1). Patru ani mai târziu, statul, invocând decretul nr. 223/1974, a confiscat apartamentul în cauză. Prin contract încheiat la 27 februarie 1997, societatea H, administrator al proprietăților imobiliare de stat, a vândut proprietatea I.A., care o ocupa ca chiriaș. Acțiune în revendicare La 5 martie 1997, reclamanții au sesizat instanța de primă instanță. instanța din București a unei acțiuni în revendicare imobiliară împotriva Primăriei București și a societății H. Ei au solicitat să constate nulitatea ordinului de confiscare a bunului. printr-o hotărâre din 9 februarie 1998, Tribunalul, judecând că bunul menționat nu făcea obiectul Legii nr. 112/95, a declarat inadmisibilă acțiunea Recurenți. La apelul reclamanților, la 26 noiembrie 1999, tribunalul departamental din București a anulat această hotărâre și a trimis cauza în fața primilor judecători. 10. La 3 decembrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din București, judecând că statul luase ilegal proprietatea, a primit acțiunea reclamanților și a ordonat primăriei din București și societății Prin hotărârea din 19 septembrie 2000, tribunalul departamental din București a respins apelul Primăriei pentru lipsa motivării. În lipsa unei căi de atac, hotărârea din 3 decembrie 1999 a devenit definitivă. Acțiunea în anulare a contractului de vânzare 12. La 7 iunie 2001, reclamanții au atribuit I.A. și societatea H. pentru a obține restituirea bunurilor, anularea contractului de vânzare și expulzarea celui de-al treilea cumpărător 13. Prin hotărârea din 25 iunie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din București a primit cererea în revendicare formulată de reclamanți și a luat act de retragerea lor din acțiunea în anulare a contractului de vânzare. Prin aceeași hotărâre, instanța a decis să judece separat cererea de expulzare. 14. La 27 martie 2002, la apelul I.A., tribunalul județului din București a confirmat această hotărâre. I.A. a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. 15. printr-o hotărâre din 13 februarie 2003, Curtea de Apel de la București, considerând că contractul de vânzare fusese încheiat înainte de acțiunea în revendicare a reclamanților și că părțile contractante erau de bună calitate În opinia guvernului, în 2001, reclamanții ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. Din aceleași informații reiese că nu s-a dat niciun răspuns favorabil la cererea acestora. II. DREPTUL ȘI PRACTIA INTERNĂ PERTINENTE 17. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumarescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, § 31-44), Strain și alții c. România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru c. România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Porteaanu c. România 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006). 18. Dispozițiile relevante ale Decretului nr. 223/1974 se citesc astfel Art. I În Republica Socialistă a României, clădirile, clădirile și terenurile nu pot fi deținute decât de persoanele fizice care își au domiciliul în țară. Cei care au făcut cereri de plecare din țară pentru a se stabili definitiv în străinătate, trebuie să își înstrăineze clădirile înainte de data plecării. Alienarea trebuie făcută în favoarea statului (...). Clădirile aparținând persoanelor care au părăsit în mod fraudulos țara, sau persoanelor care nu au intrat în acestea Termene legale, devin proprietatea statului român fără nicio despăgubire (...) ÎN DREPT PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 19. Reclamanții susțin că vânzarea bunurilor către locatarul I.A., validată prin hotărârea Curții de Apel din București din 13 februarie 2003, a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. În fond, guvernul nu contestă situația de fapt astfel cum a fost prezentată de solicitanți. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global problema clădirilor naționalizate, în timp ce a stabilit un echilibru între cerințele privind repararea și securitatea rapoartelor juridice și cele din Legea 244/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001 prin instituirea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei din urmă legi; de asemenea, subliniază caracterul complementar al Legii nr. 10/2001 în raport cu căile de atac de drept comun, cum ar fi acțiunea în revendicare; astfel, potrivit guvernului, persoana interesată poate beneficia de efectele acestei legi, indiferent de 22. Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o largă putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor de garantare a respectării drepturilor patrimoniale sau a în ceea ce privește dreptul de proprietate, dar și pentru a-și petrece timpul necesar pentru punerea în aplicare a acestora; consideră că ultima reformă în acest domeniu, și anume Legea nr. 244/2005, stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și nelimitate, stabilite printr-o decizie a Comisia administrativă centrală pe baza unei expertize și accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), în limita valorii bunului stabilit prin expertiză 23. În cele din urmă, guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să rupă echilibrul corect între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general. 24. Reclamanții califică observațiile guvernului ca fiind generale și se concentrează exclusiv pe eforturile statului în ceea ce privește funcționarea fondului În opinia lor, guvernul nu a reușit să identifice o soluție corectă și viabilă pentru rezolvarea problemei reparațiilor. Ei consideră că eventuala acordare de despăgubiri efectuate prin intermediul Fondului Proprietatea nu constituie o soluție echitabilă. 25. Curtea reamintește că, în mai multe cazuri recente, Curtea a acordat despăgubiri. având în vedere că vânzarea de către stat a unui bun de către un terț de bună credință, chiar și atunci când era înainte de confirmarea în instanță în mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analiza ca privare de bunuri. O astfel de privare de proprietate, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 din Protocolul nr 1 (Strain menționat anterior, § 39, 43 și 59, și În plus, în cauza Paduraru menționată anterior, Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în raport cu problema de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea clădirilor care au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a reflectat asupra reclamantului, care se afla în imposibilitatea de a recupera toate bunurile sale, în timp ce acesta dispunea de o hotărâre definitivă de condamnare a statului la restituire (Paduraru, citată anterior, § 112). 27. Jurisprudența menționată anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. În prezenta cauză, la fel ca și cazul Brumărescu menționată anterior, o a treia persoană a devenit proprietară după ce dreptul de proprietate al reclamanților asupra bunurilor a făcut obiectul unei confirmări definitive. Astfel cum s-a menționat anterior, reclamanții în speță au fost recunoscuți ca fiind proprietari legitimi, tribunalele considerând în mod incontestabil titlul lor de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al naționalizării (a se vedea punctele 8-11 de mai sus). 28. Curtea constată că vânzarea bunului reclamanților, în temeiul legii nr. 112/1995, i-a împiedicat să se bucure de dreptul lor de proprietate și nu li s-a acordat nicio despăgubire pentru această privare, deoarece, deși au depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, până în prezent nu au primit niciun răspuns favorabil. 29. Curtea constată că, la 22 iulie 2005, a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă dreptul la compensație, în limita valorii vonale a bunului care nu poate fi restituit, persoanelor aflate în aceeași situație ca și Comisia observă că legea menționată anterior propune ca persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunurilor lor în natură să le acorde compensații sub forma unei participări, în calitate de acționari la un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM). despăgubirea pe această cale va primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, odată ce societatea cotată la bursă. 30. Curtea constată că, la 29 decembrie 2005, societatea pe acțiuni Proprietata a fost înscrisă în Registrul comerțului de la București. Pentru ca acțiunile emise de această societate pe acțiuni să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie să se monitorizeze Procedura de autorizare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare ( nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamanților și că cererea acestora din urmă în temeiul legii menționate anterior nu a făcut obiectul niciunei acțiuni ulterioare. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, precum reclamanții, au fost privați de bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive. 32. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamanții au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra bunurilor lor, coroborat cu absența totală a despăgubirii de aproape cinci ani, le-a supus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor garantat prin art. 1 din protocol Prin urmare, în cazul de față a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 33. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. 34. În principal, reclamanții solicită restituirea bunului în cauză sau acordarea a 127 000 EUR. Ei au depus la dosar un raport de expertiză și nu solicită nicio sumă pentru prejudiciul moral. 35. Guvernul contestă valoarea daunelor materiale, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, și face trimitere la un aviz dat de un expert imobiliar, care consideră că valoarea de piață a bunului este de 62 400 EUR. 36. În circumstanțele speței, Curtea consideră că restituirea apartamentului nr. 1 nu 21, rue Aviator Radu Beller, București, precum și terenul adiacent, așa cum a fost ordonat la 19 septembrie 2000 de tribunalul departamental din București, ar plasa reclamanții cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost necunoscute. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească persoanelor interesate, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 37. În această privință, Curtea ia notă cu interes de faptul că legea 244/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal, cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală privind reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de aceasta în jurisprudența sa privind privările ilegale sau de facto Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A n 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani Italia, Hotărârea din 7 august 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996 IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) citată anterior, §§ 22 și 23). 38. Noua lege desemnează drept abuzive naționalizările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituire a unui din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În cazul în care nu se poate restitui pentru cauză, de exemplu, de vânzare a bunului către o treime de bună credință, legea acordă o despăgubire la valoarea de piață a bunului în momentul acordării (titlul I secțiunea I articolele 1, 16 și 43 din lege). 39. Curtea observă că avizul prezentat de expertul guvernului se bazează pe o valoare ipotetică, întrucât expertul nu a vizitat apartamentul. Având în vedere expertiza furnizată de solicitanți și informațiile de care dispune Curtea cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, aceasta estimează valoarea de piață actuală a bunului de 110 000 EUR. Recurenții nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 41. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care a solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Prin urmare, în speță, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă în acest sens. Interese moratoriu 42. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 21, rue Aviator Radu Beller, la București, precum și terenul din care se află, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție că, în absența unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, 110 000 EUR (cotă de 10 000 EUR) pentru daune materiale plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe suma menționată anterior, pentru a fi convertită în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului decât de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a Facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 14 decembrie 2006 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Vincent Berger Boštjan M. Zupančič Moduler Președinte