CASE OF TARBUC v. ROMANIA - [Romanian Translation] by the SCM Romania and IER

La originea cauzei se află o cerere (nr. 2122/04) îndreptată împotriva României prin care doi cetățeni ai acestui stat, Domnul Ion Tarbuc și Doamna Rodica Tarbuc (“reclamanții”), au sesizat Curtea la data de 21 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 al Convenției de Apărare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (“Convenția”).

Reclamanții sunt reprezentați de Domnul C. Ciufecu. Guvernul român (“Guvernul”) este reprezentat de împuternicitul său, Doamna B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

La data de 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Prevalându-se de articolul 29 § 3 al Convenției, ea a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Atât reclamanții cât și Guvernul au depus observații scrise asupra fondului cauzei (articolul 59 § 1 al reglementării).

Reclamanții, Domnul Ion Tarbuc și soția sa, Doamna Rodica Tarbuc, sunt cetățeni români, născuți în 1929 și respectiv în 1935 și locuiesc în București.

În 1972 reclamanții au cumpărat un apartament format din trei camere, situat la nr. 21, strada Aviator Radu Beller, în București (apartamentul nr. 1). După patru ani, statul, invocând decretul nr. 223/1974, a confiscat apartamentul în cauză.

Printr-un contract încheiat pe 27 februarie 1997 societatea H, administratoarea bunurilor imobiliare ale statului, a vândut bunul lui I.A., care îl ocupa în calitate de chiriaș.

Acțiune în revendicare

Pe 5 martie 1997 reclamanții au sesizat judecătoria București cu o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei București și a societății H. Ei cereau constatarea nulității deciziei de confiscare a bunului.

Printr-o sentință din 9 februarie 1998 judecătoria, considerând că respectivul bun nu făcea obiectul legii nr. 112/95, a declarat inadmisibilă acțiunea reclamanților. La apelul reclamanților, pe 26 noiembrie 1999, tribunalul București a anulat această sentință și a retrimis cauza primilor judecători.

La data de 3 decembrie 1999 judecătoria București, considerând că statul intrase ilegal în posesia bunului, a dat câștig de cauză acțiunii reclamanților și a ordonat Primăriei București și societății H. să le restituie bunul.

Printr-o hotărâre din 19 septembrie 2000 tribunalul București a respins apelul Primăriei ca nefiind justificat. În lipsa recursului sentința din 3 decembrie 1999 a devenit definitivă.

Acțiune în anulare a contractului de vânzare

Pe 7 iunie 2001 reclamanții au chemat în justiție pe I.A. și societatea H. pentru a obține restituirea bunului, anularea contractului de vânzare și evacuarea terțului cumpărător.

Printr-o sentință din 25 iunie 2001 judecătoria București a admis cererea în revendicare formulată de reclamanți și a luat act de retragerea lor din acțiunea în anulare a contractului de vânzare. Prin aceeași sentință judecătoria a decis să judece separat cererea de evacuare.

Pe 27 iunie 2002, la apelul lui I.A., tribunalul București a confirmat această sentință. I.A. a formulat un recurs împotriva acestei hotărâri.

Printr-o hotărâre din 13 februarie 2003 Curtea de apel București, considerând că contractul de vânzare se încheiase înainte de acțiunea în revendicare inițiată de reclamanți și că părțile contractante erau de bună credință, a casat hotărârea tribunalului și, în fond, a declarat acțiunea reclamanților inadmisibilă.

În opinia Guvernului, în 2001, reclamanții ar fi depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. Din aceleași informații reiese că cererii lor nu s-a dat curs favorabil.

Dispozițiile legale și jurisprudența interne pertinente sunt descrise în hotărârile

Dispozițiile pertinente ale decretului nr. 223/1974 prevăd următoarele:

Reclamanții se plâng că vânzarea bunului chiriașului I.A., confirmată prin hotărârea Curții de apel București din 13 februarie 2003, a încălcat articolul 1 al Protocolului nr. 1, care prevede astfel:

Curtea constată că această cerere nu este clar nefondată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Ea relevă de altfel că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să fie declarată admisibilă.

Guvernul nu contestă situația de fapt așa cum este prezentată de către reclamanți. El sintetizează obiectivele legii nr. 10/2001, care a fost prima lege ce a reglementat la modul general problema imobilelor naționalizate, încercând crearea echilibrului dintre cerințele reparației și securitatea relațiilor juridice și cele ale legii nr. 247/2005, care a modificat și a completat legea nr. 10/2001 stabilind cadrul instituțional și financiar pentru o aplicare mai efectivă a acestei ultime legi. El subliniază de asemenea caracterul complementar al legii nr. 10/2001 în raport cu căile de atac de drept comun, cum ar fi acțiunea în revendicare. Astfel, în opinia Guvernului, persoana interesată poate beneficia de efectele acestei legi, independent de soluția pronunțată anterior de tribunale.

Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o amplă putere discreționară, nu numai în privința alegerii măsurilor vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale sau reglementarea în materie de drept de proprietate, ci și pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că ultima reformă în materie, și anume legea nr. 247/2005, impune principiul acordării despăgubirilor echitabile și neplafonate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize și accelerează procedura de restituire sau de compensare. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participație la un organism colectiv de valori mobiliare (

In fine, Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să întrerupă echilibrul just dintre protecția dreptului de proprietate și cerințele de interes general.

Reclamanții califică observațiile Guvernului drept “generale” și concentrate numai asupra eforturilor statului în ceea ce privește funcționarea fondului Proprietatea. În opinia lor, Guvernul nu a reușit să găsească o soluție “justă și viabilă” pentru a soluționa problema reparației. Ei consideră că eventuala acordare a despăgubirilor efectuată prin intermediul fondului

Curtea amintește că în mai multe cauze recente ea a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când era anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia, reprezenta o privare de bun. O asemenea privare de proprietate, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară articolului 1 al Ptotocolului nr. 1 (

În plus, în cauza

În cazul în speță Curtea nu vede niciun motiv pentru care să se îndepărteze de jurisprudența citată anterior, situația de fapt fiind vizibil aceeași. În prezenta cauză, după exemplul cauzei

Curtea constată că vânzarea bunului reclamanților, în temeiul legii nr. 112/1995, i-a împiedicat să beneficieze de dreptul lor de proprietate și că nicio despăgubire nu le-a fost acordată pentru această privare. Într-adevăr, deși au depus o cerere de despăgubire în temeiul legii nr.10/2001, reclamanții nu au primit nici până astăzi un răspuns favorabil.

Curtea observă că la data de 22 iulie 2005 a fost adoptată legea nr. 247/2005 de modificare a legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire la nivelul valorii de piață a bunului care nu poate fi restituit persoanelor care se află în aceeași situație ca a reclamanților. Ea observă că legea citată anterior propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunului lor în natură, să li se acorde o despăgubire sub forma unei participații, în calitate de acționari la un organism de plasare a valorilor mobiliare (OPCVM). În principiu, persoanele îndreptățite să primească o despăgubire pe această cale vor primi titluri de valoare ce vor fi transformate în acțiuni, odată ce societatea va fi cotată la bursă.

Curtea constată că la data de 29 decembrie 2005 societatea pe acțiuni

În cazul în speță, presupunând că cererea de restituire formulată de reclamanți în temeiul legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate face obiectul unei despăgubiri, Curtea constată că

În consecință, Curtea consideră că faptul că reclamanții au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra bunului lor, combinat cu lipsa totală a despăgubirii de aproape cinci ani, i-a făcut să sufere o greutate disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor garantat de articolul 1 al Protocolului nr. 1.

În temeiul articolului 41 al Convenției,

Cu titlu principal, reclamanții cer restituirea bunului în chestiune sau acordarea sumei de 127.000 euro. Ei au depus la dosar un raport de expertiză. Ei nu cer nicio sumă cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul contestă suma daunelor materiale așa cum este expusă de reclamanți și face trimitere la un aviz dat de un expert imobiliar, care estimează valoarea de piață a bunului la 62.400 euro.

În circumstanțele speței, Curtea consideră că restituirea apartamentului cu nr. 1, situat la nr. 21 în str. Aviator Radu Beller în București precum și a terenului aferent, așa cum a fost ordonată pe 19 septembrie 2000 de tribunalul București, ar pune reclamanții pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 n-ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească interesaților, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

Asupra acestui punct Curtea constată cu interes că legea nr. 247/2005 privind modificarea legii nr.10/2001 asupra restituirii bunurilor naționalizate atât legal cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrară pe tema reparațiilor datorate în caz de acțiuni ilicite și confirmate în mod constant de ea însăși în jurisprudența sa referitoare la privările ilegale sau

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naționalizările făcute de regimul comunist și prevede obligația de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În caz de imposibilitate de restituire de exemplu din cauza vânzării bunului unui terț de bună credință, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piață a bunului în momentul acordării (titlul I, secțiunea I, articolele 1, 16 și 43 ale legii).

Curtea observă că “punctul de vedere” supus atenției de către expertul Guvernului este bazat pe o valoare ipotetică, din moment ce expertul nu a vizitat apartamentul. Ținând cont de expertiza prezentată de reclamanți precum și de informațiile de care dispune Curtea asupra prețurilor de pe piața imobiliară locală, ea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 110.000 euro.

Reclamanții nu cer rambursarea cheltuielilor și taxelor.

Conform jurisprudenței sale, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și taxelor sale decât în măsura în care a cerut-o. Prin urmare, în cazul în speță, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă cu acest titlu.

Curtea consideră adecvat să bazeze rata dobânzilor moratorii pe baza ratei dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii centrale europene majorată cu un procent de trei puncte.

Declară cererea admisibilă;

Decide că s-a încălcat articolul 1 al Protocolului nr.1;

Decide

Respinge cererea de reparație echitabilă pentru restul.