AFFAIRE NEGOITA c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

25.01.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE NEGOITA c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA NEGOITA c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 9862/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 25 ianuarie 2007 DEFINITIVF 25/04/2007 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Negoita c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii B.M. Zupančič președinte Bîrsan Zagrebelsky Gyulumyan dnii Myjer David Thór Björgvinsson, Berro-Lefevre, judecători și M Arac Constantin Virgil Negoita ( La 17 ianuarie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. Atât reclamantul, cât și guvernul au prezentat observații scrise cu privire la fondul cauzei [art. 1 din Regulamentul de procedură]. Reclamantul s-a născut în 1936 și locuiește în New York. În 1967, reclamantul a cumpărat un apartament cu patru camere, situat la nr. 9-15, strada Caragea Voda, București. În 1987, reclamantul emigra din Statele Unite ale Americii. La 14 iunie 1987, invocând Decretul nr. 223/74, statul a confiscat apartamentul în cauză. Cerere administrativă de restituire La 3 iulie 1996, reclamantul a depus, la Comisia Municipală pentru aplicarea Legii nr. 112/95, o cerere de restituire a bunului menționat anterior. Prin contractul din 25 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/95, întreprinderea H., care gestionează bunuri imobile de stat, a vândut bunul menționat C.Z. și C.C., care îl ocupau ca chiriași. Acțiune în revendicare 10. La 29 mai 1997, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei București și a societății H. El a solicitat instanței să constate nulitatea ordinului de confiscare a bunurilor. 11. Prin hotărârea din 14 ianuarie 1998, tribunalul a admis acțiunea sa, a constatat nulitatea ordinului de confiscare, și-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului menționat și a ordonat autorităților administrative să-l restituie. Prin decizia administrativă din 27 iulie 1998, primăria București a ordonat restituirea bunurilor. La 9 septembrie 1998, primăria l-a informat pe reclamant cu privire la vânzarea bunurilor. Prima acțiune în anulare a contractului de vânzare 13. În anul 2000, reclamantul sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o acțiune în anulare a contractului de vânzare, împotriva Primăriei din București, a societății H. și a terților cumpărători. De asemenea, a solicitat expulzarea terților. 14. printr-o hotărâre din 15 decembrie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din București a respins acțiunea reclamantului ca fiind greșită. Tribunalul a hotărât că contractul de vânzare fusese încheiat înainte ca reclamantul să sesizeze instanțele cu privire la acțiunea sa în revendicare, dovedind astfel buna credință a părților contractante. La cererea reclamantului, la data de mai În 2001, tribunalul departamental din București a confirmat această hotărâre. După cum reiese din dosar, reclamantul a formulat o acțiune care a fost respinsă ca nefondată la o dată nespecificată. A doua acțiune în anulare a contractului de vânzare 15. La 12 august 2001, reclamantul a introdus o nouă acțiune în anulare a contractului de vânzare menționat. În fața Tribunalului de Primă Instanță din București, acesta își susținea cererea cu privire la noile dispoziții ale Legii nr. 10/2001. 16. printr-o hotărâre din 9 decembrie 2002, instanța și-a respins acțiunea din cauza autorității de lucru judecat. La cererea reclamantului, la martie În 2003, tribunalul departamental din București a confirmat această hotărâre. Tribunalul departamental a amintit că reclamantul nu reușise să dovedească necredința părților la contract și că, în orice caz, în acest caz, era autoritatea lucrului judecat. 17. Reclamantul a formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri, susținând că, în momentul încheierii contractului, părțile erau de rea-credință. 2003, Curtea de Apel de la București a confirmat hotărârea tribunalului departamental, reluând aceeași motivație ca și cea a instanțelor inferioare. Curtea de Apel a adăugat că, la momentul încheierii contractului de vânzare, terții cumpărători erau de bună credință, deoarece exista o eroare comună în ceea ce privește proprietarul bunului, situație care făcea posibilă aplicarea principiului Din dosarul pe care reclamantul l-a depus în 2001, la primăria din București, reiese o cerere de restituire a binelui în litigiu. Printr-o scrisoare din 13 aprilie 2006 Primăria l-a informat pe agentul guvernului că nu a fost posibilă nicio continuare a cererii reclamantului, din cauza absenței anumitor documente. Copia acestei scrisori a fost plătită la dosar. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNĂ PERTINENTE 19. Dispozițiile legale și jurisprudența internă relevantă sunt descrise în Hotărârile Brumerescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, § 31-33), Strain și altele România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Porteanu România 4596/03, § 23-25, 16 februarie 2006). 20. Dispozițiile relevante din Decretul nr. 223/1974 se citesc astfel Art. I. În Republica Socialistă România, clădirile, clădirile și terenurile pot fi deținute numai de persoanele fizice care își au domiciliul în țară. Cei care au făcut cereri de plecare din țară pentru a se stabili definitiv în străinătate, trebuie să își înstrăineze clădirile înainte de data plecării. Alienarea trebuie făcută în favoarea statului (...). Clădirile aparținând persoanelor care au părăsit în mod fraudulos țara, sau persoanelor care nu au intrat în acestea termenele legale, devin proprietatea statului român fără nici o despăgubire (...) ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIA 21. Reclamantul se plânge de lipsa de imparțialitate a judecătorilor Curții de Apel, care ar fi fost influențați de diversele discursuri ale parlamentarilor cu privire la restituirea clădirilor naționalizate. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 22. În ceea ce privește garanția de imparțialitate, Curtea amintește că judecătorii nu trebuie să manifeste un partid luat sau o prejudecată personală și că, în același timp, instanța trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice îndoială legitimă (Pullar Regatul Unit, Hotărârea din 10 iunie 1996, Rec., 1996-III, punctul 30). 23. Presupunând că reclamantul a epuizat căile de atac interne pentru a remedia această cauză la nivel național și deși are îndoieli cu privire la hotărârea instanțelor naționale în materie de bună credință a părților, Curtea nu identifică, în circumstanțele prezentei specii, niciun element subiectiv sau obiectiv de natură să pună la îndoială imparțialitatea judecătorilor. 24. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIILE ALE ARTICOLELOR 8 DIN CONVENȚIE ȘI 2 DIN PROTOCOLUL nr. 25. Reclamantul solicită să se aducă atingere dreptului său la respectarea vieții private (art. 8 din Convenție), precum și dreptului său la liberă circulație (art. 2 din Protocolul nr. 4. din cauza confiscării, în 1987, a apartamentului său. 26. Curtea constată că evenimentul în cauză a avut loc în 1987, fie înainte de ratificarea Convenției de către România, la 20 iunie 1994, și reamintește că Convenția reglementează, pentru fiecare dintre părțile contractante, numai faptele ulterioare intrării sale în vigoare cu privire la această parte. 27. 35 alin. (3) și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3). PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 28. Reclamantul declară că vânzarea bunurilor către terți, validată de Curtea de Apel de la București, la 24 iunie 2003, a încălcat art. 1 din Protocol 1, astfel formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și constată, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, îl declară admisibil. Guvernul menționează dificultățile pe care problema caselor naționalizate le punea în perioada de fapt, ținând cont de contextul politic și juridic al societății române și insistă asupra preocupării legiuitorului de a menține un echilibru corect între interesele foștilor proprietari și cele ale chiriașilor. Potrivit guvernului, Curtea trebuie să ia în considerare situația economică dificilă în care se afla statul în momentul despăgubirii pentru pierderea proprietății foștilor proprietari ai caselor naționalizate. 31. Guvernul insistă asupra demersurilor întreprinse de solicitant pentru a obține o despăgubire pentru pierderea proprietății asupra proprietății sale, în temeiul Legii nr. 10/2001. Acesta rezumă obiectivele Legii nr. 10/2001, care a fost prima lege care a reglementat în mod global problema clădirilor naționalizate și care, în același timp, a stabilit un echilibru între cerințele privind repararea și securitatea rapoartelor juridice și, cele ale Legii nr. 247/2005, care a modificat și completat Legea nr. 10/2001 prin instituirea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei din urmă legi. 32. Guvernul consideră că autoritățile naționale beneficiază de o largă putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor de garantare a respectării drepturilor patrimoniale sau de reglementare a dreptului de proprietate, ci și în ceea ce privește timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. 244/2005 stabilește principiul acordării de despăgubiri echitabile și nelimitate, stabilite printr-o decizie a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, și accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare (proprietatea), în conformitate cu valoarea bunului stabilit prin expertiză; potrivit guvernului, noul mecanism instituit prin Legea 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, în conformitate cu cerințele Convenției. 33. Guvernul consideră că ultimele modificări legislative constituie circumstanțe excepționale și că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să rupă echilibrul corect între protecția dreptului de proprietate și cerințele interesului general. 34 Reclamantul contestă teza guvernului și reamintește că nu s-a dat niciun răspuns la cererea sa de restituire formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 menționate anterior și consideră că măsurile de despăgubire indicate de guvern nu sunt relevante în acest caz, deoarece ar fi vorba de o compensație ipotetică. 35. Curtea amintește că, în mai multe cauze recente, aceasta a considerat că vânzarea de către stat a unui bun al altora unor terți de bună credință, chiar și atunci când aceasta era anterioară confirmării în instanță în mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analiza printr-o privare de bunuri. O astfel de privare de proprietate, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Strain menționat anterior, § 39, 43 și 59, și Porteanu menționată anterior, § 32). 36. În plus, în cauza Peduraru Astfel cum s-a menționat anterior (§ 112), Curtea a constatat că statul nu și-a îndeplinit obligația pozitivă de a reacționa în timp util și în mod coerent în ceea ce privește problema de interes general reprezentată de restituirea sau vânzarea clădirilor care au intrat în posesia sa în temeiul decretelor de naționalizare. Comisia a considerat, de asemenea, că incertitudinea generală astfel creată s-a reflectat asupra reclamanților, care se vedeau în imposibilitatea de a recupera toate bunurile lor, în timp ce aceștia dispuneau de o hotărâre definitivă care condamnă statul să le restituie. 37. În acest caz, Curtea nu percepe niciun motiv pentru a se abate de la Jurisprudența menționată anterior, situația de fapt fiind în mod semnificativ aceeași. În prezenta cauză, la fel ca și cazul Brumarescu menționată anterior, terții au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunurilor să facă obiectul unei confirmări definitive și, la fel ca în cauza Strein Mai sus, reclamantul în speță a fost recunoscut ca fiind proprietar legitim, tribunalele care și-au considerat în mod incontestabil titlul de proprietate, având în vedere caracterul abuziv al confiscării (punctele 10-12 de mai sus). 38. Curtea constată că vânzarea bunurilor reclamantului în temeiul legii 112/1995 îl împiedică să se bucure de dreptul său de proprietate și nu i s-a acordat nicio despăgubire pentru această privare. Întradevăr, deși a depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001, până în prezent nu a primit niciun răspuns favorabil (punctul 18 de mai sus). 39. Curtea remarcă faptul că, la 22 iulie 2005, a fost adoptată Legea 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001. Această nouă lege acordă un drept la despăgubire, în limita valorii vonale a bunului care nu poate fi restituit, persoanelor aflate în aceeași situație cu reclamantul. Aceasta propune, pentru persoanele care nu au posibilitatea de a obține restituirea bunurilor lor în natură să le acorde despăgubiri sub forma unei participații, în calitate de acționari la un organism de plasament de valori mobiliare (OPCVM); în principiu, persoanele care urmează să primească despăgubiri pe această cale vor primi titluri de valoare care vor fi transformate în acțiuni, odată cotate la bursă. 40. Curtea ia notă de faptul că, la 29 decembrie 2005, societatea pe acțiuni Proprietata a fost înregistrată în Registrul Comerțului de la București. Pentru ca acțiunile emise de această societate pe acțiuni să poată face obiectul unei tranzacții pe piața financiară, trebuie urmată procedura de aprobare de către Consiliul Național al valorilor mobiliare ( intrarea efectivă la bursă ar fi prevăzută, conform celor mai recente informații, pentru iunie-iulie 2007. 41. În cazul de față, să se presupună că cererea de restituire formulată de solicitant în temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibilă și poate da naștere unei despăgubiri, Curtea constată că Proprietata nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului și că cererea acestuia din urmă în temeiul legii menționate anterior nu a făcut obiectul niciunei acțiuni ulterioare. În plus, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele cărora, precum reclamantul, le-a fost refuzată bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive. Prin urmare, Curtea consideră că faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, coroborat cu lipsa totală a despăgubirii de aproape șase ani, l-a obligat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantate prin art. 1 din protocol Prin urmare, a existat în speță o încălcare a acestei dispoziții. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 43. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În primul rând, reclamantul solicită restituirea bunului în cauză sau acordarea a 150 000 de dolari americani (USD), adică 117 407 EUR (EUR). El nu a depus la dosar niciun raport de expertiză și solicită, de asemenea, 100 000 USD, adică 78 271 EUR pentru daune morale. 45. Guvernul contestă valoarea prejudiciului material, astfel cum a fost prezentat de solicitant, și face trimitere la un aviz emis de un expert imobiliar la cererea sa. Potrivit concluziilor acestui aviz, valoarea de piață a bunului ar fi de 51 176 EUR. În ceea ce privește cererea de prejudiciu moral, guvernul consideră că acest prejudiciu ar fi compensat în mod suficient prin constatarea încălcării și că, în orice caz, suma solicitată este excesivă. 46. În circumstanțele cazului de față, Curtea consideră că restituirea apartamentului a patru monede, cu condiția ca nu 9-15, strada Caragea Voda, la București, precum și terenul din București, așa cum a fost ordonat prin hotărârea pronunțată la 14 ianuarie 1998 de către Tribunalul de Primă Instanță din București, l-ar plasa pe reclamant cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolului din protocol 1 nu au fost necunoscute. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamantului, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 47. În această privință, Curtea ia notă cu interes de faptul că legea 244/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naționalizate atât legal, cât și ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudența internațională, judiciară sau arbitrală cu privire la reparațiile datorate în caz de acte ilicite și confirmate în mod constant de ea însăși în jurisprudența sa privind privările ilegale sau de facto Papamichalopoulos c. Grecia (satisfacție echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A n 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani Italia, Hotărârea din 7 august 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996 IV, p. 1078, § 49, și Brumărescu c. România (satisfacție echitabilă) citată anterior, §§ 22 și 23 48. Într-adevăr, noua lege se referă la confiscările efectuate de regimul comunist și prevede obligația de restituire a unui bun ieșit din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. o treime de bună-credință, legea acordă o compensație pentru valoarea de piață a bunului în momentul acordării (titlul I secțiunea I articolele 1, 16 și 43 din lege). 49. Curtea observă că singurul document care atestă valoarea de piață a bunului este avizul prezentat de expertul guvernului. Având în vedere concluziile avizului menționat, precum și informațiile de care dispune Curtea cu privire la prețurile pieței imobiliare locale, aceasta estimează valoarea de piață actuală a bunului de 60 000 EUR. 50. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la încălcări grave ale dreptului reclamantului de a-și respecta bunurile, pentru care suma de 3 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul moral suferit. Costuri și cheltuieli de judecată 51. Reclamantul solicită, de asemenea, rambursarea a 3 000 USD, adică 2 348 EUR pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. 52. Guvernul se opune rambursării cheltuielilor de judecată care nu sunt suportate în mod efectiv și în mod necesar și nici susținute de documente justificative relevante. 53. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din convenție, Curtea acordă reclamantului 300 EUR în acest sens. Interese moratoriu 54. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibil pentru surplusul A declarat că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. A spus că statul pârât trebuie să restituie reclamantului apartamentul a patru monede, situat la nr. 9-15, strada Caragea Voda, la București, precum și terenul aferent, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, că, în absența unei astfel de restituiri, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 60 000 EUR (șaizeci de mii EUR), pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit A spus că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, următoarele sume 000 EUR (trei mii EUR) pentru prejudicii morale 300 EUR (trei sute EUR) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată A spus că sumele în cauză vor fi convertite în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului afirmă că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 25 ianuarie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Fatoș Araci Boštjan M. Zupančič Grefier adjunct