Constantin Oprea împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 24724/03) îndreptată împotriva României și prin care un cetățean al acestui Stat, Domi. Constantin Oprea ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 23 mai 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, Domi. R. H. Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 13 iunie 2005, Curtea a hotărât comunicarea cererei Guvernului. Folosind dispozițiile articolului 29 § 3, a hotărât că vor fi examinate concomitent admisibilitatea și fondul cauzei. PE FAPT

Printr-o hotărâre din 6 decembrie 2000, judecând în ultimă instanță, curtea de apel din Timișoara a condamnat I.S. și M.E.S. să plătească reclamantului 20 546 629 lei români ("ROL") pentru folosirea apartamentului acestui din urmă timp de cincisprezece luni, precum și 1 270 000 ROL la titlu de taxe și cheltuieli. A. Demersuri de executare forțată prin intermediul unui executor de justiție

Pe 29 ianuarie 2001, reclamantul a cerut tribunalului de prima instanță din Timișoara să-l asiste în executarea hotărârii din 6 decembrie 2000 mai sus citate, furnizând dovada plății taxelor legate de această cerere. Precizează că debitorul, I.S. și M.E.S., își schimbau regulat domiciliul și că poliția nu-i dăduse noua adresă, sfătuindu-l să facă o asemenea cerere prin intermediul tribunalului de prima instanță. Tribunalul a trimis cererea la un birou de executori de justiție, care a deschis pe 30 ianuarie 2001 un dosar de executare forțată.

După ce a trimis debitorilor o somație la domiciliul anterior, în februarie 2001, executorul de justiție responsabil cu executarea a cerut autorităților locale informații cu privire la bunuri imobile și mobile găsindu-se în patrimoniul debitorilor. Pe 1 martie 2001, serviciul încasării primariei din Timișoara l-a informat că debitorii în cauză nu figurau în registrele lor ca proprietari de bunuri, nici de o mașină. Pe 16 august 2001, serviciul de impozite al primariei comunică executorului de justiție că I.S. era înregistrat ca proprietar al unei mașini și al unui cărucior.

După ce a obținut noua adresă a debitorilor ca urmare a unei scrisori adresate poliției pe 28 mai 2001, executorul de justiție i-a pus în somație pe 29 iunie 2001 și, în lipsa unui răspuns, a cerut pe 17 septembrie 2001 concursul poliției pentru a rezolva dosarul de executare forțată.

Pe 19 octombrie 2001, reclamantul însoțit de executorul de justiție și de un subofițer de poliție a mers la domiciliul I.S. și M.E.S. în vederea executării forțate a hotărârii din 6 decembrie 2000, în particular punerea sub sechestru a bunurilor saisite ale debitorilor. Conform procesului verbal redactat în aceeași zi de executorul de justiție și semnat de subofițer, M.E.S. s-a opus executării hotărârii, susținând, fără a prezenta documente, că sesizase tribunalul de prima instanță cu o cerere de suspendare a executării.

La sfârșitul procesului verbal, executorul de justiție a sfătuit reclamantul să depună o plângere penală contra debitorilor pentru opoziție la executarea forțată a unui jugement definitiv. Conform declarației reclamantului și a executorului de justiție adresate biroului executorilor (a se vedea §19 mai jos), M.E.S. ar fi de asemenea proferit amenințări la adresa executorului de justiție. B. Plângere penală contra debitorilor pentru opoziție la executarea forțată

Pe 5 noiembrie 2001, reclamantul a depus la procuratura tribunalului de prima instanță din Timișoara o plângere cu constituire de parte civilă contra I.S. și M.E.S., denunțând, pe baza articolului 271 din codul penal, opoziția acestora la executarea forțată, și anexând o copie a procesului verbal din 19 octombrie 2001. A menționat, printre altele, că cererea de suspendare a executării invocată la data precitată de debitoare, fără dovadă la sprijin, fusese anulată în prima instanță printr-o sentință din 3 septembrie 2001 a tribunalului de prima instanță din Timișoara pentru lipsa plății taxei de timbru.

Pe 8 martie 2002, în absența oricărui răspuns la plângere, reclamantul s-a adresat din nou procuraturii.

Procuratura a ascultat I.S., M.E.S. și subofițerul care fusese prezent pe teren. Cei doi din urmă au declarat că M.E.S. nu proferise amenințări la adresa executorului de justiție pe 19 octombrie 2001. De altfel, M.E.S. a declarat că se opusese executării forțate, dar că prezentase executorului, la cererea reclamantului, acte de proprietate pe mașina care se găsea în curtea interioară a casei.

Printr-o scrisoare din 29 aprilie 2002, procuratura a răspuns reclamantului că faptele comise de I.S. și M.E.S. nu constituiau un delict și nu cădeau sub incidența legii penale.

La o dată neprecizată, reclamantul a depus la procuratura Curții Supreme de Justiție o nouă plângere contra I.S. și M.E.S., tot din cap de opoziție la executarea forțată a unui jugement definitiv. Procuratura în cauză a trimis această plângere pe 4 octombrie 2002 procuraturai curții de apel din Timișoara, care a trimis-o la rândul ei, pe 17 octombrie 2002, procuraturai tribunalului de prima instanță din Timișoara.

Pe 17 februarie 2003, procuratura tribunalului de prima instanță din Timișoara a pronunțat o lipsă de urmărire, pe motivele că I.S. nu comisese faptele incriminate, nefiind prezent pe teren la faptele în cauză și că, pentru ceea ce privește M.E.S., deși se opusese executării forțate și punerii sub sechestru a unor bunuri mobile, nu proferise amenințări nici nu utilizase violență.

Pe 24 septembrie 2003, sesizat de un recurs al reclamantului, procurorul-șef al procuraturii a confirmat lipsa de urmărire din 17 februarie 2003. C. Plângere contra executorului de justiție la biroul executorilor de justiție

Ca urmare a unei plângeri trimise de reclamant pe 23 mai 2003 ministerului Justiției privind executorul de justiție și rezultatul plângerii penale menționată mai sus, ministerul a transmis, pe 2 iunie 2003, plângerea sa Uniunii Executorilor de Justiție din România, care a trimis-o la rândul ei la biroul executorilor de justiție din fața curții de apel din Timișoara ("biroul executorilor"), competent pentru examinarea acesteia în conformitate cu art. 27 a) al legii nr. 188/2000 privind executorii de justiție.

Într-o scrisoare din 2 iulie 2003 adresată biroului executorilor, executorul de justiție a indicat că se prezentase pe 19 octombrie 2001 la domiciliul I.S. și M.E.S. pentru a pune sub sechestru bunurile mobile care se găseau acolo, dat fiind absența altor bunuri saisite. A precizat că mașina și cărucioriul nu fusesseră găsite la domiciliul acestora. Executorul de justiție a declarat că M.E.S. nu-i permitea accesul în casă, profirând amenințări, ceea ce l-a determinat să sfătuiască reclamantul să angajeze o procedură penală pentru opoziție la executarea forțată.

Printr-o scrisoare din 9 iulie 2003, biroul executorilor de justiție a răspuns reclamantului că executorul de justiție făcuse eforturi pentru a urmări și finaliza executarea forțată contra I.S. și M.E.S., în ciuda dificultăților întâmpinate și a amenințărilor de care fusese victimă, și că recomandase reclamantului să depună o plângere la procuratură ținând seama de dispozițiile articolului 271 din codul penal. Biroul executorilor adăuga că nimic nu împiedicase reclamantul să insiste la executorul de justiție în cauză pentru a duce la bun sfârșit executarea forțată.

Conform reclamantului, pe 19 august 2003, a cerut executorului de justiție să reia executarea forțată a hotărârii din 6 decembrie 2000, dar acesta refuzase categoric și-i reproșase că depusese plângere contra lui la ministerul Justiției.

Nu rezultă din dosar că executorul de justiție ar fi îndeplinit alte acte de executare după 19 octombrie 2001 sau că ar fi întocmit un act de închidere a dosarului de executare forțată a hotărârii din 6 decembrie 2000.

Articolele relevante sunt redactate după cum urmează: art. 371 5 "Executarea forțată se încheie: (...) b) dacă nu poate fi realizată sau urmată din cauza absenței bunurilor saisite sau imposibilității de a evalua asemenea bunuri; în acest caz, executorul de justiție restituie creditorului titlul executabil, indicând pe aceasta motivul restituirii (...)." art. 399 "(1) Părțile interesate în executarea forțată pot introduce opoziție la executarea forțată și la orice act de executare (în fața tribunalului competent). Se poate de asemenea formula o opoziție (...) în cazul în care autoritățile responsabile cu executarea refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege." art. 404 "Dacă tribunalul competent admite opoziția la executare, anulează sau modifică actul de executare în cauză sau procedura de executare sau, după caz, ordonă (...) realizarea actului de executare a cărui îndeplinire fusese refuzată". art. 373 "Deciziile de justiție (...) sunt executate [în lipsa executării din bunăvoie] de executorul de justiție al circumscripției teritoriale a tribunalului de prima instanță al locului unde se va realiza executarea, când bunurile pe care se poartă executarea se găsesc acolo (...)" art. 373 2 § 1 "În cazurile prevăzute de lege sau dacă executorul o consideră necesar, agenții de poliție trebuie să-și aducă aportul la realizarea efectivă a executării forțate." B. Legea nr. 188/2000 privind executorii de justiție

Articolele relevante ale legii se citesc după cum urmează: art. 1 "1) Executorii de justiție sunt responsabili cu executarea forțată a obligațiilor civile prevăzute de titlurile executabile. (...)" art. 2 "1) Executorii de justiție sunt responsabili cu îndeplinirea unui serviciu de interes public. (...)" art. 27 "Colegiul de conducere al biroului executorilor de justiție are următoarele competențe: a) examinează plângerile părților contra executorilor de justiție și ia măsurile necesare, pe care le comunică uniunii naționale a executorilor de justiție; (...)"

Conform articolelor 44 la 46, atunci când constată, printre altele, că un executor de justiție este responsabil pentru întârzieri sistematice sau neglijență în îndeplinirea activităților, colegiul de conducere al biroului executorilor poate sancționa executorul, la finalizarea unei proceduri disciplinare, cu sancțiuni mergând de la avertisment la suspendare și chiar până la excludere din profesie. 26. art. 53 prevede posibilitatea părții interesate să formeze o plângere în fața tribunalului competent contra unui executor care refuză să îndeplinească un act de executare și art. 58 trimitea la procedura de contestație la executare menționată mai sus, prevăzută de codul de procedură civilă. C. Codul Penal 27. art. 271 § 1 al codului penal privind delictul de opoziție la executarea forțată se citește după cum urmează: "Faptul de a se opune executării unui jugement definitiv, prin amenințare a autorității responsabile cu executarea, este pedepsit cu o pedeapsă de șase luni la trei ani de detenție și, în cazul folosirii violenței, cu o pedeapsă de unu an la șapte ani de detenție." PE DREPT

Guvernul invocă neepuizarea căilor de recurs interne. Subliniază că pentru a sancționa presupusa pasivitate a autorităților și pentru a obține executarea hotărârii din 6 decembrie 2000 mai sus citate, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze tribunalele cu opoziție la executare, pe baza articolului 399 al CPC, pentru a se plânge de refuzul presupus al executorului de a îndeplini un act de executare, și pentru a angaja o acțiune disciplinară contra executorului, în virtutea legii nr. 188/2000. Susține că aceste căi de recurs erau accesibile, efective și suficiente, anexând exemple de decizii pronunțate în 2004 și 2005 de biroul executorilor care pronunța sancțiuni contra executorilor de justiție în cauză. Considerând că nu se poate susține că a existat pasivitate sau rea intenție în activitatea executorului de justiție înainte de plângerea reclamantului din 23 mai 2003, Guvernul observă că persoana interesată nu introducese o altă plângere contra executorului după această dată.

Reclamantul nu a prezentat observații pe acest punct.

Curtea estimează că excepția Guvernului este strâns legată de substanța reclamației pe care reclamantul o trage din art. 6 § 1 din Convenție, motiv pentru care trebuie să se unească cu fondul (a se vedea, mutatis mutandis, Iorga c. România, nr. 4227/02, § 29, 25 ianuarie 2007).

De altfel, Curtea constată că petiția nu este manifestă neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Observă că aceasta nu se izbește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul amintește jurisprudența Curții în această materie și consideră că era responsabilitatea reclamantului să utilizeze mijloacele puse la dispoziție de legislația națională. În această privință, face observația că autoritățile au asistat reclamantul de maniera efectivă și adecvată în toate demersurile de executare a hotărârii definitive din 6 decembrie 2000 a curții de apel din Timișoara. Trimițând la faptele relevante, observă că executorul de justiție realizase demersuri în acest sens înainte de 19 octombrie 2001 și că biroul executorilor, poliția și procuratura au de asemenea asistat reclamantul în executarea hotărârii, acesta din urmă efectuând o investigație aprofundată și complexă, cerând informații de la toate părțile implicate. Guvernul observă că ultimul act de executare este procesul verbal din 19 octombrie 2001. Consideră că reclamantul avea întotdeauna posibilitatea de a insista pentru a continua executarea pe eventualele bunuri saisite și că autoritățile au manifestat mult zel în asistența persoanei interesate în demersurile.

Reclamantul nu a prezentat observații pe acest punct.

Curtea amintește jurisprudența sa conform căreia art. 6 din Convenție garantează fiecăruia dreptul de acces la justiție, care are ca corolar dreptul la executarea deciziilor judiciare definitive (Hornsby c. Grecia, hotărâre din 19 martie 1997, Recueil al hotărârilor și deciziilor 1997-II, § 40). Acest drept nu poate însă obliga un Stat să execute orice jugement de natură civilă indiferent de circumstanțe; revine lui să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectul obligațiilor pozitive care-i revin. Curtea are doar sarcina de a examina dacă măsurile adoptate de autoritățile naționale au fost adecvate și suficiente (Ruianu c. România, nr. 34647/97, § 66, 17 iunie 2003), căci atunci când acestea sunt obligate să acționeze în executarea unei decizii judiciare și omit să facă acest lucru, această inerție angajează responsabilitatea Statului pe teren de art. 6 § 1 din Convenție (Scollo c. Italia, hotărâre din 28 septembrie 1995, seria A nr. 315-C, § 44).

În prezenta cauză, se punea problema executării unui jugement care conținea o obligație de plată îndreptată contra persoanelor private. În aceste cazuri, Statul era obligat să pună la dispoziția reclamantului un sistem care-i permite să obțină de la debitor plata sumelor acordate de jurisdicții (a se vedea, mutatis mutandis, Dachar c. Franța (dec.), nr. 42338/98, 6 iunie 2000). Nu se poate totuși concluziona că trebuie să fie ținut responsabil pentru lipsa de plată a unei creanțe executabile din cauza insolvabilității unui debitor "privat" (a se vedea, mutatis mutandis, Sanglier c. Franța, nr. 50342/99, § 39, 27 mai 2003).

În speța de față, Curtea observă că după îndeplinirea unor demersuri în vederea executării hotărârii din 6 decembrie 2000 în cauză, pe 19 octombrie 2001, executorul de justiție responsabil cu executarea s-a prezentat însoțit de un subofițer de poliție pentru a proceda la saizia bunurilor mobile găsindu-se la domiciliul debitorilor. Rezultă din dosar că M.E.S. nu permisese accesul executorului de justiție și al poliției în casa sa pentru realizarea saizirii și că ar fi amenințat executorul care, dată fiind situația, sfătuise reclamantul să urmeze calea plângerii penale pentru opoziție la executarea forțată, delict prevăzut de art. 271 al codului penal. Urmând sfatul executorului, responsabil cu asistența sa în demersuri, persoana interesată depusese plângere penală și se constituise parte civilă cerând repararea prejudiciului cauzat de refuzul debitorilor de a se supune demersurilor de executare forțată a hotărârii în cauză.

Curtea observă că părțile se acordă pe punctul că asistența furnizată de executor până pe 19 octombrie 2001 fusese adecvată și estimează că reclamantul nu avea niciun motiv să îndoiască eficacitate căii prescrise de executor. În această privință, observă că atât executorul cât și reclamantul furnizează aceeași versiune a faptelor conform căreia M.E.S. ar fi proferit amenințări opunând-se executării forțate, ceea ce intra în cuprinsul delictului prevăzut de art. 271 al codului penal. Prin urmare, nu poate accepta argumentul Guvernului care, estimând că asistența furnizată de executorul de justiție fusese adecvată, susține în același timp că opoziția la executare și acțiunea disciplinară contra acestuia erau căi de recurs prin care persoana interesată ar fi putut face sancționat presupusul defect de asistență.

Curtea observă apoi că plângerea penală formulată de reclamant pe 5 noiembrie 2001 fusese respinsă printr-o lipsă de urmărire a procuraturii din 24 septembrie 2003, care concluzionase că M.E.S. nu proferise amenințări contra autorităților responsabile cu executarea forțată, motiv pentru care elementele cerute de art. 271 mai sus pentru a pune în mișcare acțiunea penală contra debitoarei nu fusesseră reunite. Observă totuși că, dacă procuratura ascultase debitorii și subofițerul de poliție, nu ascultase toți martori ai faptelor deslușite pe 19 octombrie 2001, în particular executorul care ar fi fost amenințat. În sfârșit, observă că, răspunzând în decizia din 9 iulie 2003 la plângerea reclamantului contra executorului, biroul executorilor de justiție confirmase abordarea acestui din urmă, subliniind dificultățile executării în speța de față și amenințările suferite pe 19 octombrie 2001 în tentativa de realizare a executării forțate.

Curtea observă deci că reclamantul sesizase între ianuarie 2001 și septembrie 2003 mai multe autorități care erau competente pentru a-i furniza o asistență eficace în executarea forțată a hotărârii din 6 decembrie 2000 a curții de apel din Timișoara. Cu toate acestea, din cauza lipsei de cooperare între acestea, respingerii responsabilității și competenței în materie ținând seama de circumstanțele concrete, precum și caracterului incomplet al investigației procuraturii, asistența furnizată reclamantului pe parcursul unei perioade de mai mult de doi ani și jumătate s-a dovedit neeficace. Or, autoritățile ar trebui să manifeste coerență și zel atunci când asistă reclamantul în demersurile de executare forțată, în special atunci când sunt indicii că debitorii încearcă să organizeze insolvabilitatea lor. Pe acest ultim punct, Curtea nu poate accepta argumentul Guvernului privind presupusa insolvabilitate la originea dificultăților procedurii de executare forțată. Subliniază că nu rezultă din dosar că executorul de justiție ar fi închis executarea din un asemenea motiv, așa cum ar fi putut face în virtutea articolului 371 5 b) al CPC (a se vedea §23 mai sus).

Văzând observațiile de mai sus, nu se poate reproșa reclamantului nu au continuat alte căi indicate de Guvern pentru a reînceputa, înainte de sesizarea Curții, demersurile de executare forțată, chiar dacă cele pe care le-a urmat s-au dovedit neeficace pe parcursul mai mult de doi ani și jumătate (a se vedea, mutatis mutandis, Schrepler c. România, nr. 22626/02, § 37, 15 martie 2007, și Ghibusi c. România, nr. 7893/02, § 30, 23 iunie 2005). De altfel, observă că Guvernul nu a furnizat exemple de jurisprudență, datând din epoca faptelor, privind caracterul efectiv al opoziției la executare nici nu a demonstrat că acțiunea disciplinară contra executorului nu a avut ca obiect, de maniera directă, urmărirea executării forțate, și nu sancționarea executorului în cauză, așa cum rezultă din exemplele furnizate de Guvern.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curtea de a concluziona că în speța de față, autoritățile naționale nu au asistat de maniera adecvată reclamantul în demersurile de obținere a executării hotărârii din 6 decembrie 2000 a curții de apel din Timișoara.

Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară a Guvernului și concluzionează că în speța de față s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul cere 971 euro (EUR) la titlu de prejudiciu pe care susține că l-a suferit din cauza neexecutării hotărârii din 6 decembrie 2000 până în prezent, fără a califica acest prejudiciu.

Guvernul trimite la observațiile sale asupra admisibilității și fondului cauzei și consideră că cererea reclamantului trebuie respinsă. De altfel, observă că reclamantul nu calificase tipul de pagubă suferit și consideră că, în estimarea prejudiciului în cauză, Curtea ar trebui să țină seama că în speța de față se pune problema neexecutării unui jugement pronunțat contra persoanelor private.

Curtea amintește concluzionase asupra încălcării articolului 6 § 1 din Convenție din cauza defectului autorităților de a furniza reclamantului o asistență adecvată în executarea hotărârii din 6 decembrie 2000 a curții de apel din Timișoara. Observă că, deși reclamantul nu calificase în mod expres tipul de pagubă suferit, s-a referit la durata neexecutării hotărârii în cauză din 2000 până în prezent. Ținând seama de ansamblul elementelor găsindu-se în posesia sa și judecând în echitate, după cum vrea art. 41 din Convenție, estimează că trebuie admisă integral cererea reclamantului și de a-i acorda 971 EUR toate pagubelele confundate. B. Taxe și cheltuieli

Fără a furniza justificări, reclamantul cere de asemenea 500 EUR pentru ansamblul taxelor și cheltuielilor suportate cu transportul, traducerile, corespondența și fotocopiile.

Guvernul consideră că reclamantul nu a furnizat justificări și estimează că cererea trebuie respinsă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea taxelor și cheltuielilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speța de față, ținând seama de elementele de care dispune și de faptul că rezultă din dosar că reclamantul necesara suportat cheltuieli legate de activitățile pe care le enumeră, Curtea estimează rezonabilă suma de 200 EUR și o acordă reclamantului. C. Dobânzi penalizatoare

Curtea consideră oportun de a baza rata dobânzilor penalizatoare pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Unește cu fondul excepția preliminară a Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne și o respinge; 2. Declară petiția admisibilă; 3. Hotărăște că s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 971 EUR (nouă sute șaizeci și unu euro) toate pagubelele confundate și 200 EUR (doi sute euro) pentru taxe și cheltuieli; b) că sumele în cauză vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil în data reglementării și trebuie adăugate la acestea orice sume ce pot fi datorate la titlu de impozit; c) că de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilitatei de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 noiembrie 2007 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Grefier adjoint Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 24724/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Constantin Oprea (« le requérant »), a saisi la Cour le 23 mai 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R. H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 13 juin 2005, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Par un arrêt du 6 décembre 2000, statuant en dernier ressort, la cour d'appel de Timișoara condamna I.S. et M.E.S. à payer au requérant 20 546 629 lei roumains (« ROL ») pour l'usage de l'appartement de ce dernier pendant quinze mois, ainsi que 1 270 000 ROL au titre de frais et dépens. A. Démarches d'exécution forcée par l'intermédiaire d'un huissier de justice

Le 29 janvier 2001, le requérant demanda au tribunal de première instance de Timișoara de l'assister dans l'exécution de l'arrêt du 6 décembre 2000 précité, faisant la preuve du paiement des frais afférents à cette demande. Il précisa que ses débiteurs, I.S. et M.E.S., changeaient régulièrement leur domicile et que la police ne lui avait pas donné leur nouvelle adresse, lui conseillant de faire une telle demande par le biais du tribunal de première instance. Le tribunal renvoya sa demande à un bureau d'huissiers de justice, qui ouvrit le 30 janvier 2001 un dossier d'exécution forcée.

Après avoir envoyé aux débiteurs une mise en demeure à l'ancien domicile, en février 2001, l'huissier de justice chargé de l'exécution demanda aux autorités locales des renseignements sur les biens immeubles et meubles se trouvant dans le patrimoine des débiteurs. Le 1 er mars 2001, le service des recettes de la mairie de Timișoara l'informa que les débiteurs en cause ne figuraient pas dans leur registres comme propriétaires de biens, ni d'une voiture. Le 16 août 2001, le service des impôts de la mairie communiqua à l'huissier de justice que I.S. était enregistré comme propriétaire d'une voiture et d'une remorque.

Obtenant la nouvelle adresse des débiteurs suite à une lettre adressée à la police le 28 mai 2001, l'huissier de justice les mis en demeure le 29 juin 2001 et, à défaut de réponse, sollicita le 17 septembre 2001 le concours de la police pour résoudre le dossier d'exécution forcée.

Le 19 octobre 2001, le requérant accompagna l'huissier de justice et un sous-officier de police au domicile de I.S. et M.E.S. en vue de l'exécution forcée de l'arrêt du 6 décembre 2000, en particulier la mise sous séquestre des biens saisissables des débiteurs. Selon les termes du procès ‑ verbal rédigé le même jour par l'huissier de justice et signé par le sous ‑ officier, M.E.S. s'opposa à l'exécution de l'arrêt, alléguant, sans présenter de document à l'appui, qu'elle avait saisi le tribunal de première instance d'une demande de sursis à l'exécution.

A la fin du procès-verbal, l'huissier de justice conseilla au requérant de porter plainte au pénal contre les débiteurs du chef d'opposition à l'exécution forcée d'un jugement définitif. Selon le requérant et la déclaration fournie par l'huissier de justice à la chambre des huissiers (voir le paragraphe 19 ci-dessous), M.E.S. aurait également proféré à cette occasion des menaces contre l'huissier de justice. B. Plainte pénale contre les débiteurs pour opposition à l'exécution forcée

Le 5 novembre 2001, le requérant déposa auprès du parquet près le tribunal de première instance de Timișoara une plainte avec constitution de partie civile contre I.S. et M.E.S. dénonçant, sur la base de l'article 271 du code pénal, leur opposition à l'exécution forcée, et joignant une copie du procès-verbal du 19 octobre 2001. Il mentionna, entre autres, que la demande de sursis à l'exécution invoquée à la date précitée par les débiteurs, sans preuve à l'appui, avait été annulée en premier ressort par un jugement du 3 septembre 2001 du tribunal de première instance de Timișoara pour défaut de paiement du droit de timbre.

Le 8 mars 2002, en l'absence de toute réponse à sa plainte, le requérant s'adressa à nouveau au parquet.

Le parquet entendit I.S., M.E.S. et le sous-officier qui avait été présent sur les lieux. Les deux derniers déclarèrent que M.E.S. n'avait pas proféré des menaces contre l'huissier de justice le 19 octobre 2001. Par ailleurs, M.E.S. déclara qu'elle s'était opposée à l'exécution forcée, mais qu'elle avait présenté à l'huissier, sur demande du requérant, les actes de propriété sur la voiture qui se trouvait dans la cour intérieure de la maison.

Par une lettre du 29 avril 2002, le parquet répondit au requérant que les faits commis par I.S. et M.E.S. ne constituaient pas un délit et ne relevaient pas de la loi pénale.

A une date non précisée, le requérant déposa auprès du parquet près la Cour suprême de justice une nouvelle plainte contre I.S. et M.E.S. toujours du chef d'opposition à l'exécution forcée d'un jugement définitif. Le parquet en cause renvoya cette plainte le 4 octobre 2002 au parquet près la cour d'appel de Timișoara, qui la renvoya à son tour, le 17 octobre 2002, au parquet près le tribunal de première instance de Timișoara.

Le 17 février 2003, le parquet près le tribunal de première instance de Timișoara prononça un non-lieu, aux motifs que I.S. n'avait pas commis les faits incriminés, n'étant pas présent sur les lieux des faits et que, pour ce qui était de M.E.S., si elle s'était opposée à l'exécution forcée et à la mise sous séquestre de certains biens meubles, elle n'avait pas proféré des menaces ni utilisé de la violence.

Le 24 septembre 2003, saisi d'un recours du requérant, le procureur en chef du parquet confirma le non-lieu du 17 février 2003. C. Plainte contre l'huissier de justice auprès de la chambre des huissiers de justice

A la suite d'une plainte envoyée par le requérant le 23 mai 2003 au ministère de la Justice concernant l'huissier de justice et l'issue de la plainte pénale susmentionnée, le ministère transmit, le 2 juin 2003, sa plainte à l'Union des huissiers de justice de Roumanie, qui la renvoya à son tour à la chambre des huissiers de justice près la cour d'appel de Timișoara (« la chambre des huissiers »), compétente pour son examen conformément à l'article 27 a) de la loi n o 188/2000 sur les huissiers de justice.

Dans une lettre du 2 juillet 2003 adressée à la chambre des huissiers, l'huissier de justice indiqua qu'il s'était présenté le 19 octobre 2001 au domicile de I.S. et M.E.S. afin de mettre sous séquestre les biens meubles qui s'y trouvaient, vu l'absence d'autres biens saisissables. Il précisa que la voiture et la remorque n'avaient pas été trouvées à leur domicile. L'huissier de justice déclara que M.E.S. ne leur avait pas permis l'accès dans la maison, proférant des menaces, ce qui l'avait déterminé à conseiller au requérant d'engager une procédure pénale pour opposition à l'exécution forcée.

Par une lettre du 9 juillet 2003, la chambre des huissiers de justice répondit au requérant que l'huissier de justice avait fait des efforts pour poursuivre et finaliser l'exécution forcée contre I.S. et M.E.S., malgré les difficultés rencontrées et les menaces dont il avait fait l'objet, et qu'il avait conseillé au requérant de déposer une plainte au parquet compte tenu des dispositions de l'article 271 du code pénal. La chambre des huissiers ajoutait que rien n'avait empêché le requérant d'insister auprès de l'huissier en question pour mener à bien l'exécution forcée.

D'après le requérant, le 19 août 2003, il sollicita à l'huissier de justice de reprendre l'exécution forcée de l'arrêt du 6 décembre 2000, mais il refusa catégoriquement et lui reprocha d'avoir porté plainte contre lui auprès du ministère de la Justice.

Il ne ressort pas du dossier que l'huissier de justice aurait accompli d'autres actes d'exécution après le 19 octobre 2001 ou qu'il aurait dressé un acte clôturant le dossier d'exécution forcée de l'arrêt du 6 décembre 2000. II.

Les articles pertinents sont ainsi libellés : Article 371 5 « L'exécution forcée prend fin : (...) b) si elle ne peut être réalisée ou poursuivie en raison de l'absence de biens saisissables ou de l'impossibilité d'évaluer de tels biens ; dans ce cas, l'huissier de justice remet au créancier le titre exécutoire, indiquant sur celui-ci la raison de la restitution (...). » Article 399 « (1) Les parties concernées par l'exécution forcée peuvent introduire une opposition à l'exécution forcée et à tout acte d'exécution (devant le tribunal compétent). On peut aussi formuler une opposition (...) dans le cas ou les autorités chargées de l'exécution refusent d'accomplir un acte d'exécution dans les conditions prévues par la loi. » Article 404 « Si le tribunal compétent fait droit à l'opposition à l'exécution, il annule ou modifie l'acte d'exécution en cause ou la procédure d'exécution ou, selon le cas, ordonne (...) la réalisation de l'acte d'exécution dont l'accomplissement a été refusé ». Article 373 « Les décisions de justice (...) sont exécutées [à défaut d'exécution de bon gré] par l'huissier de justice de la circonscription territoriale du tribunal de première instance du lieu où l'exécution sera réalisée, lorsque les biens sur lesquels porte l'exécution y sont situés (...) » Article 373 2 § 1 « Dans les cas prévus par la loi ou si l'huissier le considère nécessaire, les agents de police doivent apporter leur concours à la réalisation effective de l'exécution forcée. » B. La loi n o 188/2000 sur les huissiers de justice

Les articles pertinents de la loi se lisent comme suit : Article 1 « 1) Les huissiers de justice sont chargés de l'exécution forcée des obligations civiles prévues par les titres exécutoires . (...) » Article 2 « 1) Les huissiers de justice sont chargés d'accomplir un service d'intérêt public. (...) » Article 27 « Le collège directeur de la chambre des huissiers de justice a les compétences suivantes : a) examine les plaintes des parties contre les huissiers de justice et prend les mesures nécessaires, dont il informe l'union nationale des huissiers de justice ; (...) »

Selon les articles 44 à 46, lorsqu'il constate, entre autres, qu'un huissier de justice est responsable de retards systématiques ou de négligence dans l'accomplissement de ses activités, le collège directeur de la chambre des huissiers peut sanctionner l'huissier, à l'issue d'une procédure disciplinaire, de sanctions allant de la réprimande au sursis et même jusqu'à l'exclusion de la profession.

L'article 53 prévoit la possibilité de la partie intéressée de formuler une plainte devant le tribunal compétent contre un huissier qui refuse d'accomplir un acte d'exécution et l'article 58 renvoie à la procédure de contestation à l'exécution susmentionnée, prévue par le code de procédure civile. C. Le code pénal

L'article 271 § 1 du code pénal relatif au délit d'opposition à l'exécution forcée se lit ainsi : « Le fait de s'opposer à l'exécution d'un jugement définitif, en menaçant l'autorité chargée de l'exécution, est puni d'une peine de six mois à trois ans d'emprisonnement et, dans le cas de l'usage de la violence, d'une peine d'un an à sept ans d'emprisonnement. » EN DROIT I.

Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes. Il souligne qu'afin de sanctionner la passivité alléguée des autorités et de voir exécuté l'arrêt du 6 décembre 2000 précité, le requérant aurait dû saisir les tribunaux d'une opposition à l'exécution, sur la base de l'article 399 du CPC, pour se plaindre du refus allégué de l'huissier d'accomplir un acte d'exécution, et engager une action disciplinaire contre l'huissier, en vertu de la loi n o 188/2000. Il soutient que ces voies de recours étaient accessibles, effectives et suffisantes, joignant des exemples de décisions rendues en 2004 et 2005 par la chambre des huissiers qui prononçait des sanctions contre des huissiers de justice en cause. Considérant qu'on ne saurait retenir qu'il y a eu de passivité ou de la mauvaise foi dans l'activité de l'huissier de justice avant la plainte du requérant du 23 mai 2003, le Gouvernement note que l'intéressé n'a pas introduit une autre plainte contre l'huissier après cette date.

Le requérant n'a pas présenté d'observations sur ce point.

La Cour estime que l'exception du Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief que le requérant tire de l'article 6 § 1 de la Convention, de sorte qu'il y a lieu de la joindre au fond (voir, mutatis mutandis , Iorga c. Roumanie , n o 4227/02, § 29, 25 janvier 2007).

Par ailleurs, la Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement rappelle la jurisprudence de la Cour en la matière et considère qu'il appartenait au requérant d'utiliser les moyens mis à sa disposition par la législation nationale. A cet égard, il fait observer que les autorités ont assisté le requérant de manière effective et adéquate dans toutes ses démarches d'exécution de l'arrêt définitif du 6 décembre 2000 de la cour d'appel de Timișoara. Renvoyant aux faits pertinents, il relève que l'huissier de justice a réalisé des démarches en ce sens avant le 19 octobre 2001 et que la chambre des huissiers, la police et le parquet ont également assisté le requérant dans l'exécution de l'arrêt, ce dernier effectuant une enquête approfondie et complexe, demandant des renseignements auprès de toutes les parties impliquées. Le Gouvernement note que le dernier acte d'exécution est le procès-verbal du 19 octobre 2001. Il estime que le requérant avait toujours la possibilité d'insister pour poursuivre l'exécution sur les éventuels biens saisissables et que les autorités ont fait preuve de beaucoup de diligence en assistant l'intéressé dans ses démarches.

Le requérant n'a pas présenté d'observations sur ce point.

La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l'article 6 de la Convention garantit à chacun le droit d'accès à la justice, lequel a pour corollaire le droit à l'exécution des décisions judiciaires définitives ( Hornsby c. Grèce , arrêt du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-II, § 40). Ce droit ne peut cependant obliger un Etat à faire exécuter chaque jugement de caractère civil quel qu'il soit et quelles que soient les circonstances ; il lui appartient en revanche de se doter d'un arsenal juridique adéquat et suffisant pour assurer le respect des obligations positives qui lui incombent. La Cour a uniquement pour tâche d'examiner si les mesures adoptées par les autorités nationales ont été adéquates et suffisantes ( Ruianu c. Roumanie , n o 34647/97, § 66, 17 juin 2003), car lorsque celles-ci sont tenues d'agir en exécution d'une décision judiciaire et omettent de le faire, cette inertie engage la responsabilité de l'Etat sur le terrain de l'article 6 § 1 de la Convention ( Scollo c. Italie , arrêt du 28 septembre 1995, série A n o 315-C, § 44).

Dans la présente affaire, il s'agissait d'exécuter un jugement contenant une obligation de paiement à l'encontre de particuliers. Dans ces cas, l'Etat était tenu de mettre à la disposition du requérant un système lui permettant d'obtenir du débiteur le paiement des sommes allouées par les juridictions (voir, mutatis mutandis, Dachar c. France (déc.), n o 42338/98, 6 juin 2000). On ne saurait pourtant en déduire qu'il doit être tenu pour responsable du défaut de paiement d'une créance exécutoire dû à l'insolvabilité d'un débiteur « privé » (voir, mutatis mutandis, Sanglier c. France , n o 50342/99, § 39, 27 mai 2003).

En l'espèce, la Cour note qu'après avoir accompli des démarches en vue de l'exécution de l'arrêt du 6 décembre 2000 en cause, le 19 octobre 2001, l'huissier de justice chargé de l'exécution s'est fait accompagné par un sous-officier de police afin de procéder à la saisie des biens meubles se trouvant au domicile des débiteurs. Il ressort du dossier que M.E.S. n'a pas permis l'accès de l'huissier de justice et de la police dans sa maison pour réaliser la saisie et qu'elle aurait menacé l'huissier qui, au vu des circonstances, a conseillé au requérant de suivre la voie de la plainte pénale pour opposition à l'exécution forcée, délit prévu par l'article 271 du code pénal. Suivant le conseil de l'huissier, chargé de l'assister dans ses démarches, l'intéressé a déposé plainte pénale et s'est constitué partie civile en demandant réparation du préjudice causé par le refus des débiteurs de se plier aux démarches d'exécution forcée de l'arrêt en question.

La Cour observe que les parties s'accordent sur le point que l'assistance fournie par l'huissier jusqu'au 19 octobre 2001 a été adéquate et elle estime que le requérant n'avait aucune raison de douter de l'efficacité de la voie prescrite par l'huissier. A cet égard, elle note que tant l'huissier que le requérant fournissent la même version des faits selon laquelle M.E.S. aurait proféré des menaces en s'opposant à l'exécution forcée, ce qui rentrait dans le contenu du délit prévu par l'article 271 du code pénal. Par conséquent, elle ne saurait accueillir l'argument du Gouvernement qui, tout en estimant que l'assistance fournie par l'huissier de justice avait été adéquate, soutient en même temps que l'opposition à l'exécution et l'action disciplinaire contre celui-ci étaient des voies de recours par lesquelles l'intéressé aurait pu faire sanctionner le défaut d'assistance allégué.

La Cour relève ensuite que la plainte pénale formulée par le requérant le 5 novembre 2001 a été rejetée par un non-lieu du parquet du 24 septembre 2003, qui a conclu que M.E.S. n'avait pas proféré des menaces contre les autorités chargées de l'exécution forcée, de sorte que les éléments requis par l'article 271 précité pour mettre en mouvement l'action pénale contre la débitrice n'étaient pas réunis. Elle observe néanmoins que, si le parquet a entendu les débiteurs et le sous-officier de police, il n'a pas entendu tous les témoins des faits déroulés le 19 octobre 2001, notamment l'huissier qui aurait été menacé. Enfin, elle note que, répondant dans sa décision du 9 juillet 2003 à la plainte du requérant contre l'huissier, la chambre des huissiers de justice a confirmé l'approche de ce dernier, soulignant les difficultés de l'exécution en l'espèce et les menaces subies le 19 octobre 2001 dans la tentative de réaliser l'exécution forcée.

La Cour observe ainsi que le requérant a saisi entre janvier 2001 et septembre 2003 plusieurs autorités qui étaient compétentes pour lui fournir une assistance efficace dans l'exécution forcée de l'arrêt du 6 décembre 2000 de la cour d'appel de Timișoara. Toutefois, en raison du manque de coopération entre celles-ci, du renvoi de la responsabilité et de la compétence en la matière eu égard aux circonstances concrètes, ainsi que du caractère incomplet de l'enquête du parquet, l'assistance fournie au requérant pendant une période de plus de deux ans et demi s'est révélée inefficace. Or, les autorités devraient faire preuve de cohérence et de diligence lorsqu'elles assistent un requérant dans ses démarches d'exécution forcée, notamment lorsqu'il y a des indices que les débiteurs essayent d'organiser leur insolvabilité. Sur ce dernier point, la Cour ne saurait accueillir l'argument du Gouvernement concernant la prétendue insolvabilité à l'origine des difficultés de la procédure d'exécution forcée. Elle souligne qu'il ne ressort pas du dossier que l'huissier de justice ait clôturé l'exécution pour un tel motif, comme il l'aurait pu faire en vertu de l'article 371 5 b) du CPC (voir le paragraphe 23 ci ‑ dessus).

Au vu des observations ci-dessus, l'on ne saurait reprocher au requérant de ne pas avoir poursuivi les autres voies indiquées par le Gouvernement pour recommencer, avant de saisir la Cour, de démarches d'exécution forcée, alors même que celles qu'il a suivies se sont révélées inefficaces pendant plus de deux ans et demi (voir, mutatis mutandis , Schrepler c. Roumanie , n o 22626/02, § 37, 15 mars 2007, et Ghibusi c. Roumanie , n o 7893/02, § 30, 23 juin 2005). En outre, elle note que le Gouvernement n'a pas fourni des exemples de jurisprudence, datant de l'époque de faits, quant au caractère effectif de l'opposition à l'exécution pas plus qu'il n'a démontré que l'action disciplinaire contre l'huissier n'ait pas eu pour objet, de manière directe, la poursuite de l'exécution forcée, et non la sanction de l'huissier en cause, tel qu'il ressort des exemples fournis par le Gouvernement.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure qu'en l'espèce, les autorités nationales n'ont pas assisté de manière adéquate le requérant dans ses démarches pour obtenir l'exécution de l'arrêt du 6 décembre 2000 de la cour d'appel de Timișoara.

Dès lors, la Cour rejette l'exception préliminaire du Gouvernement et conclut qu'il y a eu en l'espèce violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 971 euros (EUR) au titre du préjudice qu'il aurait subi du fait de l'inexécution de l'arrêt du 6 décembre 2000 jusqu'à présent, sans qualifier ce préjudice.

Le Gouvernement renvoie à ses observations sur la recevabilité et le fond de l'affaire et estime que la demande du requérant est à rejeter. Par ailleurs, il observe que le requérant n'a pas qualifié le type de dommage subi et considère que, dans son estimation du préjudice en cause, la Cour devrait tenir compte qu'il s'agit en l'espèce de l'inexécution d'un jugement rendu contre des particuliers.

La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du défaut des autorités de fournir au requérant une assistance adéquate dans l'exécution de l'arrêt du 6 décembre 2000 de la cour d'appel de Timișoara. Elle observe que, si le requérant n'a pas expressément qualifié le type de dommage subi, il s'est référé à la durée de l'inexécution de l'arrêt en cause de 2000 jusqu'à présent. Eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle estime qu'il convient d'accueillit intégralement la demande du requérant et de lui allouer 971 EUR tout préjudice confondu. B. Frais et dépens

Sans fournir de justificatifs, le requérant demande également 500 EUR pour l'ensemble des frais et dépens encourus avec le transport, les traductions, la correspondance et les photocopies.

Le Gouvernement considère que le requérant n'a pas fourni de justificatifs et estime que sa demande doit être rejetée.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce, compte tenu des éléments en sa possession et du fait qu'il ressort du dossier que le requérant a nécessairement encouru des frais liés aux activités qu'il énumère, la Cour estime raisonnable la somme de 200 EUR et l'accorde au requérant. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Joint au fond l'exception préliminaire du Gouvernement relative au non ‑ épuisement des voies de recours internes et la rejette ; 2. Déclare la requête recevable ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 971 EUR (neuf cent soixante et onze euros) tout préjudice confondu et 200 EUR (deux cent euros) pour frais et dépens ; b) que les montants en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement et qu'il convient d'ajouter à ceux-ci toute somme pouvant être due à titre d'impôt ; c) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 novembre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Boštjan M. Zupančič Greffier adjoint Président