AFFAIRE STEFANESCU c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

11.10.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE STEFANESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA ȘTEFANESCU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 9555/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 11 octombrie 2007 DEFINIF 11/01/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Ștefanescu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström A. Gyulumyan, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecătorii mei, și domnul S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2007, Rend Hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această dată procedura La originea cazului se află o cerere (n 9555/03) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant al acestui stat, Gabriel Marian Ștefani ć (attenționarul) a sesizat Curtea la data de 4 martie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe. La 24 octombrie 2003, Curtea a decis să comunice motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din Convenție (acces la o instanță) guvernului. Prevalent al dispozițiilor articolului 29 alineatul (3), Curtea a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. DE FAPT, reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește în București. La 16 decembrie 1996, reclamantul a fost concediat pentru incompetență profesională, din ordinul ministrului din 13 decembrie 1996. În ianuarie 1997, reclamantul și-a recăpătat locul de muncă. printr-o hotărâre din 3 decembrie 1997, confirmată printr-o hotărâre definitivă din 1 decembrie 1997 În februarie 1999 al Curții de Apel de la București, ministerul a fost condamnat la reintegrarea reclamantului în funcția sa și la plata salariului său din decembrie 1996 până în ianuarie 1997, adică 818 537 de foști lei români (ROL), precum și 5 000 000 ROL pentru prejudicii morale. Cererile sale la Ministerul din 5 aprilie 1999 și 20 iunie 2000 pentru executarea hotărârii menționate anterior au rămas fără răspuns. Printr-o decizie a guvernului nr. 263/1999, intrată în vigoare la 14 aprilie 1999, conducerea Controlului ministrului a fost eliminată și înlocuită de Hotărârea Generală Control al Ministrului și Inspecției Statului. Prin decizia guvernului nr. 3/2001, Ministerul a fost eliminat, fiind creat un nou Minister al Lucrărilor Publice, Transporturilor și Hécément ( Reclamantul și-a reînnoit cererile de executare la MTTH. Acesta din urmă a informat la 5 februarie 2001 că postul pe care îl solicita în noul minister era ocupat de o terță parte și că, prin urmare, reintegrarea sa nu mai era posibilă, dar că posturile de execuție ar putea fi disponibile la MTTH dacă ar fi fost interesat. Întrucât reclamantul se afla la acea dată angajat de Ministerul de Finanțe, noua conducere a MTTH i-a cerut să prezinte dovada încheierii contractului său de muncă cu Ministerul de Finanțe pentru a-l reintegra, dacă este cazul, într-un nou post. 10. Reclamantul a contestat faptul că schimbarea numelui fostului său post și faptul că el era acum ocupat de un terț nu anulau obligația MTTH de a executa hotărârea din 1 februarie 1999 și că, în orice caz, în lipsa unui nou ordin de anulare a hotărârii din 13 decembrie 1996 (a se vedea punctul 5 de mai sus), acesta nu ar pune capăt contractului său de muncă cu Ministerul de Finanțe. 11. Între timp, printr-o hotărâre definitivă din 12 martie 2001, la cererea reclamantului, tribunalul departamental din București a condamnat ministerul la plata unei penalități cu titlu cominatoriu, reținând, de asemenea, că modificarea ulterioară a numelui direcției pe care recurentul o direcționa nu justifica refuzul angajatorului de a-l reintegra în postul său. 12. Cu toate acestea, la 28 noiembrie 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis acțiunea în anulare introdusă de procurorul general, a pronunțat hotărârea din 12 noiembrie 2001 martie 2001 și a trimis cazul la tribunalul departamental, pe motiv că dovezile că MTTH nu preluase toate obligațiile fostului minister al transporturilor în ceea ce privește personalul nu fuseseră luate în considerare de către instanțe. 13. La 9 iulie 2002, tribunalul departamental a respins acțiunea reclamantului, pe motiv că penalitatea nu se aplica obligațiilor personale, așa cum era cazul în speță, și că singura posibilitate de a obliga ministerul să execute o amendă civilă, care nu ar fi plătită reclamantului, ci bugetului statului. Nu s-a stabilit dacă MTTH a preluat din fostul minister obligația de a reintegra reclamantul. Această hotărâre a fost confirmată, la recursul reclamantului, printr-o hotărâre definitivă din 26 septembrie 2002 a Curții de Apel de la București. 14. La 21 aprilie 2003, MTTH l-a informat pe solicitant cu privire la respingerea unei noi cereri de executare, ca urmare a hotărârii pronunțate de tribunalul departamental din București la 9 iulie 2002.15. În același timp, reclamantul depunea plângeri penale împotriva responsabililor fostului minister al transporturilor și MTTH, fără niciun scop. 16. Februarie 1999 a Curții de Apel de la București rămâne, până în prezent, neexecutată. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIA 17. Reclamantul declară că neexecutarea hotărârii din 1 februarie 1999 a Curții de Apel de la București și-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 În plus, consideră că neexecutarea hotărârii a încălcat principiul preeminenței dreptului, înscris în Preambulul Convenției; în sfârșit, consideră că acțiunea în anulare introdusă de procurorul general împotriva hotărârii din 12 martie 2001 a făcut imposibilă executarea hotărârii din 1 februarie 1999. Părțile relevante ale articolului 6 alineatul (1) din convenție sunt astfel formulate la art. 6 alineatul (1) Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate 18. În lumina jurisprudenței Pellegrin c. Franța ([GC], n 28541/95, § 59 și 63-66, CEDO 1999 VIII), guvernul consideră că art. 6 alineatul (1) nu se aplică în cazul de față, în măsura în care atribuțiile legate de postul reclamantului includ o participare la exercitarea autorității publice, ceea ce permite statului să solicite o legătură specială de încredere și loialitate din partea sa 19. Reclamantul se opune acestei interpretări și susține că legea românească aplicabilă permite accesul la o instanță pentru a anula o concediere abuzivă, fără a ține seama de diferențele dintre funcționarii și angajații care dețin un contract de muncă de drept comun. 20. Curtea amintește recenta evoluție a jurisprudenței sale în acest domeniu, în special Hotărârea Vilho Eskelinen și alții Finlanda ([GC], nr. 63235/00, CEDO 2007 ...) în care a considerat că, pentru a încheia cu neaplicarea articolului 6, dreptul intern trebuie, în primul rând, să fi exclus în mod expres accesul la o instanță în ceea ce privește postul sau categoria de salariați în cauză (Eskelinen, citată anterior, punctul 62), ceea ce nu este cazul în speță. Curtea a considerat, de asemenea, în cauza menționată anterior, că, în principiu, nu există nicio justificare pentru a se eluda de la garanțiile prevăzute la art. 6 conflictele obișnuite de muncă, în măsura în care obiectul litigiului nu este legat de exercitarea autorității de stat (ibidem art. 6 alineatul (1) se aplică în speță 21. Pe de altă parte, Curtea constată că motivul nu este în mod evident întemeiat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate și, prin urmare, trebuie declarat admisibil. Guvernul reamintește că, începând cu 14 aprilie 1999, direcția în care reclamantul a lucrat nu mai exista și că, în 2001, chiar ministerul a fost eliminat; prin urmare, reclamantul nu mai putea fi reintegrat. În orice caz, MTTH i-a propus un nou post pe care reclamantul l-a refuzat. În opinia sa, acest minister nu avea nicio obligație de a propune un post echivalent celui deținut anterior. 23. Reclamantul se opune acestei teza. El reamintește că salariul corespunzător postului de execuție este cu 50% mai mic decât cel al unui post de director. De asemenea, reamintește că nu a primit încă indemnizația ordonată prin hotărârea neexecutată 24. Curtea amintește că, în prezenta cauză, deși reclamantul a obținut la 1 februarie 1999 o hotărâre definitivă prin care solicită Ministerului Transporturilor să îl reintegreze și să îi plătească anumite sume de bani și, ulterior, a făcut demersuri în vederea executării, această hotărâre nu a fost nici executată, nici anulată, nici modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute prin lege. 25. În plus, nicio autoritate internă nu a constatat definitiv că reclamantul nu poate fi reinclus în postul său (a se vedea, mutatis mutandis, Sabin Popescu c. România, nr. 48102/99, § 72, 2 martie 2004); Curtea amintește că întrebarea dacă obligația fostului minister de a reintegra reclamantul a fost preluată de MTTH nu a fost soluționată definitiv de instanțele interne (a se vedea punctele 11 și 11). În plus, reclamantul nu poate fi acuzat de refuzul său de a accepta un post de execuție în locul celui de director general pe care îl deține, în măsura în care nu se contestă faptul că postul propus era mai mic decât al său. 26. Curtea amintește, în sfârșit, că acceptarea argumentului guvernului potrivit căruia executarea nu mai este posibilă având în vedere dizolvarea conducerii în care lucra reclamantul și a fostului minister ar echivala cu acceptarea faptului că, în cazul de față, administrația ar fi putut evita executarea unei hotărâri judecătorești, invocând pur și simplu eliminarea ulterioară a postului ocupat de persoana în cauză înainte de concedierea sa ilegală ( În plus, reclamantului nu i s-au plătit până în prezent sumele ordonate de instanțe ca salarii datorate și despăgubiri. 28. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică probleme similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție ( Tacea c. România , n 746/02, 29 septembrie 2005, Dragne și alții c. România , n 78047/01, 7 aprilie 2005 și Orha România , n 1486/02, 12 octombrie 2006). 29. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârii din 1 februarie 1999. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. 30. Având în vedere concluzia la care a ajuns Curtea, aceasta nu consideră necesar să examineze restul plângerii, în special în ceea ce privește presupusa încălcare a principiului preeminenței dreptului, înscris în preambulul convenției și presupusul obstacol în calea executării creat prin Hotărârea din 12 martie 2001 (a se vedea punctul 17 de mai sus). II. PE ALTE VIOLAȚII ALEGATE 31. Invocând art. 14 coroborat cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge că, contrar articolului, concedierea sa a fost cauzată de opiniile sale. Cu toate acestea, Curtea constată că reclamantul a fost concediat la 16 decembrie 1996, cu mai mult de șase luni înainte de depunerea prezentei cereri, la 4 martie 2003. În plus, acesta nu a ridicat un astfel de motiv în fața instanțelor naționale. În orice caz, nimic din dosar nu scoate în evidență o aparență de discriminare care ar putea pune probleme din punctul de vedere al articolelor invocate. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 32. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită, cu titlu de prejudiciu material, următoarele sume 043 EUR (EUR) reprezentând valoarea actualizată a salariilor acordate prin hotărârea din 3 decembrie 1997 592 EUR reprezentând valoarea actualizată a daunelor morale acordate prin aceeași hotărâre 441,25 EUR reprezentând diferența dintre salariul său în postul de execuție pe care îl deține în prezent și cel pe care l-ar fi avut în calitate de director general 632,75 EUR reprezentând indemnizațiile pe care le-ar fi putut primi în acest timp în fostul său post 882,5 EUR reprezentând pierderea suferită din cauza faptului că creșterile salariale au fost calculate pe salariul său actual și nu pe salariul său de director general 000 EUR corespunzător costurilor suportate cu teza de doctorat după concediere, deoarece nu a mai avut acces la baza tehnică a Ministerului. 34. Guvernul se opune acestor cereri și consideră că reclamantul a făcut greșeli în calcularea sumelor avansate. El reamintește apoi că reclamantul a abuzat de baza tehnică a Ministerului pentru a-și scrie teza de doctorat și că nu i se permite să continue, după ce a fost concediat, să continue acest abuz și să utilizeze facilitățile Ministerului pentru nevoile sale personale; prin urmare, cererea de rambursare a costului tezei sale, estimată la 5 000 EUR, nu este justificată. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul reamintește că reclamantul a găsit un alt loc de muncă la o lună după concedierea sa, astfel încât să nu poată justifica nicio suferință reală în acest sens. 35. În primul rând, Curtea amintește că a ajuns la concluzia că a încălcat art. 6 alineatul (1) din convenție din cauza neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive prin care se dispune reintegrarea reclamantului și plata indemnizațiilor. 36. Comisia reamintește, de asemenea, că o hotărâre care constată o încălcare determină obligația juridică a încălcării și șterge consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia ( Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 35, 27 mai 2004 și Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], n 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI). 37. În circumstanțele cazului, Comisia consideră că reintegrarea reclamantului într-un post echivalent cu cel pe care îl deținea înainte de concedierea sa, plata sumelor ordonate prin hotărârea din februarie 1999 revizuite având în vedere inflația, precum și plata unor indemnizații pentru prejudiciul material și moral suferit ca urmare a neexecutării hotărârii menționate ar plasa reclamantul cât mai mult posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerințele articolului 1 din convenție nu ar fi fost încălcate. 38. În cazul în care statul pârât nu reintegrează în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă (a se vedea, mutatis mutandis, Georgi c. România, nr. 58318/00, § 57, 24 mai 2006, Sabin Popescu, citată anterior § 72 și Mihai-Iulian Popescu c. România, n 2911/02, § 43, 29 septembrie 2005), Curtea decide că guvernul va trebui să plătească reclamantului 2 500 EUR pentru prejudiciul material cauzat de neexecutarea hotărârii din 1 februarie 1999, această sumă incluzând, de asemenea, sumele alocate prin Hotărârea din februarie 1999. 39. Pe de altă parte, în lipsa unor dovezi pertinente, Curtea nu ar putea specula cu privire la indemnizațiile pe care le-ar fi putut primi reclamantul dacă nu ar fi fost concediat sau dacă ar fi fost reintegrat în același post imediat (a se vedea, mutatis mutandis, Dragne și alții (satisfacție echitabilă), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006). De asemenea, Comisia constată cu guvernul că suma de 5 000 EUR nu are nicio legătură cauzală cu încălcările constatate. 40. Curtea consideră că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării cauzate de imposibilitatea executării hotărârii pronunțate în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării. 41. În aceste circumstanțe, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și, hotărând în mod echitabil, astfel cum se prevede la art. 41 din convenție, Curtea alocă reclamantului 3 500 EUR pentru prejudicii morale. Costuri și cheltuieli de judecată 42. Reclamantul solicită, de asemenea, 3 000 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor interne. 43. În conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, alocarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată în temeiul articolului 41 presupune că se stabilesc realitatea, necesitatea acestora și, în plus, caracterul rezonabil al ratei lor (latridis, citată anterior punctul 54). 44. Curtea constată că pretențiile reclamantului cu titlu de cheltuieli și cheltuieli de judecată nu sunt însoțite de documentele justificative necesare; prin urmare, este necesar să se elimine cererea sa. Interesele moratoriu 45. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la UNANIMITATE, declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) (dreptul de acces la o instanță) și al Preambulului Convenției și inadmisibilă pentru surplus A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție (acces la o instanță) afirmă că nu este necesar să se examineze restul motivului întemeiat pe art. 6 alineatul (1) 1 din Convenție și nici motivul întemeiat pe Preambulul Convenției afirmă că statul pârât trebuie să execute hotărârea din 1 februarie 1999 și să plătească indemnizațiile aferente, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție că, în absența unei astfel de execuții, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 2 500 EUR (două mii cinci sute EUR), pentru daune materiale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit decât în orice caz, statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în aceleași trei luni, 3 500 EUR (trei mii cinci sute EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe care sumele în cauză vor fi convertite în noi lei românești (RON) la rata aplicabilă la data regulamentului că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 11 octombrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele