Serbanescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 33945/04) îndreptată împotriva României și depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, dl. Victor-Sorin Șerbănescu («reclamantul»), la 6 septembrie 2004 în virtutea articolului 34 al Convenției de apărare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale («Convenția»).

Guvernul român («Guvernul») este reprezentat de agentul acestuia, dl. R. H. Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

La 12 decembrie 2006, Curtea a decis comunicarea cererii către Guvern. Invocând prevederile articolului 29 § 3, a decis că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei.

În 1948, în virtutea legii nr. 6/1948 privind retragerea cetățeniei române, imobilul unui anumit M.S., ruda reclamantului, care era situat la Sinaia nr. 7 (fostul nr. 5), strada Cuza Vodă, a fost rechiziționat de stat din cauza fugii lui M.S. din România.

În 2000, reclamantul, în calitate de moștenitor al lui M.S., a sesizat tribunalul de primă instanță din Sinaia cu o acțiune de reivindicare a imobilului susmenționat, pe care a intentat-o împotriva primăriei și consilului local din Sinaia. Tribunalul a administrat probe, inclusiv două expertise tehnice, din care rezulta că imobilul în cauză era compus dintr-un teren de 1146 m² și o casă cu trei niveluri. La 14 decembrie 2000, primăria din Sinaia a informat tribunalul că în casa în cauză locuiau șase familii: două familii în virtutea unor contracte de închiriere încheiate cu primăria, celelalte patru familii având cumpărat în virtutea legii nr. 112/1995 apartamentele în care locuiau în casa respectivă. Acestea din urmă au depus o cerere de intervenție voluntară în proces, cerere care a fost admisă de tribunal.

Prin sentință din 15 mai 2001, tribunalul de primă instanță din Sinaia a admis acțiunea de reivindicare și a condamnat părțile pârâte să restituie reclamantului imobilul litigios. A hotărât că reclamantul a dovedit dreptul de proprietate al lui M.S. asupra imobilului respectiv și calitatea acestuia de moștenitor, și că rechiziționarea bunului a fost ilegală, deci reclamantul nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar. Înainte, după compararea titlurilor de proprietate ale reclamantului și ale părților interveniente, tribunalul a hotărât că titlul primului era mai caracterizat.

Cu apelul părților pârâte, prin sentință din 29 octombrie 2001, tribunalul județean din Prahova a respins acțiunea reclamantului pe motiv că, în lipsa unui act autentic notarial, acesta nu a dovedit dreptul său de proprietate, și că integrarea imobilului în patrimoniul statului a fost legală.

Prin sentință definitivă din 9 mai 2002, curtea de apel din Ploiești a admis recursul formulat de reclamant și a confirmat fondul sentinței din 15 mai 2001. A hotărât că din documentele oficiale cuprinse în dosar rezulta că reclamantul era moștenitorul lui M.S., care fusese proprietar al imobilului în cauză, și că ținând seama de circumstanțele legate de naționalizarea bunurilor, foștii proprietari nu erau obligați să-și dovedească dreptul exclusiv prin acte autentice. Pe de altă parte, curtea de apel a considerat că imobilul a fost rechiziționat ilegal de autorități și că titlul de proprietate al reclamantului era mai mare decât acela prezentat de părțile interveniente. Curtea de apel a notat faptul că reclamantul nu a cerut rambursarea cheltuielilor de judecată.

După înscrierea dreptului său de proprietate în cartea funciară și după ce a fost pus în posesie, la 16 august 2002, al imobilului respectiv, reclamantul a început să plătească taxele funciare aferente acestuia. Din dosarul cadastral întocmit cu această ocazie de autoritățile competente rezulta că casa în cauză avea o suprafață utilă de 385 m².

La o dată neprecizată, în virtutea articolului 330 (2) din codul de procedură civilă, procurorul general al României, sesizat de terți achiziționatori ai apartamentelor vândute în virtutea legii nr. 112/1995, a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o cale extraordinară de atac în anulare împotriva sentinței definitive din 15 mai 2001 a tribunalului de primă instanță din Sinaia. A estimat că această sentință și sentința din 9 mai 2002 au fost pronunțate în urma unei nerespectări esențiale a legii, ceea ce a dus la o apreciere greșită a fondului cauzei, deoarece reclamantul nu avea dreptul de a acționa în justiție din lipsa unui titlu de proprietate autentic notarial și din necapacitatea de a-și dovedi calitatea de moștenitor al lui M.S.

Prin sentință din 10 martie 2004, Curtea Supremă de Justiție a anulat sentința și sentința susmentionată și, asupra fondului, a respins acțiunea reclamantului, considerând că niciuna dintre părți nu a adus dovezi incontestabile cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, deci era cazul să se dea prioritate posesiei de lungă durată și de bună credință a părților pârâte. Sub această formă, a hotărât cu privire la reclamant că, chiar și în cazul în care în lipsa unui act autentic notarial M.S. ar putea fi considerat proprietar al imobilului respectiv, acesta nu a dovedit că era moștenitorul acestuia, mai ales ținând seama de diferențele dintre numele persoanelor figură în certificatele de moștenire furnizate. II.

Articolele 330 și 330¹ din CPC, care au privit calea extraordinară de atac în anulare și sunt reproduse mai sus așa cum erau redactate la epoca faptelor, au fost abrogate prin articolul I § 17 al ordonanței de urgență a guvernului nr. 58 din 25 iunie 2003.

Guvernul susține că reclamantul nu mai poate invoca un drept de proprietate asupra imobilului litigios, în măsura în care în hotărârea din 10 martie 2004 Curtea Supremă de Justiție a hotărât că nu și-a dovedit calitatea de moștenitor al fostului proprietar. În acest sens, această cauză se deosebește de cauza Brumărescu c. România ([GC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII), reclamantul neputând invoca un drept civil.

Reclamantul subliniază că și-a dovedit calitatea de moștenitor al lui M.S., așa cum s-a constatat în sentința din 9 mai 2002 a curții de apel din Ploiești.

Curtea consideră că argumentul Guvernului revine la invocarea unei excepții de inadmisibilitate pentru incompatibilitate ratione materiae sub aspectul articolului 6 § 1 al Convenției.

Curtea reamintește că art. 6 se aplică contestațiilor asupra unui drept pe care se poate susține, cel puțin în mod rezonabil, că este recunoscut în dreptul intern. Trebuie să existe o contestație reală și serioasă; poate privindu-se și existența în sine a dreptului, cât și extinderea sau modalitățile exercitării acestuia. Rezultatul procedurii trebuie să fie direct determinant pentru dreptul în cauză, art. 6 § 1 nefiind mulțumit, pentru a intra în joc, cu o legătura tenuă sau cu repercusiuni îndepărtate. În fine, dreptul trebuie să aibă caracter civil (a se vedea, de exemplu, hotărârile Le Compte, Van Leuven și De Meyere c. Belgia din 23 iunie 1981, seria A nr. 43, p. 21, § 47, Z. și alții c. Regatul Unit [GC], nr. 29392/95, CEDO 2001-V, § 87, și Gutfreund c. Franța, nr. 45681/99, CEDO 2003-VII, § 38).

Curtea observă că în specie procedura pe care reclamantul a sesizat-o tribunalele interne privi problema existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra unui imobil care fusese în posesia lui M.S. Observă că era vorba despre o contestație reală și serioasă, direct determinantă pentru dreptul în cauză, care a fost de altfel hotărâtă asupra fondului în favoarea reclamantului printr-o hotărâre definitivă din 9 mai 2002 a curții de apel din Ploiești. Faptul că Curtea Supremă de Justiție a anulat, ca urmare a căii extraordinare de atac în anulare a procurorului general al României, hotărârea definitivă a curții de apel din Ploiești, nu este de natură să pună în discuție existența unei proceduri care să privească un drept civil susceptibil de apărare în dreptul intern. În consecință, este cazul să se respingă excepția de incompatibilitate a Guvernului.

Pe lângă aceasta, Curtea constată că acest motiv de plângere nu este evident netemeinic în sensul articolului 35 § 3 al Convenției și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este deci cazul să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Deși recunoaște că dreptul la un proces echitabil implică și respectarea principiului securității relațiilor juridice, Guvernul susține că în specie jurisdicțiile interne au pronunțat decizii divergente din cauza în special a chestiunii calității reclamantului de moștenitor al lui M.S. În plus, subliniază că prevederile legale care autorizau procurorul general să formuleze căi extraordinare de atac în anulare împotriva deciziilor definitive au fost abrogate.

Reclamantul susține că are calitatea de moștenitor al lui M.S., așa cum au hotărât tribunalul de primă instanță din Sinaia și curtea de apel din Ploiești, și că cauza sa este similară cu cauza Brumărescu mai sus citată.

Curtea reamintește că dreptul la un proces echitabil în fața unui tribunal, garantat de art. 6 § 1 al Convenției, trebuie interpretat ținând seama de preambulul Convenției, care enumeră supremația legii ca element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Unul dintre elementele fundamentale ale supremației legii este principiul securității relațiilor juridice, care dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de tribunale să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu, mai sus citat, § 61). Potrivit acestui principiu, nicio parte nu este autorizată să solicite supervizarea unei sentințe definitive și executabile doar cu scopul de a obține reexaminarea cauzei și o nouă decizie cu privire la aceasta. În acest sens, supraveghere nu trebuie să devină apel mascat și faptul simplu că ar putea exista două puncte de vedere asupra subiectului nu este motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Se poate renunța la acest principiu doar atunci când motive substanțiale și imperioase o cer (Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

În specie, ținând seama de concluziile sale și de observațiile părților, Curtea nu vede motiv să se abată de la jurisprudența mai sus citată, situația de fapt fiind în esență aceeași (a se vedea și SC Mașinexportimport Industrial Group SA, nr. 22687/03, § 36, 1 decembrie 2005). În special, Curtea observă că calea extraordinară de atac în anulare a fost formulată și admisă pe motiv că reclamantul nu ar fi dovedit calitatea sa de moștenitor al lui M.S., procurorul general și Curtea Supremă de Justiție având în specie un punct de vedere diferit de cel adoptat de curtea de apel din Ploiești, atunci când această problemă a fost hotărâtă în final și definitiv de curtea de apel în cadrul unei proceduri contradictorii.

Aceste elemente sunt suficiente pentru Curte pentru a concluziona că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a sentinței definitive din 15 mai 2001 a tribunalului de primă instanță din Sinaia, confirmată în ultim recurs de sentința din 9 mai 2002 a curții de apel din Ploiești, a încălcat principiul securității relațiilor juridice, atingând dreptul reclamantului la un proces echitabil.

În consecință, s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. II.

Guvernul susține că reclamantul nu are «bun» în sensul articolului susmenționat și că nu mai are calitatea de victimă pentru a-și depune cererea, ținând seama de concluziile hotărârii din 10 martie 2004 a Curții Supreme de Justiție. Trimite în acest sens la cauzele Blücher c. Republica Cehă (nr. 58580/00, decizie din 4 august 2004) și Stoicescu c. România (nr. 31551/96, hotărâre din 1 septembrie 2004).

Reclamantul nu a prezentat observații asupra acestui punct.

Curtea estimează mai întâi că, diferit de cauza Stoicescu citată de Guvern, unde reclamantul nu a informat Curtea cu privire la anularea certificatului său de moștenire ca urmare a unei proceduri ordinare inițiate de terți împotriva acestuia, în specie calitatea reclamantului de moștenitor a fost contestată de procurorul general, care era un terț cu privire la procedura civilă internă. Or, opinia procurorului general a fost confirmată de Curtea Supremă de Justiție la sfârșitul unei proceduri extraordinare care a nerespectate principiul securității relațiilor juridice (a se vedea paragrafele 24-28 mai sus).

În consecință, Curtea consideră că, ținând seama de circumstanțele specifice cauzei, hotărârea Curții Supreme de Justiție care constituie ingerința de care se plânge reclamantul nu poate fi considerată ca fiind capabilă să-l prive pe acesta de calitatea de victimă a încălcării articolului 1 al Protocolului nr. 1 care, potrivit acestuia, rezultă din această hotărâre.

Curtea observă de asemenea că dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului litigios a fost stabilit printr-o hotărâre definitivă din 9 mai 2002, pronunțată de curtea de apel din Ploiești în favoarea acestuia. Observă că dreptul recunoscut în acest fel nu era revocabil (a se vedea, a contrario, Blücher, mai sus citată). De mai mult, reclamantul și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și a fost pus în posesie al imobilului respectiv de autorități, având și începe plata taxelor funciare aferente acestuia. Reclamantul era deci în mod incontestabil titularul unui «bun» în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea Brumărescu, mai sus citat, § 70).

În consecință, excepțiile preliminare ale Guvernului trebuie respinse.

De asemenea, Curtea constată că acest motiv de plângere nu este evident netemeinic în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Este deci cazul să-l declare admisibil. B. Asupra fondului

Guvernul consideră că ingerința litigioasă era prevăzută de lege (a se vedea art. 330 din CPC mai sus), urmărea scopul legitim de aplicare corectă a legii și protecția altora, și anume terțul cumpărător de bună credință, ținând seama de securitatea relațiilor juridice, și respecta echilibrul drept între interesele în joc. Sub această formă, susține că reclamantul ar fi putut beneficia de prevederile legii nr. 10/2001 și obține despăgubiri corespunzând valorii bunului litigios.

Reclamantul estimează că calea extraordinară de atac în anulare era ilegală. Face observația că bunul litigios a fost rechiziționat de autorități fără niciun titlu și că problema bunei credințe a terțului cumpărător nu a fost nici măcar examinată de tribunalele interne. Din aceleași motive, susține că autoritățile nu au păstrat un echilibru drept între interesele în joc și estimează că ar fi trebuit să despăgubească terțul cumpărător și să evite astfel să-i cauzeze prejudiciu fostului proprietar.

Curtea reamintește că prin hotărârea din 9 mai 2002 a curții de apel din Ploiești confirmând în ultim recurs sentința din 15 mai 2001 a tribunalului de primă instanță din Sinaia, reclamantul a fost pus în posesia unui drept de proprietate asupra imobilului litigios. De mai mult, hotărârea curții de apel din Ploiești a ordonat părților pârâte să-i restituie imobilul respectiv.

Consideră că anularea de către Curtea Supremă de Justiție a hotărârii definitive susmentionate a avut ca efect privarea reclamantului de bunul său, în sensul celui de-al doilea propoziție al primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1 (a se vedea, cu modificările care se impun, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, mai sus citată, § 44).

O privare de proprietate sub a doua normă poate fi justificată doar dacă se dovedește în particular că a intervenit pentru utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege. Mai mult, orice ingerință în exercitarea proprietății trebuie să satisfacă criteriul proporționalității (Brumărescu, mai sus citată, §§ 73-74).

Chiar și în cazul în care ingerința în cauză a intervenit în condițiile prevăzute de lege, și anume prevederile CPC care guvernează calea extraordinară de atac în anulare, și că a servit o cauză de utilitate publică, Curtea consideră că în specie, ca și în alte cauze similare pe care a fost chemată să le cunoască, echilibrul drept a fost rupt și reclamantul a suportat o sarcină specială și excesivă prin privarea de bunul care îi fusese recunoscut de hotărârea definitivă din 9 mai 2002, fără motive substanțiale și imperioase. Sub acest aspect, estimează că faptul că procurorul general, a cărui opinie a fost confirmată de hotărârea Curții Supreme de Justiție, a avut un punct de vedere diferit de cel adoptat de curtea de apel din Ploiești la sfârșitul unei proceduri contradictorii și după epuizarea căilor ordinare de atac nu poate justifica privarea de un bun dobândit în toată legalitatea ca urmare a unui litigiu civil definitiv transat (a se vedea, cu modificările care se impun, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, mai sus citată, § 46).

De mai mult, chiar și în cazul în care legea nr. 10/2001 invocată de Guvern ar fi aplicabilă situației reclamantului, Curtea reamintește că a hotărât în mai multe rânduri că sistemul de despăgubiri prevăzut de această lege nu funcționează în prezent într-o manieră susceptibilă de a duce la acordarea efectivă a unei indemnități persoanei în cauză (a se vedea, inter alia, Săvulescu c. România, nr. 1696/03, § 30, 12 iulie 2007).

În consecință, s-a produs o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. III.

Bazandu-se pe expertise tehnice realizate de autorități competente și pe anunțuri imobiliare, reclamantul cere cu titlu de prejudiciu material suferit restituzione imobilului litigios sau, în absența restituirii, 700 000 EUR reprezentând contravaloarea acestuia. Consideră că Statul pârât ar putea oferi despăgubiri pentru cele patru apartamente pe care autoritățile le-au vândut și restituie în natură restul imobilului. De mai mult, reclamantul cere și 25 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit.

Guvernul contestă pretențiile reclamantului, susținând în special că acesta nu a depus un raport de expertiză privind valoarea de piață a imobilului și apartamentelor sale. Furnizează o expertiză tehnică conform căreia valoarea de piață a patru apartamente vândute în virtutea legii nr. 112/1995, cu o suprafață totală de 259,29 m² și 130,66 m² de teren aferent, ar fi de 281 010 EUR. Cu privire la cererea de daune morale, Guvernul trimite la cauze similare examinate de Curte și estimează că suma cerută de reclamant este excesivă.

Curtea reamintește că a constatat în specie încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției și a articolului 1 al Protocolului nr. 1 din cauza anulării sentinței definitive din 15 mai 2001 a tribunalului de primă instanță din Sinaia. Reitera că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligația juridică cu privire la Convenție de a pune capăt încălcării și de a înlătura consecințele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite decât parțial înlăturarea consecințelor acestei încălcări, art. 41 al Convenției conferă Curții puterea de a acorda o reparație părții lezate de actul sau omisiunea cu privire la care s-a constatat o încălcare a Convenției. În exercitarea acestei puteri, aceasta dispune de o anumită latitudine; adjectivul «echitabil» și expresia «dacă este cazul» o dovedesc.

Curtea estimează că, în circumstanțele specifice ale cauzei, restituzione imobilului litigios, compus dintr-un teren de 1 146 m² și o casă cu trei niveluri având o suprafață utilă de 385 m² (a se vedea §10 mai sus), așa cum a fost ordonată de sentința definitivă pronunțată în favoarea reclamantului la 15 mai 2001, ar pune pe acesta, în măsura posibilului, într-o situație echivalentă cu aceea în care s-ar fi găsit dacă nu ar fi fost nerespectate cerințele articolelor anterioare. În absența ca Statul pârât să procedeze la asemenea restituire într-un termen de trei luni de la data în care această hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verseze persoanelor în cauză, pentru daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a imobilului.

Ținând seama de informațiile de care dispune asupra prețurilor pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea de piață actuală a bunului la 575 000 EUR.

De mai mult, Curtea consideră că anularea hotărârii definitive din 9 mai 2002 de către Curtea Supremă de Justiție a antrenat o atingere gravă la drepturile reclamantului la un proces echitabil conform principiului securității relațiilor juridice și la respectarea bunurilor sale respectiv, atingere constitutivă de prejudiciu moral. Ținând seama de toate elementele de care dispune și hotărând în echitate, așa cum cere art. 41 al Convenției, acordă reclamantului 2 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Fără a furniza justificări, reclamantul cere acordarea unei sume care urmează a fi stabilită de Curte pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne.

Guvernul nu se opune acordării unei sume cu titlu de cheltuieli și costuri în condiția ca acestea să constituie cheltuieli reale, necesare și rezonabile, dar observă că reclamantul nu a furnizat justificări.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. În specie și ținând seama de elementele de care dispune și de criteriile susmentionate, Curtea hotărăște să nu acorde reclamantului niciun succes pe acest punct (a se vedea, printre altele, Ionescu c. România (satisfacție echitabilă), nr. 38608/97, § 22, 10 noiembrie 2005). C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit să fundamenteze rata dobânzilor moratorii pe rata de dobândă a facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Constată că s-a produs o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza nerespectării principiului securității relațiilor juridice; 3. Constată că s-a produs o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1; 4. Hotărăște: a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantului imobilul situat la Sinaia nr. 7, strada Cuza Vodă, și compus dintr-o casă cu trei niveluri și terenul aferent de 1 146 m², în termen de trei luni de la data în care această hotărâre va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției; b) că în absența unei asemenea restituiiri, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în același termen de trei luni, 575 000 EUR (cinci sute șaptezeci și cinci mii euro) pentru daune materiale; c) că în orice caz, Statul pârât trebuie să verseze reclamantului 2 500 EUR (doi mii cinci sute euro) pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit pe sumele susmentionate, sume care vor fi convertite în moneda Statului pârât la cursul aplicabil în data regularizării; d) că de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada respectivă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză și comunicat în scris la 7 februarie 2008 conform articolului 77 §§ 2 și 3 ale regulamentului. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 33945/04) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Victor-Sorin Șerbănescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 6 septembre 2004 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R. H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 12 décembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

En 1948, en vertu de la loi n o 6/1948 relative au retrait de la nationalité roumaine, l'immeuble de M.S., un parent du requérant, qui était sis à Sinaia au n o 7 (ancien n o 5), rue Cuza Vodă, fut réquisitionné par l'Etat en raison de la fuite de M.S. de la Roumanie.

En 2000, le requérant, en tant qu'héritier de M.S., saisit le tribunal de première instance de Sinaia d'une action en revendication de l'immeuble susmentionné, qu'il dirigea contre la mairie et le conseil local de Sinaia. Le tribunal administra des preuves, notamment deux expertises techniques, dont il ressortait que l'immeuble en cause était composé d'un terrain de 1 146 m 2 et d'une maison à trois niveaux. Le 14 décembre 2000, la mairie de Sinaia informa le tribunal que dans la maison en cause habitaient six familles : deux familles en vertu de contrats de bail conclu avec la mairie, les quatre autres familles ayant acheté en vertu de la loi n o 112/1995 les appartements qu'elles habitaient dans la maison en question. Ces dernières firent une demande d'intervention volontaire dans la procédure, demande accueillie par le tribunal.

Par un jugement du 15 mai 2001, le tribunal de première instance de Sinaia accueillit l'action en revendication et condamna les parties défenderesses à restituer au requérant l'immeuble litigieux. Il jugea que le requérant avait prouvé le droit de propriété de M.S. sur l'immeuble en question et sa qualité d'héritier de ce dernier, et que la réquisition du bien avait été illégale, de sorte que le requérant n'avait jamais perdu sa qualité de propriétaire. Par ailleurs, après avoir comparé les titres de propriété du requérant et des parties intervenantes, le tribunal jugea que le titre du premier l'emportait ( era mai caracterizat ).

Sur appel des parties défenderesses, par un arrêt du 29 octobre 2001, le tribunal départemental de Prahova rejeta l'action du requérant aux motifs que, faute d'acte authentique notarié, ce dernier n'avait pas prouvé son droit de propriété, et que l'intégration de l'immeuble dans le patrimoine de l'Etat avait été légale.

Par un arrêt définitif du 9 mai 2002, la cour d'appel de Ploiești fit droit au recours formé par le requérant et confirma le bien-fondé du jugement du 15 mai 2001. Elle jugea qu'il ressortait des documents officiels figurant dans le dossier que le requérant était l'héritier du M.S., qui avait été le propriétaire de l'immeuble en question, et qu'au vu des circonstances liées à la nationalisation des biens, les anciens propriétaires n'étaient pas obligés de prouver leur droit exclusivement par des actes authentiques. D'autre part, la cour d'appel considéra que l'immeuble avait été réquisitionné de manière illégale par les autorités et que le titre de propriété du requérant l'emportait sur ceux présentés par les parties intervenantes. La cour d'appel nota le fait que le requérant n'avait pas demandé le remboursement des frais de justice.

Après avoir inscrit son droit de propriété dans le livre foncier et avoir été mis en possession, le 16 août 2002, de l'immeuble en cause, le requérant commença à acquitter les taxes foncières afférentes à celui-ci. Il ressort du dossier de cadastre réalisé à cette occasion par les autorités compétentes que la maison en cause avait une superficie utile de 385 m 2 .

A une date non précisée, en vertu de l'article 330 (2) du code de procédure civile, le procureur général de la Roumanie, saisi par les tiers acquéreurs des appartements vendus en vertu de la loi n o 112/1995, forma devant la Haute Cour de cassation et de justice un recours en annulation contre le jugement définitif du 15 mai 2001 du tribunal de première instance de Sinaia. Il estima que ce jugement ainsi que l'arrêt du 9 mai 2002 avaient été rendus à la suite d'une méconnaissance essentielle de la loi, ce qui avait entraîné une appréciation erronée du fond de l'affaire, puisque le requérant n'avait pas le droit d'agir en justice faute de fournir un titre de propriété authentique notarié et de prouver sa qualité d'héritier de M.S.

Par un arrêt du 10 mars 2004, la Haute Cour de cassation et de justice cassa le jugement et l'arrêt susmentionnés et, sur le fond, rejeta l'action du requérant, considérant qu'aucune des parties n'avait apporté des preuves incontestables quant au droit de propriété sur l'immeuble litigieux, de sorte qu'il convenait de faire prévaloir la possession de longue durée et de bonne foi des parties défenderesses. A ce titre, elle jugea au regard du requérant qu'à supposer même qu'en l'absence d'un acte authentique notarié M.S. pouvait être considéré comme étant le propriétaire de l'immeuble en cause, l'intéressé n'avait pas prouvé qu'il était son héritier, vu notamment des différences entre les noms des personnes figurant dans les certificats d'héritage fournis. II.

Les articles 330 et 330 1 du CPC, qui concernaient le recours en annulation et sont reproduits ci-dessus tels qu'ils étaient rédigés à l'époque des faits, ont été abrogés par l'article I § 17 de l'ordonnance d'urgence du gouvernement n o 58 du 25 juin 2003. EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que le requérant ne peut plus arguer d'un droit de propriété sur l'immeuble litigieux, dans la mesure où dans l'arrêt du 10 mars 2004 la Haute Cour de cassation a jugé qu'il n'a pas prouvé sa qualité d'héritier de l'ancien propriétaire. En ce sens, cette affaire se différencie de l'affaire Brumărescu c. Roumanie ([GC], n o 28342/95, CEDH 1999-VII), le requérant ne pouvant invoquer un droit civil.

Le requérant souligne qu'il a prouvé sa qualité d'héritier de M.S., comme cela a été constaté par l'arrêt du 9 mai 2002 de la cour d'appel de Ploiești.

La Cour considère que l'argument du Gouvernement revient à soulever une exception d'irrecevabilité pour incompatibilité ratione materiae au regard de l'article 6 § 1 de la Convention.

La Cour rappelle que l'article 6 vaut pour les contestations sur un droit que l'on peut prétendre, au moins de manière défendable, reconnu en droit interne. Il doit s'agir d'une contestation réelle et sérieuse ; elle peut concerner aussi bien l'existence même du droit que son étendue ou ses modalités d'exercice. L'issue de la procédure doit être directement déterminante pour le droit en question, l'article 6 § 1 ne se contentant pas, pour entrer en jeu, d'un lien ténu ni de répercussions lointaines. Enfin, le droit doit revêtir un caractère civil (voir, par exemple, les arrêts Le Compte, Van Leuven et De Meyere c. Belgique du 23 juin 1981, série A n o 43, p. 21, § 47, Z. et autres c. Royaume-Uni [GC], n o 29392/95, CEDH 2001-V, § 87, et Gutfreund c. France , n o 45681/99, CEDH 2003-VII, § 38).

La Cour relève qu'en l'espèce, la procédure dont le requérant a saisi les tribunaux interne portait sur la question de l'existence du droit de propriété de l'intéressé sur un immeuble ayant appartenu à M.S. Elle observe qu'il s'agissait d'une contestation réelle et sérieuse, directement déterminante pour le droit en question, qui a d'ailleurs été tranchée au fond en faveur du requérant par un arrêt définitif du 9 mai 2002 de la cour d'appel de Ploiești. Le fait que la Haute Cour de cassation et de justice ait, par suite du recours en annulation du procureur général de Roumanie, annulé l'arrêt définitif de la cour d'appel de Ploiești n'est pas de nature à remettre en cause l'existence d'une procédure portant sur un droit civil défendable en droit interne. Partant, il convient de rejeter l'exception d'incompatibilité du Gouvernement.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Tout en reconnaissant que le droit à un procès équitable implique également le respect du principe de la sécurité des rapports juridiques, le Gouvernement fait valoir qu'en l'espèce les juridictions internes ont rendu des décisions divergentes en raison notamment de la question de la qualité du requérant d'héritier de M.S. En outre, il souligne que les dispositions légales autorisant le procureur général à former de recours en annulation contre des décisions définitives ont été abrogées.

Le requérant soutient qu'il a la qualité d'héritier de M.S., tel qu'avaient jugé le tribunal de première instance de Sinaia et la cour d'appel de Ploiești, et que son affaire est similaire à l'affaire Brumărescu précitée.

La Cour rappelle que le droit à un procès équitable devant un tribunal, garanti par l'article 6 § 1 de la Convention, doit s'interpréter à la lumière du préambule de la Convention, qui énonce la prééminence du droit comme élément du patrimoine commun des Etats contractants.

Un des éléments fondamentaux de la prééminence du droit est le principe de la sécurité des rapports juridiques, qui veut, entre autres, que la solution donnée de manière définitive à tout litige par les tribunaux ne soit plus remise en cause ( Brumărescu , précité, § 61). En vertu de ce principe, aucune partie n'est habilitée à solliciter la supervision d'un jugement définitif et exécutoire à la seule fin d'obtenir un réexamen de l'affaire et une nouvelle décision à son sujet. A cet égard, la supervision ne doit pas devenir un appel déguisé et le simple fait qu'il puisse exister deux points de vue sur le sujet n'est pas un motif suffisant pour rejuger une affaire. Il ne peut être dérogé à ce principe que lorsque des motifs substantiels et impérieux l'exigent ( Riabykh c. Russie , n o 52854/99, § 52, CEDH 2003 ‑ IX).

En l'espèce, au vu de ses conclusions et des observations des parties, la Cour n'aperçoit pas de motif de s'écarter de la jurisprudence précitée, la situation de fait étant sensiblement la même (voir également SC Mașinexportimport Industrial Group SA , n o 22687/03, § 36, 1 er décembre 2005). En particulier, la Cour relève que le recours en annulation a été formé et accueilli au motif que le requérant n'aurait pas prouvé sa qualité d'héritier de M.S., le procureur général et la Haute Cour de cassation et de justice ayant en l'espèce un point de vue différent de celui adopté par la cour d'appel de Ploiești, alors que cette question a été décidée en dernier lieu et de manière définitive par la cour d'appel dans le cadre d'une procédure contradictoire.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que l'annulation par la Haute Cour de cassation et de justice du jugement définitif du 15 mai 2001 du tribunal de première instance de Sinaia, confirmé en dernier ressort par l'arrêt du 9 mai 2002 de la cour d'appel de Ploiești, a enfreint le principe de la sécurité des rapports juridiques, portant atteinte au droit du requérant à un procès équitable.

Par conséquent, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant dénonce une violation de son droit au respect de ses biens, du fait de l'annulation de l'arrêt définitif du 9 mai 2002 par la Haute Cour de cassation et de justice. Il invoque l'article 1 du Protocole n o 1, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement soutient que le requérant n'a pas de « bien » au sens de l'article susmentionné et qu'il n'a plus la qualité de victime pour introduire sa requête, compte tenu des conclusions de l'arrêt du 10 mars 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice. Il renvoie à ce titre aux affaires Blücher c. République Tchèque (n o 58580/00, décision du 4 août 2004) et Stoicescu c. Roumanie (n o 31551/96, arrêt du 1 septembre 2004).

Le requérant n'a pas présenté d'observations sur ce point.

La Cour estime tout d'abord qu'à la différence de l'affaire Stoicescu citée par le Gouvernement, où le requérant n'a pas informé la Cour de l'annulation de son certificat d'héritier à la suite d'une procédure ordinaire engagée par des tiers à son encontre, en l'espèce la qualité d'hériter de l'intéressé a été contestée par le procureur général, qui était un tiers par rapport à la procédure civile interne. Or, l'avis du procureur général a été confirmé par la Haute Cour de cassation à l'issue d'une procédure extraordinaire qui a méconnu le principe de la sécurité des rapports juridiques (voir les paragraphes 24-28 ci-dessus).

Partant, la Cour considère que, vu les circonstances de l'espèce, l'arrêt de la Haute Cour de cassation et de justice qui constitue l'ingérence dont se plaint le requérant ne saurait être considéré comme ayant fait perdre à l'intéressé sa qualité de victime de la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 qui, selon lui, découle de cet arrêt.

La Cour observe par ailleurs que le droit de propriété du requérant sur le bien en litige avait été établi par un arrêt définitif du 9 mai 2002, rendu par la cour d'appel de Ploiești en faveur de l'intéressé. Elle relève que le droit ainsi reconnu n'était pas révocable (voir, à contrario , Blücher , précitée). En outre, le requérant a fait inscrire son droit de propriété dans le livre foncier et a été mis en possession de l'immeuble en cause par les autorités, ayant également commencé à acquitter les taxes foncières afférentes à celui-ci. Le requérant était donc sans conteste titulaire d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir Brumărescu , précité, § 70).

Partant, les exceptions préliminaires du Gouvernement doivent être rejetées.

Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement considère que l'ingérence litigieuse était prévue par la loi (voir l'article 330 du CPC ci-dessus), visait le but légitime de la correcte application de la loi et la protection d'autrui, à savoir le tiers acquéreur de bonne foi, eu égard à la sécurité des rapports juridiques, et respectait le juste équilibre entre les intérêts en jeu. A ce titre, il soutient que le requérant pouvait bénéficier des dispositions de la loi n o 10/2001 et obtenir des dédommagements correspondant à la valeur du bien litigieux.

Le requérant estime que le recours en annulation était illégal. Il fait remarquer que le bien litigieux avait été réquisitionné par les autorités sans aucun titre et que la question de la bonne foi du tiers acquéreur n'a même pas été examinée par les tribunaux internes. Pour les mêmes raisons, il soutient que les autorités n'ont pas ménagé un juste équilibre entre les intérêts en jeu et estime qu'elles auraient dû dédommager le tiers acquéreur et éviter ainsi de causer un préjudice à l'ancien propriétaire.

La Cour rappelle que par l'arrêt du 9 mai 2002 de la cour d'appel de Ploiești confirmant en dernier ressort le jugement du 15 mai 2001 du tribunal de première instance de Sinaia, le requérant s'est vu reconnaître un droit de propriété sur l'immeuble litigieux. Par ailleurs, l'arrêt de la cour d'appel de Ploiești a enjoins aux parties défenderesses de lui restituer l'immeuble en question.

Elle considère que l'annulation par la Haute Cour de cassation et de justice de l'arrêt définitif susmentionné a eu pour effet de priver le requérant de son bien, au sens de la seconde phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1 (voir, mutatis mutandis, SC Mașinexportimport Industrial Group SA, précité, § 44).

Une privation de propriété relevant de la deuxième norme peut seulement se justifier si l'on démontre notamment qu'elle est intervenue pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi. De surcroît, toute ingérence dans la jouissance de la propriété doit répondre au critère de proportionnalité ( Brumărescu , précité, §§ 73-74).

A supposer même que l'ingérence en cause soit intervenue dans les conditions prévues par la loi, à savoir les dispositions du CPC régissant le recours en annulation, et qu'elle ait servi une cause d'utilité publique, la Cour considère qu'en l'espèce, comme dans les autres affaires similaires à la présente dont elle a été amené à connaître, le juste équilibre a été rompu et que le requérant a supporté une charge spéciale et exorbitante par sa privation du bien qui lui avait été reconnu par l'arrêt définitif du 9 mai 2002, sans qu'il y ait des motifs substantiels et impérieux. A cet égard, elle estime que le fait que le procureur général, dont l'avis a été confirmé par l'arrêt de la Haute Cour de cassation et de justice, ait eu un point de vue différent de celui adopté par la cour d'appel de Ploiești à l'issue d'une procédure contradictoire et après l'épuisement des voies de recours ordinaires ne saurait justifier la privation d'un bien acquis en toute légalité à la suite d'un litige civil définitivement tranché (voir, mutatis mutandis , SC Mașinexportimport Industrial Group SA, précité, § 46).

En outre, à supposer que la loi n o 10/2001 invoquée par le Gouvernement soit applicable à la situation du requérant, la Cour rappelle avoir jugé à plusieurs reprises que le système de dédommagements prévu par cette loi ne fonctionne pas actuellement d'une manière susceptible d'aboutir à l'octroi effectif d'une indemnité à l'intéressé (voir, entre autres, Savulescu c. Roumanie , n o 1696/03, § 30, 12 juillet 2007).

Partant, il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1. III.

S'appuyant sur des expertises techniques réalisées par des autorités compétentes et sur des annonces immobilières, le requérant réclame au titre du préjudice matériel qu'il aurait subi la restitution de l'immeuble litigieux ou, à défaut de restitution, 700 000 euros (EUR) représentant la contre ‑ valeur de celui-ci. Il considère que l'Etat défendeur pourrait offrir des dédommagements pour les quatre appartements que les autorités avaient vendus et restituer en nature le restant de l'immeuble. Par ailleurs, le requérant réclame aussi 25 500 EUR au titre du préjudice moral subi.

Le Gouvernement conteste les prétentions du requérant, faisant valoir notamment que ce dernier n'a pas soumis de rapport d'expertise relatif à la valeur marchande de l'immeuble et de ses appartements. Il fournit une expertise technique selon laquelle la valeur marchande des quatre appartements vendus en vertu de la loi n o 112/1995, totalisant 259,29 m 2 avec 130,66 m 2 de terrain afférent, serait de 281 010 EUR. Quant à la demande pour dommage moral, le Gouvernement renvoie à des affaires similaires examinées par la Cour et estime que le montant exigé par le requérant est excessif.

La Cour rappelle avoir constaté en l'espèce la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 en raison de l'annulation du jugement définitif du 15 mai 2001 du tribunal de première instance de Sinaia. Elle réitère qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences. Si le droit interne ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, l'article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d'accorder une réparation à la partie lésée par l'acte ou l'omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l'exercice de ce pouvoir, elle dispose d'une certaine latitude ; l'adjectif « équitable » et le membre de phrase « s'il y a lieu » en témoignent.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution de l'immeuble litigieux, composé d'un terrain de 1 146 m 2 et d'une maison à trois niveaux ayant une superficie utile de 385 m 2 (voir le paragraphe 10 ci-dessus), telle qu'elle a été ordonnée par le jugement définitif rendu en faveur du requérant le 15 mai 2001, placerait ce dernier autant que possible dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences des articles précités n'avaient pas été méconnues. A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser aux intéressés, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle de l'immeuble.

Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle du bien à 575 000 EUR.

Par ailleurs, la Cour considère que l'annulation de l'arrêt définitif du 9 mai 2002 par la Haute Cour de cassation et de justice a entraîné une atteinte grave aux droits du requérant à un procès équitable conforme au principe de la sécurité des rapports juridiques et au respect de ses biens respectivement, atteinte constitutive d'un préjudice moral. Eu égard à l'ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle alloue au requérant 2 500 EUR au titre du dommage moral subi. B. Frais et dépens

Sans fournir de justificatifs, le requérant demande l'octroi d'une somme à fixer par la Cour pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes.

Le Gouvernement ne s'oppose pas à l'octroi d'une somme au titre des frais et dépens pour autant qu'il s'agisse de dépenses réelles, nécessaires et raisonnables, mais observe que le requérant n'a pas fourni de justificatifs.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour décide de n'allouer aucune somme au requérant à ce titre (voir, parmi d'autres, Ionescu c. Romanie (satisfaction équitable), n o 38608/97, § 22, 10 novembre 2005). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison du non-respect du principe de la sécurité des rapports juridiques ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit restituer au requérant l'immeuble sis à Sinaia au n o 7, rue Cuza Vodă, et composé d'une maison à trois niveaux et du terrain attenant de 1 146 m 2 , dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 575 000 EUR (cinq cent soixante quinze mille euros) pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'Etat défendeur doit verser au requérant 2 500 EUR (deux mille cinq cent euros) pour préjudice moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur les sommes susmentionnées, sommes qui seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; d) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Greffier Président