AFFAIRE CORABIAN c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

27.09.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE CORABIAN c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL C. ROMÂNIA (solicitarea nr. 4305/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 septembrie 2007 DEFINITIVF 31/03/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Corabian c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din domni. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, dnii E. Myjer, David Thór Björgvinsson, I. Ziemele, judecătorii mei, și al dlui S. Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 septembrie 2007, Rend hotărârea pe care ați adoptat-o aici, adoptată la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 4305/03) îndreptat împotriva României și al cărui resortisant german, domnul Ciprian Dionisie Corabian ( La 24 octombrie 2003, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de dispozițiile articolului 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură al Curții, aceasta a comunicat, de asemenea, o copie a cererii guvernului german care nu a dorit să intervină. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANȚELOR SPECIALULUI Reclamantul s-a născut în 1959 și locuiește în Schorndorf, Germania. La o dată nespecificată în timpul regimului comunist, statul a luat în posesie un teren care aparține bunicii reclamantului. La 18 martie 1991, reclamantul, în calitatea sa de moștenitor unic al bunicii sale, a depus la Comisia locală de la Satu Mare pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 privind fondul O cerere de refacere a dreptului său de proprietate pe un teren arabil de 9,99 ha. Comisia locală a pronunțat o hotărâre prin care se constată dreptul reclamantului de a-și reconstitui dreptul de proprietate prin echivalent pe teren în cauză, adică prin acțiuni într-o societate agricolă. În 1992, reclamantul sesizează instanța de primă instanță din Satu Mare a unei acțiuni împotriva comisiei locale și a Comisiei departamentale de la Satu Mare pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (atmosfera departamentală) prin solicitarea modificării deciziei comisiei locale și a atribuirii unui teren și nu a acțiunilor. printr-o hotărâre definitivă din 8 ianuarie 1993, Tribunalul de Primă Instanță din Satu Mare și-a asumat dreptul la acțiune și, pe baza articolelor 8, 9 și 10 din Legea nr. 18/1991, a condamnat comisia locală să-și refacă dreptul de proprietate pe un teren de 9,99 ha situat în interiorul perimetrului orașului Satu Mare ( Tribunalul a condamnat, de asemenea, comisia departamentală să-i elibereze titlul de proprietate pe teren. Din expertiza realizată în timpul procedurii reiese că terenul care a aparținut bunicii reclamantului era disponibil. 10. La 15 iunie 1995, comisia locală l-a pus pe reclamant în posesia unui teren de 3,51 ha în temeiul hotărârii menționate anterior. Potrivit guvernului, reclamantul ar fi refuzat să semneze acest proces verbal pe motiv că terenul atribuit nu corespundea amplasamentului terenului care îi aparținea bunicii sale. Din dosar reiese că reclamantul a deținut terenul de 3,51 ha în 1995; acest teren fusese gestionat în numele reclamantului de către o societate agricolă și, după dizolvarea acestei societăți, de către solicitant însuși. 11. La 29 noiembrie 1996, comisia locală și întreprinderea agricolă de stat D. încheie un protocol prin care aceasta din urmă cedează la prima un teren de 47 ha. Între 1996 și 1999, comisia locală a pus în posesia acestui teren șaisprezece persoane beneficiare ale deciziilor Cu toate că reclamantul a depus o copie a hotărârii din 8 ianuarie 1993 la comisii, acesta a rămas neexecutat. 12. La 28 iulie 1999, reclamantul a atribuit din nou cele două comisii în fața Tribunalului de Primă Instanță din Satu Mare, pentru a obține restituirea terenului său și eliberarea titlului de proprietate. El a cerut ca terenul care i-a fost acordat de comisia locală să fie de o valoare echivalentă cu cea care a aparținut bunicii sale. 13. Printr-un proces-verbal din 11 noiembrie 1999, comisia locală i-a propus reclamantului un teren de 6,48 ha. Potrivit guvernului, reclamantul ar fi refuzat acest teren pe motiv că locația nu i se potrivea; reclamantul precizează, în ceea ce îl privește, că nu a fost niciodată informat cu privire la această ofertă. 14. Prin hotărârea din 31 ianuarie 2002, Tribunalul de Primă Instanță a condamnat comisiile să pună reclamantul în posesia unui teren, în conformitate cu ceea ce fusese decis la 8 ianuarie 1993 și să îi elibereze titlul de proprietate aferent. În același timp, Tribunalul a subliniat că comisia locală era competentă exclusiv pentru executarea hotărârii și că, în temeiul articolului 13 din Legea nr. 18/1991, refacerea dreptului de proprietate se putea face pe o altă locație decât cea care a aparținut bunicii reclamantului. 15. La apelul comisiei departamentale, printr-o hotărâre definitivă din 17 mai 2002, tribunalul departamental din Satu Mare a confirmat hotărârea în partea sa de condamnare a comisiilor de a pune reclamantul în posesia unui teren și de a-i elibera un titlu de proprietate. 16. La 25 septembrie 2002, reclamantul a solicitat comisiei locale să îl pună în posesia unui teren, în conformitate cu hotărârea din 31 ianuarie 2002. 17. La 15 ianuarie 2004, comisia locală a emis un proces-verbal de punere în posesie a reclamantului unui teren de 9,99 ha, pe mai multe parcele, în interiorul municipiului Satu Mare. Procesul-verbal a indicat ceea ce reclamantul refuza să semneze. La 24 februarie 2004, comisia departamentală i-a eliberat reclamantului un titlu de proprietate pe acest teren 18. Potrivit reclamantului, nu a fost nici informat, nici convocat de către autorități să participe la punerea în posesie la 15 ianuarie 2004. El a informat Curtea că a luat cunoștință de această punere în posesie în februarie 2006 prin intermediul unor cunoștințe care locuiesc în România și care au învățat-o ele însele în presa locală. În august 2006, în cursul unui călătorește în România și, în urma unei cereri adresate primăriei, reclamantul a primit titlul de proprietate din 24 februarie 2004 fără planul terenului care i-a fost atribuit. Pe baza descrierii terenului făcut în titlul de proprietate și pe harta topografică a orașului, acesta a identificat cele cinci parcele de teren atribuite, în executarea hotărârii din 8 ianuarie 1993. II. DREPTUL INTERNE PERTINENT 19. Legislația internă relevantă, și anume extrasele din legile nr. 18-1991 privind fondul În cauzele Sabin Popescu, nr. 169/1997 de modificare a Legii nr. 18/1991 și nr. 29/1990 privind litigiile administrative, este descris în cauzele Sabin Popescu c. România 48102/99, §§ 42-46, 2 martie 2004) și Roman și Hogea România ((dec.), nr 62959/00, 31 august 2004). 20. art. 11 alineatul (8) din Legea nr. 18/1991 era astfel formulat. Controlul jurisdicțional se limitează exclusiv la aplicarea corectă a dispozițiilor prezentei legi privind dreptul de a obține titlul de proprietate, întinderea terenului care revine persoanei interesate și, dacă este cazul, exactitatea acestei suprafețe, în conformitate cu legea. 21. 18/1991, repusă la Monitor Oficial din 5 ianuarie 1998, pentru a ține seama de modificările aduse de Legea nr. 169/1997, a abrogat alineatul (8) din art. 11 menționat anterior. 22. În plus, printr-o hotărâre nr. 289, 6 februarie 2002, pronunțată într-o procedură de refacere a unui drept de proprietate asupra celui vechi Curtea de Apel din Timișoara a hotărât că instanțele sunt competente să examineze aplicarea legii 18/1991 de către comisiile administrative, inclusiv problema amplasării terenurilor care urmează să fie restituite. 23. art. 53 alineatul (2) din Legea nr. 18/91 este astfel formulat Hotărârea comisiei de departament poate fi contestată în fața instanței în primă instanță (...) în termen de 30 de zile de la comunicarea sa 24. art. 33 alineatul (3) și 4 din Regulamentul din 21 noiembrie 2001 privind constituirea și funcționarea comisiilor competente pentru stabilirea dreptului de proprietate, privind modalitățile de atribuire a terenurilor și privind deținerea părților interesate este astfel formulat. (4) În acest scop, persoanele care își au domiciliul într-o altă localitate și care și-au refăcut dreptul de proprietate sunt informate de către autoritățile locale prin scrisoare recomandată cu anunț de recepție. 25. Reclamantul susține că refuzul autorităților competente de a se conforma hotărârii din 8 ianuarie 1993 nu și-a respectat dreptul de acces la o instanță și invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 26. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 27. Guvernul susține că, deși executarea unei hotărâri trebuie considerată ca făcând parte integrantă din procesul de judecată. În sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție ( Hornsby c. Grecia, Hotărârea din 19 martie 1997, Rec., 1997-II, punctul 41), există circumstanțe care justifică eșecul executării în natură a unei obligații impuse printr-o hotărâre judecătorească definitivă, fără ca neexecuția să constituie o încălcare a articolului 28. El subliniază că hotărârea din 8 ianuarie 1993 a condamnat comisia locală să reconstituie dreptul de proprietate al reclamantului pe un teren de 9,99 ha în perimetrul orașului Satu Mare fără a-i identifica locația. Prin urmare, reclamantul nu putea pretinde, pe baza hotărârii menționate anterior sau a legii, să reconstituie dreptul de proprietate asupra locației care a aparținut bunicii sale. 29. Guvernul observă că comisia locală a făcut mai multe oferte reclamantului care erau conforme cu hotărârea din 8 ianuarie 1993, dar acesta le-a refuzat, pe motiv că nu corespundeau locului anterior. Prin urmare, autoritățile competente nu erau în măsură să execute hotărârea din cauza refuzului reclamantului (Jasiunien c. Lituania, 4050/98, 6 martie 2003, § 29). 30. Guvernul observă, de asemenea, că, în conformitate cu dispozițiile legale, punerea în posesie este un pas înainte de emiterea titlului de proprietate de către comisia departamentală. Deși titlul de proprietate poate fi emis de comisia departamentală în pofida refuzului persoanei interesate de a semna procesul-verbal și de a accepta terenul atribuit, aceasta procedura, care are caracter forțat, este utilizată numai de către autorități în mod excepțional. 31. Reclamantul contestă teza guvernului. El observă că, la data pronunțării hotărârii din 8 ianuarie 1993, terenul care a aparținut bunicii sale era liber și că autoritățile locale au emis ulterior titluri de proprietate unor terți pe această temă. 32. El susține că nu a fost invitat oficial de autoritățile locale să participe la punerea în posesie a unui teren și că nu i s-a comunicat nicio decizie, așa cum s-a dorit la articolul § 3 și 4 din Regulamentul de aplicare a legii nr. 18/1991 pentru ca acesta să poată contesta hotărârea în justiție, după caz. El susține că, dacă i s-ar fi făcut o ofertă valabilă, intenționa să condamne autoritățile la executarea hotărârii din 8 ianuarie 1993 ar fi fost respinsă ca fiind nefondată de instanțele naționale. 33. El observă că terenul de 3,51 ha, care i-a fost atribuit, este de o valoare semnificativ egală cu cea care a aparținut bunicii sale și care nu s-a opus niciodată reconstituirii dreptului său de proprietate pe acest teren pe care îl folosește, apropo, din 1995. În ceea ce privește terenul de 6,48 ha, el subliniază că atât cel identificat în procesul-verbal din 11 noiembrie 1999 că cel identificat la 15 ianuarie 2004 au o valoare inferioară terenului care îi aparținea bunicii sale și că acesta a fost împărțit în cinci parcele îndepărtate unele de altele. 34. Curtea amintește că, potrivit unei jurisprudențe constante, executarea unei hotărâri sau a unei hotărâri, din orice instanță, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces În sensul articolului 6 din convenție, dreptul la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și obligatorie să rămână indelebilă în detrimentul unei părți (Imobilitate Saffi Italia [GC], nr 2774/93, § 63 CEDH 1999-V). 35. Curtea admite, împreună cu guvernul, că dreptul de acces la un Tribunalul nu poate obliga un stat să execute fiecare hotărâre cu caracter civil, indiferent de circumstanțe (Sangier Franța) 50342/99, § 39, 27 mai 2003. Cu toate acestea, Comisia constată că, în cazul în care administrația refuză sau omite executarea garanțiilor prevăzute la art. 6 de care a beneficiat justițiabilul în timpul fazei judiciare a procedurii ( Hornsby, § 41). 36. În cazul de față, comisiile locale și departamentale erau competente exclusiv pentru a asigura respectarea hotărârii din 8 ianuarie 1993, și anume pentru a pune reclamantul în posesia unui teren de 9,99 ha în interiorul perimetrului orașului Satu Mare și pentru a-i elibera titlul de proprietate. Pe de altă parte, Curtea constată că nu se contestă faptul că, în speță, hotărârea menționată anterior nu a fost anulată sau modificată ca urmare a exercitării unei căi de atac prevăzute de lege (Croitoriu România, 54400/00, 2004, punctul 28). 37. Curtea constată că hotărârea din 8 ianuarie 1993 nu indică locul pe care reclamantul trebuia să își reconstituie dreptul de proprietate, întrucât comisia locală este competentă în acest scop. Curtea constată, de asemenea, că reclamantul a fost pus în posesia în 1995 a unui teren de 3,51 ha, astfel încât hotărârea să fie executată parțial. 38. Deși guvernul susține că comisia locală a luat inițiativa de a pune reclamantul în posesia unui teren de 6,48 ha, în ultimul rând, contestă aceste afirmații și susține că nu a fost niciodată informat în mod oficial cu privire la o eventuală punere în posesia sa. În această privință, Curtea constată că sistemul elaborat de autoritățile naționale nu permite să se știe cu exactitate dacă reclamantul a luat efectiv cunoștință de conținutul ofertelor de punere în posesie făcute de autoritățile naționale. 39. Cu toate acestea, în acest caz, la 17 mai 2002, tribunalul departamental din Satu Mare a condamnat comisia locală să execute hotărârea din 8 ianuarie 1993, ceea ce demonstrează că, potrivit instanțelor naționale, eventualele oferte făcute reclamantului înainte de această dată nu erau conforme cu hotărârea menționată anterior. motiv de a se abate, în cazul de față, de la concluziile hotărârii din 17 mai 2002 și consideră că procesul-verbal din 11 noiembrie 1999 nu constituie o executare efectivă a hotărârii din 8 ianuarie 1993. 40. Desigur, la 14 ianuarie 2004, comisia locală a pus reclamantul în posesia unui teren care corespunde sistemului de judecată din 8 ianuarie 2004 ianuarie 1993 și, la 24 februarie 2004, i-a fost eliberat un titlu de proprietate. Cu toate acestea, Curtea consideră că această executare nu a fost efectivă, în măsura în care reclamantul nu a fost informat cu privire la aceasta în condițiile impuse de lege și în cazul în care nu a putut nici să o conteste, nici să identifice terenurile atribuite. 41. Cu toate acestea, Curtea constată că, în august 2006, reclamantul a intrat în posesia titlului său de proprietate. Deși este adevărat că a trebuit să facă demersuri pentru a obține acest titlu și pentru a acoperi astfel lipsa de comunicare, este adevărat că, începând cu această dată, a avut posibilitatea de a identifica terenurile care i-au fost atribuite, de a le deține și de a contesta în fața instanțelor naționale procesul-verbal de punere în posesie și titlul de proprietate. În această privință, Curtea arată că instanțele naționale sunt competente să examineze aplicarea legii 18/1991 de către comisiile administrative, inclusiv localizarea terenurilor care urmează să fie restituite (a se vedea punctele 20-22 de mai sus, precum și cauza Glod c. România, nr 41134/98, § 38, 16 septembrie 2003). 42. Cu toate acestea, Curtea amintește că a considerat deja că omisiunea autorităților de a se conforma într-un termen rezonabil unei decizii definitive poate duce la o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, în special atunci când obligația de executare a deciziei în cauză aparține unei autorități administrative (a se vedea, mutatis mutandis Metaxas c. Grecia, n 8415/02, § 26, 27 mai 2004, Burdov, citată anterior, §§ 36-38, Timofeyev Rusia, n 58263/00, § 41-42, 23 octombrie 2003 și Dubenko Ucraina, n 74221/01, § 36, 11 ianuarie 2005). În cazul de față, perioada care trebuie luată în considerare a început numai cu intrarea în vigoare, la 20 iunie Astfel, deși comisiile l-au pus pe solicitant în posesia unui teren și i-au eliberat un titlu de proprietate, acestea nu au făcut acest lucru decât după o perioadă anormal de lungă, respectiv 12 ani și aproximativ două luni. 43. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în aplicare cu celeritate hotărârea favorabilă reclamantului. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 LA CONVENȚIA 44. Reclamantul denunță o încălcare a dreptului său de proprietate ca urmare a neexecutării de către autoritatea administrativă competentă a hotărârii din 8 ianuarie 1993. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Pe fond 46. Guvernul constată că hotărârea din 8 ianuarie 1993 nu a dat naștere în patrimoniul reclamantului sau un drept de proprietate (Brumerescu). C. România [GC], nr. 28342/95, § 70, CEDO 1999 VII), nici o creanță constituită (Pressos Compania Naviera S.A. și alții c. Belgia, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A n 332, p. 21, § 29), dar, în cel mai bun caz, o speranță legitimă de a-și reconstitui dreptul de proprietate. În măsura în care hotărârea din 8 ianuarie 1993 nu conferă reclamantului o creanță sigură, lichidă și exigibilă, întrucât localizarea terenului nu era identificată și nu era prevăzută nicio compensație prin lege ca alternativă la refacerea dreptului de proprietate. 1, Guvernul consideră că intervenția în dreptul său de proprietate nu este imputabilă autorităților naționale, din moment ce acesta a refuzat în mod sistematic punerea sa în posesie. 47. Reclamantul consideră că hotărârea din 8 ianuarie 1993 a creat în patrimoniul său un drept de proprietate pentru un teren de 9,99 ha cu o valoare echivalentă cu cea care a aparținut bunicii sale. 48. Curtea amintește că noțiunea de "bunuri" poate cuprinde atât bunuri în prezent, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în temeiul cărora recurenta poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a obține dreptul efectiv de proprietate (Kopecky c. Slovacia [GC], n 44912/98, § 35, 28 septembrie 2004).În cazul de față, Curtea constată că hotărârea din 8 ianuarie 1993 a creat în beneficiul recurentului speranța legitimă mai degrabă de a fi pus efectiv în posesia unui teren de 9,99 ha și de a obține titlul de proprietate. În aceste condiții, creanța sa este suficient de stabilită pentru a constitui o valoare patrimonială (1) din Protocolul nr. 49. Curtea constată că hotărârea din 8 ianuarie 1993 nu a fost executată integral într-un termen rezonabil, ceea ce este imputabil autorităților administrative competente. Prin urmare, imposibilitatea reclamantului de a obține executarea imediată și completă a hotărârii în cauză se analizează printr-o interferență în dreptul său la respectarea bunurilor sale, care intră sub incidența primei teze a primului paragraf de la art. 1 din Protocolul 1 (Acatrini c. România, nr. 7114/02, § 51, 26 octombrie 2006). 50. În timp ce este adevărat că reclamantul a fost în prezent în posesia unui teren, în conformitate cu hotărârea din 8 ianuarie 1993, Curtea consideră că, din cauza întârzierii în executarea imputabilă autorităților, a suferit un prejudiciu care rezultă din lipsa de plăcere a bunului său timp de mulți ani (Sabin Popescu citată anterior, §§ 80-81). Guvernul nu a oferit nicio justificare valabilă pentru această interferență; prin urmare, aceasta a fost arbitrară și a încălcat principiul legalității. O astfel de concluzie scutește Curtea de a verifica dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele de salvgardare a drepturilor individuale ale reclamanților ( Metaxas citată anterior, punctul 31). 51. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 52. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. În scrisoarea sa din 8 noiembrie 2006, acesta solicită, dacă nu este pus în posesie, 2 2 268 000 de persoane. EUR (EUR) pentru prejudiciul material, care corespunde valorii terenului de 6,48 ha. Reclamantul a stabilit acest preț pe baza unei oferte de cumpărare făcute de o agenție imobiliară pentru terenul care aparținea bunicii sale. 2004 să fie anulat și să i se elibereze un nou titlu pentru terenul de 3,51 ha a cărui locație nu este contestată; de asemenea, solicită 40 000 EUR pentru pierderea de câștig pentru terenul de 6,48 ha, sumă care a fost calculată de managerul terenului de 3,51 ha și de un expert contabil, fără ca aceste documente să fie depuse la dosar; solicită 50 54. Guvernul susține că hotărârea din 8 ianuarie 1993 a fost executată integral, întrucât reclamantul a fost pus în posesia unui teren care corespunde condițiilor impuse de această hotărâre. Acesta ia notă de faptul că reclamantul nu putea fi pus în posesia terenului în fosta locație, în măsura în care acesta nu mai era liber și că întârzierea în punerea în posesie se datorează refuzului său de a accepta terenul propus. 55. Guvernul consideră că suma solicitată pentru pierderea de venituri este excesivă, că aceasta a fost calculată pe baza valorii terenului propus. teren care a aparținut bunicii reclamantului, în timp ce nicio hotărâre judecătorească nu și-a recunoscut dreptul de proprietate pe acest teren; în plus, acesta susține că jurisprudența Curții nu este în favoarea acordării unei sume ca urmare a lipsei de câștig în situații similare cu cea a reclamantului. 56. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul consideră că o constatare a încălcării ar fi suficientă pentru a remedia presupusul prejudiciu moral al reclamantului și consideră excesivă suma solicitată în acest sens. 57. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări antrenează obligația juridică a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI). 58. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în durata nepunerii în aplicare a obligației de a pune reclamantul în posesia unui teren de 6,48 ha în temeiul unei hotărâri din 8 ianuarie 1993 și de a-i elibera un titlu de proprietate. 59. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a neexecutării, pentru o lungă perioadă de timp, a hotărârii în cauză. Cu toate acestea, în ceea ce privește lipsa de câștig cauzată de imposibilitatea de a se bucura de terenul său, Curtea constată că, deși a fost informat, la 5 februarie 2004 de cerințele impuse de art. 60 din Regulamentul Curții privind cererile de satisfacție echitabilă, reclamantul nu și-a însoțit pretențiile cu documentele justificative relevante; prin urmare, acesta nu a trimis nici expertiză, nici, eventual, o hotărâre judecătorească care să ateste valoarea prejudiciului; prin urmare, în lipsa unor dovezi relevante, Curtea nu poate specula asupra valorii deficitului de câștigat și consideră că nu este necesar să se acorde reclamantului o despăgubire în acest sens Alte România (satisfacție echitabilă), nr. 78047/01, § 18, 16 noiembrie 2006). 60. În schimb, Curtea admite că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert din cauza, în special, a frustrării cauzate de întârzierea executării hotărârii pronunțate în favoarea sa și că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare de încălcare. Statuând în echitate, astfel cum se prevede la art. 41 din Convenție, Curtea atribuie recurentului 7 200 EUR pentru daune morale suferite. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 61. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Interese moratorii 62. Curtea consideră că este adecvat să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. cererea admisibilă afirmă că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, 7 200 EUR (șapte mii două sute de euro) pentru daune morale suma în cauză va fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului și ar trebui adăugată la aceasta orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 27 septembrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Moduler Președintele