AFFAIRE BELASIN c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

15.11.2007

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Violation de P1-1

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2007
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE BELASIN c. ROUMANIE (CtEDO, 2007)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BELASIN c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 15402/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 15 noiembrie 2007 DEFINITIVF 15/02/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cauza Belasin c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din dnii. B.M. Zupančič, președinte, C. Bîrsan, E. Fura-Sandström, A. Gyulumyan, E. Myjer, I. Ziemel, I. Berro-Lefevre, judecători și S. Quesada, grefier de secțiune După ce a intenționat în camera Consiliului la 18 octombrie 2007, Renunță hotărârea adoptată la această dată procedurală La originea cazului (n 15402/04) îndreptată împotriva României și dintre care doi cetățeni germani, Helene Belasin și Peter Belasin ( La 5 octombrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. Prevalând de dispozițiile articolului 29 alineatul (3), aceasta a decis că va fi examinată în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei. În temeiul articolului 44 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură, Comisia a comunicat, de asemenea, o copie a cererii adresate guvernului german care nu și-a dorit să își prezinte punctul de vedere cu privire la caz. cladire si teren de 1 600 m2, situata la nr. 35 de strada Republicii din Buzias in Romania, inscrisa pe cartea funciara la numarul 293. In 1988, statul a luat in posesie proprietatea in temeiul Decretului nr. 223/1974, conform căruia persoanele care emigrau in strainatate erau obligate sa transfere statului proprietatile lor imobiliare printr-o compensatie ( Decretul nr. 223/1974 Din dosar reiese că, cu această ocazie, statul le-a acordat reclamanților 9 731 lei români, ca reparație reprezentând valoarea jumătate din proprietate. Statul și-a transcris dreptul de proprietate pe cartea funciară. La 22 ianuarie 1997, statul a vândut clădirea soților domnului 22 decembrie 2001, reclamanții au sesizat instanța de primă instanță. instanța Lugoj a unei acțiuni împotriva Consiliului local al lui Buziaș și a soților M. pentru a face să se constate ilegalitatea titlului de stat asupra bunurilor în cauză și nulitatea contractului de vânzare, precum și pentru a ordona transcrierea dreptului lor de proprietate pe cartea funciară. printr-o hotărâre din 11 martie 2002, instanța a respins acțiunea reclamanților. Prin hotărârea din 1 martie 2002, În iulie 2002, tribunalul județ din Timiș le-a respins apelul. Reclamanții au formulat o acțiune împotriva acestei hotărâri. Prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2002, Curtea de Apel din Timișoara a admis recursul lor și a constatat că bunurile au trecut ilegal pe proprietatea statului. Curtea de Apel a hotărât că statul nu avea un titlu valabil asupra bunului în cauză, în măsura în care partea bunului care îi aparținea reclamantei a trecut în patrimoniul său prin intermediul unei compensații derizoriu și că partea care aparținea reclamantului a trecut prin patrimoniul statului fără nicio compensație. În aceste circumstanțe, bunul în litigiu nu putea face obiectul unui contract de vânzare în temeiul Legii nr. 112/1995 care reglementează situația bunurilor pentru care statul avea un titlu valabil. În plus, instanța de apel reține că soții M. au fost de rea credință în momentul încheierii contractului de vânzare. Prin urmare, aceasta a avut un titlu valabil. a constatat că contractul de vânzare din 22 ianuarie 1997 era pătat de nulitate și a ordonat eliminarea dreptului de proprietate al soților domnului și transcrierea dreptului de proprietate al reclamanților pe cartea funciară 10. În 2003, procurorul general al României a formulat în fața Curții Supreme de Justiție o acțiune în anulare împotriva acestei hotărâri. El a susținut că, interpretând legislația internă, Curtea de Apel a comis erori grave de drept, ceea ce a dus la o soluție greșită a litigiului. 223/1974 prin decizia consiliului local. În orice caz, presupusa ilegalitate a naționalizării nu afecta valabilitatea contractului de vânzare în măsura în care acesta fusese încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și că soții M. erau de bună credință la încheierea sa. 11. Prin hotărârea din 20 octombrie 2004, pronunțată la 6 decembrie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție (fosta Curte Supremă de Justiție) a admis acțiunea în anulare, a clasat hotărârea din 25 septembrie 2002 și a respins acțiunea reclamanților și a considerat că dispozițiile legii 10/2001 erau aplicabile în cazul de față și întrucât clădirea a trecut ilegal în patrimoniul statului. Cu toate acestea, în aplicarea articolului 46 alineatul (2) din Legea nr. 10/2001, Comisia a considerat că contractul de vânzare din 22 ianuarie 1997 era valabil în măsura în care respecta prevederile Legii nr. 112/1995 și că soții M. erau de bună credință la încheierea sa. 12. Prin decizia din 26 iunie 2006, primăria a constatat dreptul reclamanților de a obține o indemnizație în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru clădirea naționalizată. Din dosar reiese că până în prezent nu li s-a plătit nicio indemnizație. II. DREPTUL INTERN PERTINENT 13. Dispozițiile legale relevante sunt descrise în Hotărârea Mașinexport Import Industrial Group SA c. România, 22687/03, § 22, 1 decembrie 2005), Strain și altele România 57001/00, § 26, 21 iulie 2005), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Radu c. România 13309/03, § 18-20, 20 iulie 2006). ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEZATĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 14. Reclamanții susțin că contestarea hotărârii definitive din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel de la Timișoara a încălcat principiul securității rapoartelor juridice. Prin urmare, ele invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, care se citește astfel în partea sa relevantă Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) Instanță independentă și imparțială (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 15. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fondul Tezei părților 16. După ce a făcut trimitere la principiile dezafectate ale Hotărârii Brumărescu c. România ([GC], n 28342/95, CEDO 1999 VII), Guvernul consideră că prezenta cauză se diferențiază de cauza Masinexport Import Industrial Group SA c. România , (n 22687/03, 1 decembrie 2005), în măsura în care, în cazul de față, litigiul opoza, cu excepția consiliului local, a particularilor care au obținut, de altfel, decizii favorabile în primul și în al doilea rând. Potrivit guvernului, acțiunea în anulare introdusă de procurorul general viza să asigure respectarea principiului legalității, în măsura în care Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat că instanța de apel, singura care a luat o hotărâre în favoarea reclamanților, a făcut o apreciere eronată a probelor. 17. În cele din urmă, guvernul amintește că Codul de procedură civilă a fost modificat și a eliminat calea extraordinară de acțiune în anulare în materie civilă. 18. Reclamanții nu au prezentat observații ca răspuns la cele ale guvernului. Evaluarea Curții 19. Curtea amintește că dreptul la un proces echitabil în fața unui Tribunalul, garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care prevede preeminența dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. 20. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității rapoartelor juridice, care, printre altele, dorește ca soluția dată definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai fie pusă în discuție (Brumărescu, § 61). În temeiul acestui principiu, nicio parte nu este împuternicită să solicite supravegherea unui Hotărârea definitivă și executorie în scopul unic de a obține o reexaminare a cauzei și o nouă hotărâre cu privire la aceasta. Supravegherea nu trebuie să devină un apel deghizat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Acesta nu poate fi exclus de la acest principiu decât atunci când există motive substanțiale și imperative care impun acest lucru ( Riabykh c. Rusia, nr. 52854/99, § 52, CEDO 2003 IX. 21. Curtea observă că anularea unei hotărâri judecătorești definitive nu a fost motivată, în acest caz, de existența unor dovezi noi care nu erau disponibile anterior părților și care erau de natură să influențeze rezultatul procedurii (Pravednaya c. Rusia, 69529/01, § 27, 18 noiembrie 2004). Această anulare s-a întemeiat în speță numai pe presupusa apreciere incorectă a probelor de către instanța care acționează în ultimă instanță. Or, acest argument nu este suficient pentru a justifica anularea unei decizii definitive, în pofida faptului că particularii erau, de asemenea, parte la procedură (a se vedea, printre multe altele, Raicu c. România, n 28104/03, § 25, 19 octombrie 2006 și Popea România, n 6248/03, § 33-37, 5 octombrie 2006). 22. Curtea arată, de asemenea, că în prezenta cauză se regăsesc elementele care au condus la aceasta, în cauza SC Mașinexportimport Industrial Group SA menționată anterior. să încheie cu necunoașterea principiului securității rapoartelor juridice și, prin urmare, cu încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție, și anume intervenția într-un litigiu civil al unei autorități, în speță procurorul general, care nu a fost parte la procedură, și contestarea unei hotărâri definitive care a trecut în forță de lucru judecat 23. Aceste elemente sunt suficiente pentru a concluziona Curții că anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărârii definitive din 25 septembrie 2002 a încălcat principiul securității rapoartelor juridice, aducând astfel atingere dreptului reclamanților la un proces echitabil. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL N 1 LA CONVENȚIA 24. Reclamanții se plâng că hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție din 20 octombrie 2004 a avut ca efect încălcarea dreptului lor la respectarea bunurilor lor, astfel cum este recunoscută la art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel cum a fost formulat Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Guvernul consideră că intervenția în dreptul de proprietate al reclamanților care rezultă din acțiunea în anulare a fost, la momentul faptelor, prevăzută de lege și are un scop legitim, și anume buna administrare a justiției, în măsura în care instanța de apel a făcut o apreciere eronată a probelor. În ceea ce privește proporționalitatea intervenției, guvernul ia notă de faptul că, în afară de autoritățile statului, persoane fizice au fost, de asemenea, parte la litigiu. În plus, potrivit guvernului, reclamanții vor primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 27. Guvernul subliniază dificultățile legate de reglementarea problemei clădirilor naționalizate și face o prezentare a legilor adoptate succesiv de către stat în acest domeniu după 1989. În acest sens, el rezumă obiectivele legilor n 112/1995, 10/2001, aceasta din urmă fiind prima lege care reglementează în mod global problema imobilelor naționalizate și, în același timp, stabilește echilibrul dintre cerința de reparație și securitatea rapoartelor juridice și, în final, 244/2005, care a modificat și completat legea nr. 10/2001, prin instituirea cadrului instituțional și financiar pentru o aplicare mai eficientă a acestei din urmă legi. 28. Guvernul susține că autoritățile naționale beneficiază de o largă putere discreționară, nu numai în ceea ce privește alegerea măsurilor de asigurare a respectării drepturilor patrimoniale sau de reglementare a dreptului de proprietate, ci și în ceea ce privește timpul necesar pentru punerea lor în aplicare. 247/2005, stabilește principiul acordării unei despăgubiri echitabile și nelimitate, stabilite printr-o decizie a Comisiei administrative centrale pe baza unei expertize și accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea clădirii nu este posibilă, despăgubirea se va face prin emiterea de titluri de participare la un organism colectiv de valori mobiliare ( Proprietatea ), la valoarea bunului stabilit prin expertiză. 29. Guvernul concluzionează că despăgubirea prevăzută de legislația românească îndeplinește cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 și că întârzierea înregistrată în acordarea despăgubirii nu rupe Curtea a Uniunii Europene (denumită în continuare "Comisia") a constatat că nu există niciun motiv întemeiat pentru a stabili dacă o măsură constituie ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE, în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE și al articolului 107 alineatul (1) din TFUE. Curtea amintește că dreptul de proprietate al reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost stabilit prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2002 și subliniază că dreptul astfel recunoscut nu era revocabil. Prin urmare, reclamanții aveau un bun Curtea de Casație și Justiție, rejudecând fondul cauzei și respingând acțiunea în anulare a contractului de vânzare, creează o situație dacă nu identică, cel puțin similară cu cea a reclamanților în cauza Strain și alții c. România, (n 57001/00, § 43, 21 iulie 2005; a se vedea, de asemenea, Sebastian Taub c. România, n 58612/00, § 38-40, 12 În consecință, Curtea constată că, la sfârșitul procedurii în cauză, două titluri de proprietate coexistă asupra aceluiași bun și că reclamanții se află în imposibilitatea de a obține beneficiul bunului de care au fost recunoscuți proprietari. 33. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din speță și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la convenție (a se vedea, printre altele, Porteanu c. România, n 4596/03, § 35, 16 februarie 2006). 34. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiunile în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun altora unor terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării în justiție într-un mod definitiv a dreptului de proprietate al altora, se analizează într-o O astfel de privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine articolului 1 din Protocolul nr. 35. Curtea constată că ordonanța de urgență a guvernului nr. 81/2007, adoptată recent, vizează accelerarea procedurii de despăgubire pentru bunurile luate în mod abuziv de către stat. Cu toate acestea, Curtea constată că, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei indemnizații. 36. Având în vedere cele de mai sus și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor le-a cauzat o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantate prin art. 1 din Protocolul nr. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 37. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Reclamanții solicită restituirea clădirii în litigiu, compusă din construcții și terenuri conexe. Ei nu solicită despăgubiri pentru eventualul lor prejudiciu moral. 39. Guvernul observă că, deși restituirea in integrum fie cel mai bun mod de a remedia un prejudiciu, o despăgubire poate fi acordată de Curte atunci când această restituire se dovedește imposibilă. În această privință, el arată că bunul în litigiu este ocupat în prezent de titularii contractului de vânzare. El apreciază valoarea bunului compus din construcție și terenul aferent 45 047 EUR (EUR) și furnizează în acest scop un Raportul de expertiză din aprilie 2007 consideră, în același timp, că reclamanții trebuie să restituie suma de aproximativ 700 USD pe care au primit-o în 1988 la naționalizare (a se vedea punctul 6 de mai sus). 40. Curtea amintește că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică obligația juridică a statului pârât de a pune capăt încălcării și de a elimina consecințele acesteia astfel încât să se restabilească cât mai mult posibil situația anterioară acesteia (Iatridis Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], 31107/96, § 32, CEDO 2000-XI. Aceasta arată că singura bază pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă, în speță, în anularea unei hotărâri definitive, în necunoașterea principiului securității juridice și a dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor. 41. Curtea consideră că, în circumstanțele cauzei, restituirea bunului în litigiu reclamanților, al cărui drept de proprietate a fost confirmat prin hotărârea definitivă din 25 septembrie 2002 a Curții de Apel de la Timișoara, ar plasa pe cât posibil părțile interesate într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerințele articolelor 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu au fost ignorate. În caz contrar, pentru statul pârât de a proceda la o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru daune materiale, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului. 42. În cazul de față, în ceea ce privește stabilirea valorii despăgubirii care poate fi plătită reclamanților, Curtea constată că numai guvernul a furnizat un raport de expertiză cu privire la valoarea bunului compus din construcție și de teren imputabil. Având în vedere informațiile de care dispune cu privire la prețurile de pe piața imobiliară locală și observațiile părților, Comisia estimează valoarea de piață actuală a bunului la 45 047 EUR. Cu toate acestea, suma deja primită de solicitanți cu titlu de despăgubire în 1988 a cărei valoare actuală a fost stabilită în mod echitabil ar trebui să fie dedusă; prin urmare, suma care trebuie plătită în comun reclamanților pentru prejudiciul material este de 40 000 EUR. Costuri și cheltuieli de judecată 43. Reclamanții nu au solicitat rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. 44. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care a solicitat acest lucru. Prin urmare, Curtea nu acordă reclamanților nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 45. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția menționată pe care statul pârât trebuie să le restituie reclamanților clădirea situată la Buziaș, la nr. 35 din strada Republicii, compusă dintr-o clădire și dintr-un teren care se încadrează în cele trei luni de la data la care prezenta hotărâre a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, în lipsa unei astfel de restituiri, l nota pârâtă trebuie să plătească în comun reclamanților, în același termen de trei luni, 40 000 EUR (cca o mie de euro) pentru daune materiale pe care suma în cauză va trebui să o convertească în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului și ar trebui să se adauge acesteia orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la expirarea termenului respectiv și până la plata acestuia, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Quesada Boštjan Dl Zupančič Moduler Președinte