SECȚIUNEA A TREIA CAUZA VARVARA STANCIU c. ROMÂNIA Cerere nr. 26533/05) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 Februarie 2008 DEFINIF 21/05/2008 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. În cazul Varvara Stanciu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Boštjan M. Zupančič, președinte, Corneliu Biersan, Elisabet Fura-Sandström, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, David Thór Björgvinsson, Isabelle Berro-Lefevre, judecători și Santiago Quesada grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 ianuarie 2008, Întocmirea hotărârii adoptate la această dată procedurală La originea cauzei se află o cerere (n 26533/05) îndreptată împotriva României și a cărei resortisantă a acestui stat, dl Varvara Catălina Stanciu ( La 6 iunie 2007, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. În conformitate cu art. 29 alineatul (3) din Convenție, aceasta a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 18 ianuarie 1996, reclamanta, P.T. și R.I. au sesizat Tribunalul de Primă Instanță din Petroșani cu o acțiune îndreptată împotriva colegilor de cameră în vederea constatării dreptului lor exclusiv de proprietate pe mansardă și pe mai multe părți ale casei pe care o locuiau și a nulității unui contract în viager din 1984 prin care B.I. După ce a amânat cazul de șase ori, în principal pentru a permite reclamantei să plătească taxa de timbru datorată, la ședința din 16 decembrie 2007, Octombrie 1996, Tribunalul de Primă Instanță din Petroșani a primit cererea părții interesate de a ordona două expertize, printre care topografia și cealaltă proprietate, precum și solicitarea colegelor de cameră pârâte de a asculta doi martori. Experimentele au fost depuse la audierile din 23 aprilie și 17 septembrie 1997. După ce a introdus consiliul local al Petroșani în procedură, dat fiind că autoritățile erau incluse în cartea funciară în calitate de coproprietari în subdiviziuni asupra unei părți a clădirii în litigiu, printr-o hotărâre din 17 iunie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Petroșani a acceptat parțial acțiunea recurentei și a P.T. și R.I. El a constatat dreptul lor de proprietate asupra anumitor piese ale casei aflate în litigiu, dar a respins cererea de a constata nulitatea contractului de vânzare viager. Prin decizia din 19 noiembrie 1998, tribunalul departamental din Hunedoara a primit apelul invocat de reclamantă, P.T. și R.I. împotriva hotărârii menționate anterior și a trimis dosarul Tribunalului de Primă Instanță, pe motiv că rezultatul cererii de anulare a contractului de vânzare viager depindea de examinarea dreptului de proprietate al părților interesate asupra diferitelor părți ale casei aflate în litigiu. În perioada 21 mai 1999 - 14 ianuarie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Petroșani a amânat cazul de mai multe ori pentru ca o nouă expertiză topografică, ordonată la cererea inculpaților, să fie efectuată și plătită la dosarul cazului. 10. Prin hotărârea din 13 aprilie 2000, Tribunalul de Primă Instanță din Petroșani a respins acțiunea formulată de reclamantă, P.T. și R.I. 11. printr-o decizie din 1 februarie 2001, tribunalul departamental din Hunedoara a primit apelul invocat de reclamantă, P.T. și R.I. și a trimis cazul din nou Tribunalului de Primă Instanță din Petroșani. Tribunalul departamental a hotărât că Tribunalul de Primă Instanță nu a furnizat motive pentru a respinge cererea de constatare a nulității contractului de vânzare în viager, astfel cum îi fusese indicat în decizia anterioară de trimitere din 19 noiembrie 1998, și că nu examinase în special drepturile de proprietate pretinse în lumina înscrierilor din registrul funciar. 12. După ce a ordonat o nouă expertiză topografică, printr-o hotărâre din 18 ianuarie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Petroșani a primit parțial acțiunea formulată de reclamantă, P.T. și R.I., care a constatat nulitatea parțială a contractului de vânzare prin viager care viza o parte din mansarda casei. 13. După ce a amânat cazul de mai multe ori, în special pentru ca un expert să completeze raportul de expertiză tehnică și să răspundă obiecțiilor părților, suplimentar solicitat de reclamantă și considerat util de către instanța care a adăugat întrebări pentru expert, printr-o decizie din 23 martie 2004, tribunalul departamental din Hunedoara a acceptat apelul colegilor de cameră pârâti și l-a respins pe cel al recurentei. a modificat hotărârea menționată anterior în sensul de a respinge cererea de nulitate parțială a contractului de vânzare viager și a precizat că reclamanta, P.T. și R.I. nu aveau un drept exclusiv asupra părții din casa pe care o revendicaseseră, având în vedere distribuirile anterioare și rapoartele experților realizate în această privință, precum și coproprietatea cu părțile comune 14. Prin hotărârea din 19 ianuarie 2005, Curtea de Apel din Alba Iulia a respins recursul formulat de recurentă ca nefondat. Curtea de Apel a hotărât că recurenta tindea într-adevăr să pună în discuție o împărțire realizată în 1957 și că nu și-a dovedit dreptul de proprietate pe o parcelă suplimentară de 213 m, care era proprietatea indivizibilă a autorităților și a colegilor de cameră pârâti. ÎN DREPTUL PRIVIND VIOLAȚIA ALEGATĂ A ARTICOLULUI 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 15, recurenta a susținut că durata procedurii a încălcat principiul termenului rezonabil de termen stabilit la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un interval de timp rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 16. Guvernul se opune acestei teze. Comitetul consideră că cauza avea un caracter complex, în ceea ce privește examinarea dreptului de proprietate al părților în cadrul procedurii interne asupra unei părți a casei în cauză și că nu au existat perioade lungi de inactivitate imputabile autorităților. Acesta subliniază că durata procedurii se explică prin faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, instanțele neputând interveni în desfășurarea procedurii împotriva voinței părților și că acestea din urmă au utilizat toate mijloacele procedurale puse la dispoziția acestora. 17. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 18 ianuarie 1996 și s-a încheiat la 19 ianuarie 2005. Prin urmare, a durat nouă ani, pentru șapte instanțe și trei grade de jurisdicție. Cu privire la admisibilitate 18. Curtea constată că acest motiv nu este în mod evident nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, aceasta arată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 20. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 21. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în cazul de față. în special, recunoscând că cauza prezenta o anumită complexitate și că părțile, prin cererile lor privind administrarea probelor, au contribuit parțial la prelungirea procedurii, Curtea consideră că atitudinea lor nu poate explica durata generală a procedurii. În această privință, Comisia reiterează că, chiar și în sistemele juridice care consacră principiul desfășurării procesului de către părți, atitudinea părților interesate nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită prin art. 1 menționat anterior. Același lucru este valabil și în cazul în care colaborarea unui expert se dovedește necesară în cursul procedurii (a se vedea mutatis mutandis, Sürmeli c. Germania [GC], n 75529/01, § 129, EHR 2006 ...). În acest caz, mai multe expertize au fost considerate utile de către instanțele interne pentru soluționarea unui litigiu care se referea numai la problema dreptului de proprietate al persoanelor interesate asupra unei părți a unei case. 22. În ceea ce privește comportamentul instanțelor, Curtea constată că desfășurarea procedurii a fost prelungită ca urmare a a două trimiteri ale cauzei de către instanța de apel pentru o nouă examinare în primă instanță, din cauza omisiunilor Tribunalului de Primă Instanță din Petroșani. În acest sens, Curtea constată că rezultă din hotărârea pronunțată în apel de către Tribunalul de departament din Hunedoara la data de 1 februarie 2001 că, la cea de-a doua examinare a cauzei, Tribunalul de Primă Instanță nu respectase indicațiile date de instanța de trimitere, ceea ce a dus la o nouă trimitere a cauzei. Curtea constată că, în speță, cazurile succesive cu trimitere se datorează erorilor comise de instanțele inferioare în momentul examinării cauzei și reamintește că repetarea acestor cazuri indică o deficiență de funcționare a sistemului judiciar (Wierciszewska c. Polonia, 4331/98, 25 noiembrie 2003, § 46), în special că trimiterea cauzei putea continua la infinit, nu există dispoziții legale care să pună capăt acesteia (Cârstea și Grecu c. România, 56326/00, 15 iunie 2006, § 42). În plus, recurentei nu i se poate reproșa că a utilizat diverse acțiuni interne pentru a-și apăra drepturile (Simon c. France, n 66053/01, § 31, 8 iunie 2004). 23. Prin urmare, Curtea consideră că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul recurentei nu explică durata procedurii, luată în ansamblu. 24. Având în vedere cele de mai sus și jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil 25. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) punctul II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 26. În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta se plânge de rezultatul procedurii civile și de interpretarea probelor relevante de către instanțele interne. noiembrie 2007 ca răspuns la observațiile guvernului, recurenta se plânge, de asemenea, de faptul că ar fi fost afectată în dreptul său de a-și respecta bunurile din cauza respingerii acțiunii sale civile 27. În ceea ce privește motivul întemeiat pe art. 6 alineatul (1) din convenție, Curtea amintește că nu are sarcina de a se substitui instanțelor interne, deoarece revine în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor și instanțelor, de a interpreta elementele de probă și legislația internă ( Brualla Gómez de la Torrec. Spania din 19 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, p. 2995, punctul 31). Rolul Curții se limitează la verificarea compatibilității cu Convenția privind efectele acestei interpretări. Cu toate acestea, acțiunea recurentei a fost examinată de mai multe instanțe interne în fața cărora a putut prezenta afirmațiile și mijloacele de apărare pe care le-a considerat utile. Deciziile criticate au intervenit ca urmare a unei proceduri contradictorii, în absența unui arbitral, și au oferit motive pentru respingerea pretențiilor recurentei. 28. Prin urmare, acest motiv este în mod evident nefondat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. 29. 1, Curtea constată că reclamanta nu a fost invocată decât în observațiile sale din 15 noiembrie 2007, adică la mai mult de șase luni de la hotărârea definitivă din 19 ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel de la Alba Iulia în procedura în cauză. 30. Prin urmare, acest motiv este întârziat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 31. În conformitate cu art. 41 din convenție, în cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 26 400 EUR (EUR) pentru prejudiciul material cauzat de presupusa încălcare a dreptului său la respectarea bunurilor sale și 36 000 EUR pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit pe parcursul întregii proceduri civile. 33. Guvernul contestă aceste pretenții. 34. Curtea amintește că a ajuns la concluzia încălcării articolului 6 alineatul (1) din convenție în ceea ce privește durata procedurii civile în cauză. Prin urmare, aceasta nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins și respinge această cerere. În schimb, Curtea consideră că recurenta a suferit un prejudiciu moral din cauza duratei excesive a procedurii. Statuând în mod echitabil, Comisia îi acordă 2 000 EUR în acest sens. Costuri și cheltuieli de judecată 35. Oferind dovezi pentru o parte din sumele solicitate, reclamanta solicită, de asemenea, 1 820 EUR pentru cheltuielile și cheltuielile de judecată suportate în fața instanțelor interne și 3 975 EUR pentru cei implicați în fața Curții, sume reprezentând în special onorariile avocaților și cheltuieli de traducere și corespondență. 36. Guvernul contestă aceste pretenții. 37. Potrivit jurisprudenței Curții, un solicitant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care se stabilesc realitatea lor, necesitatea lor și caracterul rezonabil al ratei lor. În ceea ce privește cheltuielile suportate în procedura internă, Curtea admite că, în cauzele de durată a procedurii, prelungirea examinării unei cauze dincolo de termenul rezonabil Prin urmare, Curtea nu consideră că este rezonabil să aloce recurentei o sumă corespunzătoare unei părți din cheltuielile suportate în cadrul procedurii în cauză. În schimb, în ceea ce privește cheltuielile și cheltuielile de judecată aferente procedurii în fața Curții, trebuie remarcat că recurenta nu a fost reprezentată în niciun moment al procedurii și că nicio observație sau scrisoare prezentată Curții nu poartă semnătura avocatului care ar fi asistat-o în redactarea observațiilor în cauză. Curtea constată, pe de altă parte, că recurenta a furnizat documente justificative pentru cheltuieli de traducere. 38. În consecință, ținând seama de natura cauzei, de elementele aflate în posesia sa și de criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă alocarea sumei de 600 EUR în acest sens. Interese moratoriu 39. Curtea consideră că este oportun să se bazeze rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN CES MOTIVE, CURTEA, LA UNANIMITATE, Declară cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii și inadmisibilă pentru surplusul menționat 6 alin. (1) din Convenție afirmă că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 alin. (2) din Convenție, 2 000 EUR (2 000 EUR) pentru daune morale și 600 EUR (șase cenți) pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit sumele în cauză vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului numai de la expirarea termenului respectiv și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabile în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 21 februarie 2008 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Boštjan M. Zupančič Modululer
TROISIÈME SECTION
VARVARA STANCIU c. ROUMANIE
(
Requête n
o
26533/05)
ARRÊT
21 février 2008
21/05/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Varvara Stanciu c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Boštjan M. Zupančič,
président,
Corneliu Bîrsan,
Elisabet Fura-Sandström,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
David Thór Björgvinsson,
Isabelle Berro-Lefèvre,
juges,
et de Santiago Quesada
,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 janvier 2008,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
26533/05) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Varvara Cătălina Stanciu («
la requérante
»), a saisi la Cour le 1
er
juillet 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. R. H. Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 6 juin 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29 § 3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
La requérante est née en 1950 et réside à Petroșani.
5.
Le 18 janvier 1996, la requérante, P.T. et R.I. saisirent le tribunal de première instance de Petroșani d'une action dirigée contre des colocataires tendant à faire constater leur droit exclusif de propriété sur le grenier et sur plusieurs pièces de la maison qu'ils habitaient et la nullité d'un contrat en viager de 1984 par lequel B.I. avait vendu aux colocataires une partie de la maison en cause.
6.
Après avoir ajourné l'affaire à six reprises principalement pour permettre à la requérante de payer le droit de timbre dû, à l'audience du 16
octobre 1996, le tribunal de première instance de Petroșani accueillit la demande de l'intéressée de faire ordonner deux expertises, dont une topographique et l'autre immobilière, ainsi que la demande des colocataires défendeurs d'entendre deux témoins. Les expertises furent déposées au dossier aux audiences des 23 avril et 17 septembre 1997 respectivement.
7.
Après avoir introduit le conseil local de Petroșani dans la procédure, vu que les autorités figuraient dans le livre foncier en tant que copropriétaires en indivision sur une partie de l'immeuble litigieux, par un jugement du 17 juin 1998, le tribunal de première instance de Petroșani fit droit en partie à l'action de la requérante et de P.T. et R.I. Il constata leur droit de propriété sur certaines pièces de la maison en litige, mais rejeta la demande de constater la nullité du contrat de vente en viager.
8.
Par une décision du 19 novembre 1998, le tribunal départemental de Hunedoara accueillit l'appel relevé par la requérante, P.T. et R.I. contre le jugement précité et renvoya le dossier au tribunal de première instance, au motif que l'issue de la demande d'annulation du contrat de vente en viager dépendait de l'examen du droit de propriété des intéressés sur les différentes parties de la maison en litige.
9.
Entre le 21 mai 1999 et le 14 janvier 2000, le tribunal de première instance de Petroșani ajourna l'affaire à plusieurs reprises afin qu'une nouvelle expertise topographique, ordonnée à la demande des défendeurs, soit réalisée et versée au dossier de l'affaire.
10.
Par un jugement du 13 avril 2000, le tribunal de première instance de Petroșani rejeta l'action introduite par la requérante, P.T. et R.I.
11.
Par une décision du 1
er
février 2001, le tribunal départemental de Hunedoara fit droit à l'appel interjeté par la requérante, P.T. et R.I. et renvoya l'affaire une nouvelle fois au tribunal de première instance de Petroșani. Le tribunal départemental jugea que le tribunal de première instance n'avait pas fourni des motifs pour rejeter la demande tendant à constater la nullité du contrat de vente en viager, comme il lui avait été indiqué dans la précédente décision de renvoi du 19 novembre 1998, et qu'il n'avait pas examiné notamment les droits de propriété allégués au vu des inscriptions du livre foncier.
12.
Après avoir ordonné une nouvelle expertise topographique, par un jugement du 18 janvier 2002, le tribunal de première instance de Petroșani accueillit en partie l'action introduite par la requérante, P.T. et R.I., constatant la nullité partielle du contrat de vente en viager portant sur une partie du grenier de la maison.
13.
Après avoir ajourné l'affaire à plusieurs reprises notamment afin qu'un expert réalise un complément au rapport d'expertise technique et réponde aux objections des parties, complément demandé par la requérante et jugé utile par le tribunal qui ajouta des questions pour l'expert, par une décision du 23 mars 2004, le tribunal départemental de Hunedoara fit droit à l'appel des colocataires défendeurs et rejeta celui de la requérante. Il
modifia le jugement susmentionné dans le sens de rejeter la demande de nullité partielle du contrat de vente en viager et précisa que la requérante, P.T. et R.I. n'avaient pas un droit exclusif sur la partie de la maison qu'ils avaient revendiquée, vu les partages antérieurs et les rapports d'expert réalisés à cet égard ainsi que la copropriété sur les parties communes.
14.
Par un arrêt du 19 janvier 2005, la cour d'appel d'Alba Iulia rejeta le recours formé par la requérante comme mal fondé. La cour d'appel jugea que la requérante tendait en effet à remettre en question un partage réalisé en 1957 et qu'elle n'avait pas prouvé son droit de propriété sur une parcelle supplémentaire de 213 m
2
qui était la propriété indivise des autorités et des colocataires défendeurs.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
15.
La requérante allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du «
délai raisonnable
» tel que prévu par l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
16.
Le Gouvernement s'oppose à cette thèse. Il estime que l'affaire avait un caractère complexe, s'agissant d'examiner le droit de propriété des parties dans la procédure interne sur une partie de la maison en cause, et qu'il n'y a pas eu de longues périodes d'inactivité imputables aux autorités. Il relève que la durée de la procédure s'explique par le fait que le procès civil est gouverné par le principe de la disponibilité, les tribunaux ne pouvant intervenir dans la conduite de la procédure contre la volonté des parties, et que ces dernières ont utilisé tous les moyens procéduraux mis à leur disposition.
17.
La période à considérer a débuté le 18 janvier 1996 et s'est terminée le 19 janvier 2005. Elle a donc duré neuf ans, pour sept instances et trois degrés de juridiction.
A.
Sur la recevabilité
18.
La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité.
B.
Sur le fond
19.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement de la requérante et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
20.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 6 § 1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
21.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. En
particulier, tout en admettant que l'affaire présentait une certaine complexité et que les parties, par leurs demandes relatives à l'administration des preuves, ont contribué en partie à l'allongement de la procédure, la Cour estime que leur attitude ne saurait expliquer la durée globale de la procédure. Elle réitère à cet égard que, même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l'attitude des intéressés ne dispense pas les juges d'assurer la célérité voulue par l'article
6
1.précité. Il en est de même lorsque la collaboration d'un expert s'avère nécessaire au cours de la procédure (voir,
mutatis mutandis,
Sürmeli
c. Allemagne
[GC], n
o
75529/01, §
‑
...). En l'espèce plusieurs expertises ont été jugées utiles par les juridictions internes pour trancher un litige qui ne portait que sur la question du droit de propriété des intéressés sur une partie d'une maison.
22.
Quant au comportement des tribunaux, la Cour observe que le déroulement de la procédure a été allongé à la suite de deux renvois de l'affaire par la juridiction d'appel pour un nouvel examen en premier ressort, en raison des omissions du tribunal de première instance de Petroșani. Elle note à ce titre qu'il ressort de la décision rendue en appel par le tribunal départemental de Hunedoara le 1
er
février 2001 que, lors du deuxième examen de l'affaire, le tribunal de première instance n'avait pas respecté les indications données par la juridiction de renvoi, ce qui a provoqué un nouvel renvoi de l'affaire. La Cour note qu'en l'espèce les cassations successives avec renvoi sont dues aux erreurs commises par les juridictions inférieures lors de l'examen de l'affaire et rappelle avoir jugé que la répétition de telles cassations dénote une déficience de fonctionnement du système judiciaire (
Wierciszewska c. Pologne
, n
o
41431/98, 25 novembre 2003, § 46), surtout que le renvoi de l'affaire pouvait continuer à l'infini, aucune disposition légale ne pouvant y mettre un terme (
Cârstea et Grecu c.
Roumanie,
n
o
56326/00, 15 juin 2006, § 42). Par ailleurs, on ne saurait reprocher à la requérante d'avoir utilisé divers recours internes pour défendre ses droits (
Simon c. France
, n
o
66053/01, §
31, 8 juin 2004).
23.
La Cour estime, dès lors, que ni la complexité de l'affaire ni le comportement de la requérante n'expliquent la durée de la procédure, prise dans son ensemble.
24.
Eu égard à ce qui précède et à sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
25.
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
26.
Sous l'angle de l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de l'issue de la procédure civile et l'interprétation des preuves pertinentes par les juridictions internes. Dans ses observations du 15
novembre 2007 en réponse aux observations du Gouvernement, la requérante se plaint également de l'atteinte qu'elle aurait subie dans son droit au respect de ses biens en raison du rejet de son action civile.
27.
S'agissant du grief tiré de l'article 6 § 1 de la Convention, la Cour rappelle qu'elle n'a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes, puisqu'il incombe au premier chef aux autorités nationales et, notamment, aux cours et tribunaux, d'interpréter les éléments de preuve et la législation interne (
Brualla Gómez de la Torre c. Espagne
du 19 décembre 1997,
Recueil
1997-VIII, p. 2955, § 31). Le rôle de la Cour se limite à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation. Or, l'action de la requérante a été examinée par plusieurs juridictions internes devant lesquelles elle a pu exposer les allégations et les moyens de défense qu'elle a estimés utiles. Les décisions critiquées sont intervenues à la suite d'une procédure contradictoire, en l'absence d'arbitraire, et ont fourni des motifs pour rejeter les prétentions de la requérante.
28.
Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
29.
S'agissant du grief tiré de l'article 1 du Protocole n
o
1, la Cour observe qu'il n'a été soulevé par la requérante que dans ses observations du 15
novembre 2007, soit plus de six mois après l'arrêt définitif du 19
janvier
2005 rendu par la cour d'appel d'Alba Iulia dans la procédure en cause.
30.
Il s'ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.
III.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
31.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
32.
La requérante réclame 26
400 euros (EUR) au titre du préjudice matériel découlant de l'atteinte alléguée à son droit au respect de ses biens et 36
000 EUR au titre du préjudice moral qu'elle aurait subi tout au long du déroulement de la procédure civile.
33.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
34.
La Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne la durée de la procédure civile en cause. Dès lors, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que la requérante a subi un tort moral du fait de la durée excessive de la procédure. Statuant en équité, elle lui accorde 2
000 EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
35.
Fournissant des justificatifs pour une partie des sommes réclamées, la requérante demande également 1
820 EUR pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes et 3
975 EUR pour ceux encourus devant la Cour, montants représentant notamment des honoraires d'avocats et des frais de traduction et de correspondance.
36.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
37.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. Au regard des frais engagés dans la procédure interne, la Cour admet que dans les affaires de durée de procédure le prolongement de l'examen d'une cause au
‑
delà du «
délai raisonnable
» entraîne une augmentation des frais à la charge du requérant (
Sürmeli
, précité, § 148, et
Forum Maritime c
Roumanie
, n
os
63610/00 et 38692/05, § 180, 4 octobre 2007). Dès lors, la Cour n'estime pas déraisonnable en l'espèce d'allouer à la requérante un montant correspondant à une partie des frais encourus dans la procédure en question. En revanche, s'agissant des frais et dépens afférents à la procédure devant la Cour, il convient de noter que la requérante n'a été représentée à aucun moment de la procédure et qu'aucune observation ou lettre soumise à la Cour ne porte la signature de l'avocat qui l'aurait assistée dans la rédaction des observations en question. La Cour note en revanche que la requérante a fourni des justificatifs pour des frais de traduction.
38.
En conséquence, compte tenu de la nature de l'affaire, des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable d'allouer à l'intéressée la somme de 600 EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
39.
La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 2
000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral et 600 EUR (six cents euros) pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l'Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement
;
c)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage.
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 février 2008 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Boštjan M. Zupančič
Greffier
Président