AFFAIRE VIDRASCU c. ROUMANIE (N° 2)
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété;Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable
AFFAIRE VIDRASCU c. ROUMANIE (N° 2) (CtEDO, 2009)
SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
VIDRASCU c. ROMÂNIA (nr. 2)
(Cerere nr. 11138/06)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
27 octombrie 2009
DEFINITIVĂ
27/01/2010
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile stabilite la art. 44 § 2 din Convenție. Poate suferi retușuri formale.
În cauza Vidrascu c. România (nr. 2),
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a treia), în ședință de cameră compusă din:
Josep Casadevall, președinte,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ann Power,
judecători,
și Stanley Naismith, grefier adjoint de secțiune,
După ce a deliberat în ședință închisă pe 6 octombrie 2009,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
PROCEDURĂ
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 11138/06) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de o cetățeană a acestui stat, d-na Elena Maria Ștefania Vidrascu (în continuare: reclamanta), pe 17 martie 2006, în temeiul art. 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare: Convenția).
2.
Reclamanta este reprezentată de d-l C. Paraschiv, avocat la București. Guvernul român (în continuare: Guvernul) este reprezentat de agentul seu, dl. R.-H. Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.
3.
Pe 16 martie 2007, președintele Secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a fost decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.
FAPTE
I.
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
4.
Reclamanta s-a născut în 1920 și locuiește la Rochester, SUA.
5.
În 1950, bunul imobiliar situat la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București, care era compus din mai multe apartamente (dintre care apartamentele nr. 1, 3 și 4 prezintă interes pentru prezenta cauză) și un teren liber de construcții și aparținând tatălui reclamantei, a fost obiect al unei naționalizări în temeiul decretului nr. 92/1950.
6.
Pe 6 mai 1998, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului cu o acțiune de revendicare a apartamentelor menționate, inclusiv terenurile aferente, și a terenului liber de construcții, îndreptată împotriva consilului local al Bucureștiului.
7.
Printr-o hotărâre din 1 februarie 1999, tribunalul de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului a remis cauza tribunalului județean al Bucureștiului, care era competent pentru a examina fondul cauzei.
8.
Pe 17 mai 1999, soții I., C.B. și L.M. au cerut să intervină în procedura în fața tribunalului județean, pe motiv că erau proprietari ai apartamentelor nr. 1, 3 și 4 din vânzări încheiate respectiv pe 28 noiembrie 1996, 22 iulie 1997 și 10 ianuarie 1997.
9.
Printr-o hotărâre din 23 septembrie 1999, tribunalul județean al Bucureștiului a respins acțiunea reclamantei pentru lipsă de capacitate processuală. Această hotărâre a fost confirmată în apel, printr-o decizie a curții de apel din București din 5 mai 2000. Cu toate acestea, pe 4 mai 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în recurs al reclamantei și a remis cauza tribunalului de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului, după ce a constatat că reclamanta adusese dovada faptului că era singurul moștenitor al tatălui său.
10.
Ținând seama de cererea de intervenție formulated în procedură, reclamanta a precizat în fața tribunalului de primă instanță că intenționa să-și îndrepte acțiunea și împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamentele revendicate.
11.
Printr-o hotărâre din 26 noiembrie 2002, tribunalul de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului a admis acțiunea reclamantei și a ordonat soților I., lui C.B. și lui L.M. să restituie apartamentele și consilului local al Bucureștiului să-i restituie posesia terenului liber de construcții.
12.
Printr-o decizie din 1 noiembrie 2004, tribunalul județean al Bucureștiului a respins apelul intenționat împotriva hotărârii din 26 noiembrie 2002 de către părțile pârâte.
13.
Cu toate acestea, printr-o decizie din 20 septembrie 2005, curtea de apel din București a admis recursul soților I., lui C.B. și lui L.M. În timp ce confirma caracterul ilegal al naționalizării, curtea de apel a respins acțiunea reclamantei privind apartamentele și terenurile aferente, pe motiv că cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare cu Statul.
14.
În cursul procedurii, reclamanta a solicitat de trei ori ajornarea ședinței și a formulat o cerere de recuzare a unui judecător.
15.
Pe 19 martie 2001, pe baza legii nr. 10/2001, reclamanta a depus la primăria Bucureștiului o cerere de restituire a apartamentelor litigioase. Nicio decizie nu a fost luată până în prezent.
II.
DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
16.
Dispozițiile legale (inclusiv cele ale legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, și ale modificărilor sale ulterioare) și jurisprudența internă pertinentă sunt descrise în hotărârile Brumărescu c. România ([MC], nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250-256, §§ 31-33), Străin și alții c. România (nr. 57001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19-26), Păduraru c. România (nr. 63252/00, §§ 38-53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România (nr. 29035/05, §§ 15-20, 11 decembrie 2007).
17.
Măsuri vizând accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului de investiții „Proprietatea" au fost luate recent de autoritățile naționale în temeiul în special a ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2007.
ÎN DREPT
I.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
18.
Reclamanta susține că imposibilitatea de a recupera proprietatea apartamentelor nr. 1, 3 și 4 din clădirea situată la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București, și a terenurilor aferente, care au fost vândute de Stat, sau de a primi o despăgubire corespunzătoare valorii lor reale a prejudiciat dreptul ei la respectul bunurilor sale, după cum este recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectul bunurilor sale. Niciodată nicio persoană nu poate fi privată de proprietate decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul statului de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau altor contribuții sau amenzi."
A.
Asupra admisibilității
19.
Reiterând în esență argumentele prezentate în afările similare anterioare, Guvernul ridică în esență o excepție de incompatibilitate ratione materiae, estimând că, în absența recunoașterii dreptului lor de proprietate sau a constatării, în dispozitivul unei decizii definitive, a ilegalității naționalizării, reclamanta nu dispunea de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 privind apartamentele litigioase. Guvernul susține că curtea de apel din București nu s-a pronunțat în mod definitiv asupra legalității naționalizării, întrucât mențiunile în această privință apar doar în considerentele deciziei sale din 20 septembrie 2005, neibind dotate cu puterea lucrului judecat.
20.
Curtea consideră că excepția de incompatibilitate ratione materiae este strâns legată de substanța contestației pe care reclamanta o bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1, în urma căreia trebuie să o unească cu fondul. De altfel, constată că această contestație nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă.
B.
Asupra fondului
21.
Guvernul reitera argumentele prezentate anterior în afări similare, susținând că ingerința în dreptul reclamantei la respectul bunurilor sale este proporțională, întrucât are posibilitatea de a primi despăgubiri conform procedurii prevăzute de legile nr. 10/2001 și 247/2005 și susține că un eventual retard în acordarea unor asemenea despăgubiri nu rupe echilibrul just de menținut în speță.
22.
Reclamanta insistă asupra prejudicierii dreptului ei de proprietate, consideră că cadrul legislativ actual nu-i permite să obțină o reparație adecvată.
23.
Curtea a tratat în repetate rânduri afări care ridicau întrebări similare celor din speță și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi afările citate mai sus, în special Străin menționată mai sus, §§ 39, 43 și 59, și Porteanu c. România, nr. 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006). Cât privește în primul rând întrebarea aplicabilității art. 1 din Protocolul nr. 1, a judecată că constatarea tribunalelor interne cu privire la ilegalitatea naționalizării are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a existenței unui drept de proprietate al reclamantului în cauză asupra bunului litigios. De altfel, în ceea ce privește excepția de incompatibilitate ratione materiae ridicată, Curtea reamintește că a respins deja argumentele Guvernului în această privință, considerând că faptul că constatarea menționată a tribunalelor nu apare în dispozitivul deciziilor judiciare, ci în considerentele lor, nu ar putea determina o abordare diferită asupra întrebării existenței unui „bun" (Reichardt c. România, nr. 6111/04, §§ 17-20, 13 noiembrie 2008, și Popescu și Dimeca c. România, nr. 17799/03, §§ 22-24, 9 decembrie 2008).
24.
Prin urmare, ținând seama de constatarea curții de apel din București din 20 septembrie 2005 cu privire la faptul că bunurile litigioase au fost naționalizate de Stat fără titlu valabil, Curtea consideră că reclamanta beneficia de o „valoare patrimonială" cuprinzând în art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței menționate mai sus (vezi, printre altele, Păduraru menționată mai sus, §§ 81 și următoarele).
25.
După ce a examinat toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă nici argument care ar putea conduce în cauza de față la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în afările menționate mai sus. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile de revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a existenței „bunului" celuilalt, se analizează ca o privare de bun. Curtea reitera că o asemenea privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin menționată mai sus, §§ 39, 43 și 59, și Reichardt menționată mai sus, § 24).
26.
De altfel, Curtea observă că până astăzi, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire instituit de legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendario previzibil, o despăgubire în proporție cu valoarea vânzării bunurilor de care au fost privați.
27.
Această concluzie nu prejudiciază nicio evoluție pozitivă pe care ar putea să o cunoască în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în scopul despăgubirii persoanelor care, ca reclamanta, s-au văzut private de un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În această privință, Curtea ia notă cu satisfacție de evoluția care pare să se înceapă în practică și care merge în direcția bună în materie (§17 de mai sus).
28.
Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor litigioase și terenurilor aferente, combinată cu absența totală a despăgubirii, i-au impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
29.
Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și concluzionează că a existat o încălcare a art. menționat.
II.
PRIVIND ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ART. 6 § 1 DIN CONVENȚIE
A.
Durata procedurii
30.
Reclamanta se plânge de durata procedurii referitoare la bunurile sale, care a început pe 6 mai 1998 și s-a încheiat în mod definitiv prin decizia din 20 septembrie 2005. Estimează că această durată este contrară art. 6 § 1 din Convenție, care dispune:
„Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturi și obligații de natură civilă (...)"
1.
Asupra admisibilității
31.
Curtea constată că contestația nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Consideră, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. O declară deci admisibilă.
2.
Asupra fondului
a)
Perioada de luat în considerare
32.
Curtea constată că procedura a început pe 6 mai 1998, odată cu sesizarea tribunalului de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului, și s-a încheiat pe 20 septembrie 2005 cu decizia definitivă a curții de apel din București. A durat deci șapte ani, patru luni și șaptesprezece zile.
b)
Caracterul rezonabil al procedurii
33.
Guvernul estimează că cerința de celeritate prevăzută de art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcată, ținând seama de faptul că cauza prezenta un anumit grad de complexitate, întrucât a comportat realizarea unei expertize topografice și întrebări legate de devoțiunea succesionistă. Invocând jurisprudența Farcaș și alții c. România (cerere nr. 67020/01, § 33, decizie din 10 noiembrie 2005), precum și faptul că în fața fiecărui tribunal procedura judiciară a cunoscut termene acceptabile, Guvernul concluzionează la caracterul rezonabil al perioadei luate în considerare. În ceea ce privește conduita reclamantei, estimează că cele trei ajourări solicitate de ea, precum și cererea de recuzare a unui judecător pe care o formulase, contribuie la retardarea tratării cauzei.
34.
Reclamanta nu prezintă observații în această privință.
35.
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și enjurile litigiului pentru interesatul (vezi, printre multe altele, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, și Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, 10 iulie 2003).
36.
După opinia Curții, litigiul prezent nu prezintă o complexitate deosebită, întrucât se agita la început o simplă acțiune de revendicare imobiliară (vezi Străin menționată mai sus, § 67).
37.
Curtea constată că tribunalul examinând cauza în primă instanță a fost sesizat în mai 1998 și a durat patru ani pentru a se pronunța asupra fondului cauzei, pe 26 noiembrie 2002, după ce refuzase inițial să hotărască pe fond. Or, acest termen nu poate fi imputat reclamantei.
În general, în vederea elementelor din dosar, Curtea estimează că nu se poate reproșa unui lipsă de diligență interesatului.
38.
Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că cauza reclamantei nu a fost ascultată într-un termen rezonabil.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție.
B.
Imparțialitate și independență ale tribunalelor
39.
Reclamanta susține lipsa independenței și imparțialității tribunalelor, care ar fi fost orientate de discursurile politice ale epocii.
40.
Guvernul nu se pronunță în această privință.
41.
Curtea constată că reclamanta nu a furnizat nicio precizare în sprijinul afirmațiilor sale. De altfel, în examinarea dosarului, nu descopăr niciun element capabil să pună în îndoială imparțialitatea subiectivă sau obiectivă a tribunalelor care au cunoscut de cauza lor sau independența lor.
42.
Rezultă de aici că această contestație este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III. PRIVIND APLICAREA ART. 46 DIN CONVENȚIE
43.
Art. 46 din Convenție dispune:
„1. Părțile Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții în litigiile în care sunt părți.
Hotărârea definitivă a Curții este transmisă Comitetului Miniștrilor care urmărește executarea sa."
44.
Concluzia unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 relevă o problemă la scară largă rezultând din defectuozitatea legislației privind restituirea bunurilor imobiliare naționalizate care au fost vândute de Stat unor terți. De aceea, Curtea estimează că Statul trebuie să aménajeze în cel mai scurt timp procedura instituită de legile de reparație (în prezent legile nr. 10/2001 și 247/2005) astfel încât să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (vezi, hotărârile Viașu c. România, nr. 75951/01, § 83, 9 decembrie 2008; Katz c. România, nr. 29739/03, §§ 30-37, 20 ianuarie 2009, și Faimblat c. România, nr. 23066/02, §§ 48-54, 13 ianuarie 2009).
IV.
PRIVIND APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
45.
Potrivit art. 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Părții Contractante nu permite decât o reparare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții prejudiciate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciu
46.
În observațiile sale din 4 septembrie 2007, reclamanta reclama, cu titlu de prejudiciu material, restituirea bunurilor sale naționalizate de Stat sau, în caz de nereușită, acordarea unei sume de 1.000.000 EUR, reprezentând valoarea actuală a apartamentelor nr. 1, 3 și 4, a jumătății apartamentului nr. 2 și a terenului liber de construcții. În acest scop, prezintă două expertize: o primă estimând valoarea apartamentelor nr. 1, 3 și 4 și a terenurilor aferente la 563.000 EUR, și o a doua estimând la 1.273.900 EUR întregul bun imobiliar (incluzând și apartamentul nr. 2 și terenul liber de construcții). Reclamanta reclama, de asemenea, 20.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate de nerespectarea de către Stat a dreptului ei de proprietate și a duratei excesive a procedurii inițiate pentru recuperarea bunurilor sale.
47.
În observațiile sale din 20 noiembrie 2007, Guvernul observă că numai apartamentele nr. 1, 3 și 4 din clădirea situată la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București, fac obiect al prezentei cauze și că valoarea lor de piață este de 484.607 EUR, conform raportului de expertiză prezentat în acest sens. Privind prejudiciul moral, Guvernul estimează în primul rând că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul moral invocatol și pretinsele încălcări ale Convenției. Susține, de asemenea, că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat de o constatare de încălcare. Cu titlu subsidiăr, Guvernul consideră că pretensiunile reclamantei sunt excesive.
48.
În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea reamintește că a concluzionat cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției din cauza vânzării de către Stat a apartamentelor nr. 1, 3 și 4 din clădirea situată la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București ale reclamantei, combinată cu absența despăgubirii.
49.
Curtea estimează, în circumstanțele specifice, că restituirea apartamentelor litigioase ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.
50.
În caz de nereușită a Statului pârât de a efectua o asemenea restitutie într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verse reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor susmenționateș Ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea actuală de piață a acestor apartamente la 500.000 EUR.
51.
Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei suferințe și o stare de incertitudine care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Estimează că suma de 5.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă din cauza privirii de proprietate și a duratei procedurii inițiate în scopul recuperării bunurilor sale.
B.
Cheltuieli și speze
52.
Reclamanta cere, de asemenea, 2.500 EUR pentru cheltuielile și spezele efectuate în fața Curții. Nu a depus niciun document justificativ în acest sens.
53.
Guvernul se opune rambursării cheltuielilor judiciare care nu sunt real și neapărat necesare, nici sprijinite de documente relevante, cum este cazul prezent.
54.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Curtea observă că reclamanta nu a furnizat niciun document justificativ privind cheltuielile și spezele pretins efectuate. În absența oricărui document atestând cheltuielile reclamate, Curtea nu putea aloca nicio sumă din acest motiv.
C.
Dobânzi de întârziere
55.
Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii de întârziere să urmeze rata dobânzii facilitate de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM,
1.
Declară
cererea admisibilă privind contestațiile privind prejuiicul dreptului de proprietate și durata procedurii, și inadmisibilă pentru rest;
2.
Declară
că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3.
Declară
că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, în ceea ce privește durata procedurii în restituire a apartamentelor litigioase;
4.
Declară
a)
că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentele nr. 1, 3 și 4 și terenurile aferente din clădirea situată la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București, într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție;
b)
că, în caz de nereușită a unei asemenea restitutii, Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, 500.000 EUR (cinci sute de mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material;
c)
că, în orice caz, Statul pârât trebuie să verse reclamantei 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral;
d)
că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la cursul aplicabil la data plății;
e)
că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
5.
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 27 octombrie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Grefier adjoint
Președinte