Vidrascu împotriva României (nr. 2)

La originea cauzei se află o cerere (nr. 11138/06) îndreptată împotriva României și care a fost depusă la Curte de o cetățeană a acestui stat, d-na Elena Maria Ștefania Vidrascu (în continuare: reclamanta), pe 17 martie 2006, în temeiul art. 34 din Convenția de protecție a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale (în continuare: Convenția).

Reclamanta este reprezentată de d-l C. Paraschiv, avocat la București. Guvernul român (în continuare: Guvernul) este reprezentat de agentul seu, dl. R.-H. Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 16 martie 2007, președintele Secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a fost decis, de asemenea, că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului. FAPTE I.

În 1950, bunul imobiliar situat la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București, care era compus din mai multe apartamente (dintre care apartamentele nr. 1, 3 și 4 prezintă interes pentru prezenta cauză) și un teren liber de construcții și aparținând tatălui reclamantei, a fost obiect al unei naționalizări în temeiul decretului nr. 92/1950.

Pe 6 mai 1998, reclamanta a sesizat tribunalul de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului cu o acțiune de revendicare a apartamentelor menționate, inclusiv terenurile aferente, și a terenului liber de construcții, îndreptată împotriva consilului local al Bucureștiului.

Printr-o hotărâre din 1 februarie 1999, tribunalul de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului a remis cauza tribunalului județean al Bucureștiului, care era competent pentru a examina fondul cauzei.

Pe 17 mai 1999, soții I., C.B. și L.M. au cerut să intervină în procedura în fața tribunalului județean, pe motiv că erau proprietari ai apartamentelor nr. 1, 3 și 4 din vânzări încheiate respectiv pe 28 noiembrie 1996, 22 iulie 1997 și 10 ianuarie 1997.

Printr-o hotărâre din 23 septembrie 1999, tribunalul județean al Bucureștiului a respins acțiunea reclamantei pentru lipsă de capacitate processuală. Această hotărâre a fost confirmată în apel, printr-o decizie a curții de apel din București din 5 mai 2000. Cu toate acestea, pe 4 mai 2001, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în recurs al reclamantei și a remis cauza tribunalului de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului, după ce a constatat că reclamanta adusese dovada faptului că era singurul moștenitor al tatălui său.

Ținând seama de cererea de intervenție formulated în procedură, reclamanta a precizat în fața tribunalului de primă instanță că intenționa să-și îndrepte acțiunea și împotriva persoanelor care cumpăraseră apartamentele revendicate.

Printr-o hotărâre din 26 noiembrie 2002, tribunalul de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului a admis acțiunea reclamantei și a ordonat soților I., lui C.B. și lui L.M. să restituie apartamentele și consilului local al Bucureștiului să-i restituie posesia terenului liber de construcții.

Printr-o decizie din 1 noiembrie 2004, tribunalul județean al Bucureștiului a respins apelul intenționat împotriva hotărârii din 26 noiembrie 2002 de către părțile pârâte.

Cu toate acestea, printr-o decizie din 20 septembrie 2005, curtea de apel din București a admis recursul soților I., lui C.B. și lui L.M. În timp ce confirma caracterul ilegal al naționalizării, curtea de apel a respins acțiunea reclamantei privind apartamentele și terenurile aferente, pe motiv că cumpărătorii au fost de bună credință la încheierea contractelor de vânzare cu Statul.

În cursul procedurii, reclamanta a solicitat de trei ori ajornarea ședinței și a formulat o cerere de recuzare a unui judecător.

Pe 19 martie 2001, pe baza legii nr. 10/2001, reclamanta a depus la primăria Bucureștiului o cerere de restituire a apartamentelor litigioase. Nicio decizie nu a fost luată până în prezent. II.

Măsuri vizând accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului de investiții „Proprietatea" au fost luate recent de autoritățile naționale în temeiul în special a ordonanței de urgență a Guvernului nr. 81/2007. ÎN DREPT I.

Reiterând în esență argumentele prezentate în afările similare anterioare, Guvernul ridică în esență o excepție de incompatibilitate ratione materiae, estimând că, în absența recunoașterii dreptului lor de proprietate sau a constatării, în dispozitivul unei decizii definitive, a ilegalității naționalizării, reclamanta nu dispunea de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 privind apartamentele litigioase. Guvernul susține că curtea de apel din București nu s-a pronunțat în mod definitiv asupra legalității naționalizării, întrucât mențiunile în această privință apar doar în considerentele deciziei sale din 20 septembrie 2005, neibind dotate cu puterea lucrului judecat.

Curtea consideră că excepția de incompatibilitate ratione materiae este strâns legată de substanța contestației pe care reclamanta o bazează pe art. 1 din Protocolul nr. 1, în urma căreia trebuie să o unească cu fondul. De altfel, constată că această contestație nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să o declare admisibilă. B. Asupra fondului

Guvernul reitera argumentele prezentate anterior în afări similare, susținând că ingerința în dreptul reclamantei la respectul bunurilor sale este proporțională, întrucât are posibilitatea de a primi despăgubiri conform procedurii prevăzute de legile nr. 10/2001 și 247/2005 și susține că un eventual retard în acordarea unor asemenea despăgubiri nu rupe echilibrul just de menținut în speță.

Reclamanta insistă asupra prejudicierii dreptului ei de proprietate, consideră că cadrul legislativ actual nu-i permite să obțină o reparație adecvată.

Curtea a tratat în repetate rânduri afări care ridicau întrebări similare celor din speță și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (vezi afările citate mai sus, în special Străin menționată mai sus, §§ 39, 43 și 59, și Porteanu c. România, nr. 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006). Cât privește în primul rând întrebarea aplicabilității art. 1 din Protocolul nr. 1, a judecată că constatarea tribunalelor interne cu privire la ilegalitatea naționalizării are ca efect recunoașterea, în mod indirect și cu efect retroactiv, a existenței unui drept de proprietate al reclamantului în cauză asupra bunului litigios. De altfel, în ceea ce privește excepția de incompatibilitate ratione materiae ridicată, Curtea reamintește că a respins deja argumentele Guvernului în această privință, considerând că faptul că constatarea menționată a tribunalelor nu apare în dispozitivul deciziilor judiciare, ci în considerentele lor, nu ar putea determina o abordare diferită asupra întrebării existenței unui „bun" (Reichardt c. România, nr. 6111/04, §§ 17-20, 13 noiembrie 2008, și Popescu și Dimeca c. România, nr. 17799/03, §§ 22-24, 9 decembrie 2008).

Prin urmare, ținând seama de constatarea curții de apel din București din 20 septembrie 2005 cu privire la faptul că bunurile litigioase au fost naționalizate de Stat fără titlu valabil, Curtea consideră că reclamanta beneficia de o „valoare patrimonială" cuprinzând în art. 1 din Protocolul nr. 1, în sensul jurisprudenței menționate mai sus (vezi, printre altele, Păduraru menționată mai sus, §§ 81 și următoarele).

După ce a examinat toți elementele care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă nici argument care ar putea conduce în cauza de față la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în afările menționate mai sus. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care reglementează acțiunile de revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către Stat a bunului altuia către terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a existenței „bunului" celuilalt, se analizează ca o privare de bun. Curtea reitera că o asemenea privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin menționată mai sus, §§ 39, 43 și 59, și Reichardt menționată mai sus, § 24).

De altfel, Curtea observă că până astăzi, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de despăgubire instituit de legea nr. 247/2005 ar permite beneficiarilor acestei legi să primească, conform unei proceduri și unui calendario previzibil, o despăgubire în proporție cu valoarea vânzării bunurilor de care au fost privați.

Această concluzie nu prejudiciază nicio evoluție pozitivă pe care ar putea să o cunoască în viitor mecanismele de finanțare prevăzute de această lege specială în scopul despăgubirii persoanelor care, ca reclamanta, s-au văzut private de un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În această privință, Curtea ia notă cu satisfacție de evoluția care pare să se înceapă în practică și care merge în direcția bună în materie (§17 de mai sus).

Ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea estimează că în speță, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor litigioase și terenurilor aferente, combinată cu absența totală a despăgubirii, i-au impus o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectul bunurilor sale garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului și concluzionează că a existat o încălcare a art. menționat. II.

Reclamanta se plânge de durata procedurii referitoare la bunurile sale, care a început pe 6 mai 1998 și s-a încheiat în mod definitiv prin decizia din 20 septembrie 2005. Estimează că această durată este contrară art. 6 § 1 din Convenție, care dispune: „Fiecare persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil, de un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra litigiilor privind drepturi și obligații de natură civilă (...)" 1. Asupra admisibilității

Curtea constată că contestația nu este manifest neîntemeiată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Consideră, de altfel, că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. O declară deci admisibilă. 2. Asupra fondului a) Perioada de luat în considerare

Curtea constată că procedura a început pe 6 mai 1998, odată cu sesizarea tribunalului de primă instanță al primului cartier al Bucureștiului, și s-a încheiat pe 20 septembrie 2005 cu decizia definitivă a curții de apel din București. A durat deci șapte ani, patru luni și șaptesprezece zile. b) Caracterul rezonabil al procedurii

Guvernul estimează că cerința de celeritate prevăzută de art. 6 § 1 din Convenție nu a fost încălcată, ținând seama de faptul că cauza prezenta un anumit grad de complexitate, întrucât a comportat realizarea unei expertize topografice și întrebări legate de devoțiunea succesionistă. Invocând jurisprudența Farcaș și alții c. România (cerere nr. 67020/01, § 33, decizie din 10 noiembrie 2005), precum și faptul că în fața fiecărui tribunal procedura judiciară a cunoscut termene acceptabile, Guvernul concluzionează la caracterul rezonabil al perioadei luate în considerare. În ceea ce privește conduita reclamantei, estimează că cele trei ajourări solicitate de ea, precum și cererea de recuzare a unui judecător pe care o formulase, contribuie la retardarea tratării cauzei.

Reclamanta nu prezintă observații în această privință.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază urmând circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și enjurile litigiului pentru interesatul (vezi, printre multe altele, Frydlender c. Franța [MC], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII, și Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, 10 iulie 2003).

După opinia Curții, litigiul prezent nu prezintă o complexitate deosebită, întrucât se agita la început o simplă acțiune de revendicare imobiliară (vezi Străin menționată mai sus, § 67).

Curtea constată că tribunalul examinând cauza în primă instanță a fost sesizat în mai 1998 și a durat patru ani pentru a se pronunța asupra fondului cauzei, pe 26 noiembrie 2002, după ce refuzase inițial să hotărască pe fond. Or, acest termen nu poate fi imputat reclamantei. În general, în vederea elementelor din dosar, Curtea estimează că nu se poate reproșa unui lipsă de diligență interesatului.

Aceste elemente sunt suficiente Curții pentru a concluziona că cauza reclamantei nu a fost ascultată într-un termen rezonabil. Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție. B. Imparțialitate și independență ale tribunalelor

Reclamanta susține lipsa independenței și imparțialității tribunalelor, care ar fi fost orientate de discursurile politice ale epocii.

Guvernul nu se pronunță în această privință.

Curtea constată că reclamanta nu a furnizat nicio precizare în sprijinul afirmațiilor sale. De altfel, în examinarea dosarului, nu descopăr niciun element capabil să pună în îndoială imparțialitatea subiectivă sau obiectivă a tribunalelor care au cunoscut de cauza lor sau independența lor.

Rezultă de aici că această contestație este manifest neîntemeiată și trebuie respinsă în aplicarea art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Concluzia unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 relevă o problemă la scară largă rezultând din defectuozitatea legislației privind restituirea bunurilor imobiliare naționalizate care au fost vândute de Stat unor terți. De aceea, Curtea estimează că Statul trebuie să aménajeze în cel mai scurt timp procedura instituită de legile de reparație (în prezent legile nr. 10/2001 și 247/2005) astfel încât să devină într-adevăr coerentă, accesibilă, rapidă și previzibilă (vezi, hotărârile Viașu c. România, nr. 75951/01, § 83, 9 decembrie 2008; Katz c. România, nr. 29739/03, §§ 30-37, 20 ianuarie 2009, și Faimblat c. România, nr. 23066/02, §§ 48-54, 13 ianuarie 2009). IV.

În observațiile sale din 4 septembrie 2007, reclamanta reclama, cu titlu de prejudiciu material, restituirea bunurilor sale naționalizate de Stat sau, în caz de nereușită, acordarea unei sume de 1.000.000 EUR, reprezentând valoarea actuală a apartamentelor nr. 1, 3 și 4, a jumătății apartamentului nr. 2 și a terenului liber de construcții. În acest scop, prezintă două expertize: o primă estimând valoarea apartamentelor nr. 1, 3 și 4 și a terenurilor aferente la 563.000 EUR, și o a doua estimând la 1.273.900 EUR întregul bun imobiliar (incluzând și apartamentul nr. 2 și terenul liber de construcții). Reclamanta reclama, de asemenea, 20.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral pentru suferințele cauzate de nerespectarea de către Stat a dreptului ei de proprietate și a duratei excesive a procedurii inițiate pentru recuperarea bunurilor sale.

În observațiile sale din 20 noiembrie 2007, Guvernul observă că numai apartamentele nr. 1, 3 și 4 din clădirea situată la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București, fac obiect al prezentei cauze și că valoarea lor de piață este de 484.607 EUR, conform raportului de expertiză prezentat în acest sens. Privind prejudiciul moral, Guvernul estimează în primul rând că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul moral invocatol și pretinsele încălcări ale Convenției. Susține, de asemenea, că un eventual prejudiciu moral ar fi suficient compensat de o constatare de încălcare. Cu titlu subsidiăr, Guvernul consideră că pretensiunile reclamantei sunt excesive.

În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea reamintește că a concluzionat cu privire la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției din cauza vânzării de către Stat a apartamentelor nr. 1, 3 și 4 din clădirea situată la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București ale reclamantei, combinată cu absența despăgubirii.

Curtea estimează, în circumstanțele specifice, că restituirea apartamentelor litigioase ar plasa reclamanta pe cât posibil într-o situație echivalentă cu cea în care s-ar fi găsit dacă cerințele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate.

În caz de nereușită a Statului pârât de a efectua o asemenea restitutie într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea hotărăște că va trebui să verse reclamantei, pentru prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor susmenționateș Ținând seama de informațiile de care dispune cu privire la prețurile pieței imobiliare locale și de elementele furnizate de părți, Curtea estimează valoarea actuală de piață a acestor apartamente la 500.000 EUR.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut provoca reclamantei suferințe și o stare de incertitudine care nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Estimează că suma de 5.000 EUR reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă din cauza privirii de proprietate și a duratei procedurii inițiate în scopul recuperării bunurilor sale. B. Cheltuieli și speze

Reclamanta cere, de asemenea, 2.500 EUR pentru cheltuielile și spezele efectuate în fața Curții. Nu a depus niciun document justificativ în acest sens.

Guvernul se opune rambursării cheltuielilor judiciare care nu sunt real și neapărat necesare, nici sprijinite de documente relevante, cum este cazul prezent.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor și spezelor sale doar în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. Curtea observă că reclamanta nu a furnizat niciun document justificativ privind cheltuielile și spezele pretins efectuate. În absența oricărui document atestând cheltuielile reclamate, Curtea nu putea aloca nicio sumă din acest motiv. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii de întârziere să urmeze rata dobânzii facilitate de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Declară cererea admisibilă privind contestațiile privind prejuiicul dreptului de proprietate și durata procedurii, și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Declară că a existat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, în ceea ce privește durata procedurii în restituire a apartamentelor litigioase; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să restituie reclamantei apartamentele nr. 1, 3 și 4 și terenurile aferente din clădirea situată la nr. 16, strada Vasile Pârvan, la București, într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție; b) că, în caz de nereușită a unei asemenea restitutii, Statul pârât trebuie să verse reclamantei, în același termen de trei luni, 500.000 EUR (cinci sute de mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu material; c) că, în orice caz, Statul pârât trebuie să verse reclamantei 5.000 EUR (cinci mii de euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciu moral; d) că sumele în cauză vor fi convertite în lei noi (RON) la cursul aplicabil la data plății; e) că, de la expirarea termenului menționat și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilitații de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 27 octombrie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjoint Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 11138/06) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Elena Maria Ștefania Vidrascu (« la requérante »), a saisi la Cour le 17 mars 2006 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

La requérante est représentée par M e C. Paraschiv, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R.-H. Radu, du ministère des Affaires Étrangères.

Le 16 mars 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

En 1950, le bien immobilier situé au n o 16, rue Vasile Pârvan, à Bucarest, qui était composé de plusieurs appartements (dont les appartements n os 1, 3 et 4 intéressent la présente affaire) et un terrain libre de constructions et appartenant au père de la requérante, fit l'objet d'une nationalisation en vertu du décret n o 92/1950.

Le 6 mai 1998, la requérante saisit le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest d'une action en revendication des appartements susmentionnés, y compris les terrains afférents, et du terrain libre de constructions, dirigée contre le conseil local de Bucarest.

Par une décision du 1 er février 1999, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest renvoya l'affaire devant le tribunal départemental de Bucarest qui était compétent pour examiner le fond de l'affaire.

Le 17 mai 1999, les époux I., C.B. et L.M. demandèrent à intervenir dans la procédure devant le tribunal départemental, au motif qu'ils étaient propriétaires des appartements n os 1, 3 et 4 depuis les ventes conclues respectivement les 28 novembre 1996, 22 juillet 1997 et 10 janvier 1997.

Par un jugement du 23 septembre 1999, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l'action de la requérante pour absence de qualité d'ester en justice. Ce jugement fut confirmé en appel, par un arrêt de la cour d'appel de Bucarest du 5 mai 2000. Toutefois, le 4 mai 2001, la Cour suprême de justice accueillit le pourvoi en recours de la requérante et renvoya l'affaire devant le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest, après avoir constaté que la requérante avait apporté la preuve de ce qu'elle était l'unique héritière de son père.

Compte tenu de la demande d'intervention formulée dans la procédure, la requérante précisa devant le tribunal de première instance qu'elle entendait diriger son action également contre les personnes ayant acheté les appartements réclamés.

Par un jugement du 26 novembre 2002, le tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest accueillit l'action de la requérante et ordonna aux époux I., à C.B. et à L.M. de restituer les appartements et au conseil local de Bucarest de lui rendre la possession du terrain libre de constructions.

Par un arrêt du 1 er novembre 2004, le tribunal départemental de Bucarest rejeta l'appel interjeté contre le jugement du 26 novembre 2002 par les parties défenderesses.

Toutefois, par un arrêt du 20 septembre 2005, la cour d'appel de Bucarest accueillit le recours des époux I., de C.B. et de L.M. Tout en confirmant le caractère illégal de la nationalisation, la cour d'appel rejeta l'action de la requérante pour ce qui était des appartements et des terrains afférents, au motif que les acheteurs étaient de bonne foi lors de la conclusion des contrats de vente avec l'État.

Au cours de la procédure, la requérante sollicita à trois reprises l'ajournement de l'instance et formula une demande de récusation d'un juge.

Le 19 mars 2001, sur le fondement de la loi n o 10/2001, la requérante déposa auprès de la mairie de Bucarest une demande de restitution des appartements litigieux. Aucune décision n'a pas été prise jusqu'à présent. II.

Des mesures visant l'accélération de la procédure d'octroi des dédommagements à travers le fonds d'investissement « Proprietatea » ont été prises récemment par les autorités nationales en vertu notamment de l'ordonnance d'urgence du Gouvernement n o 81/2007. EN DROIT I.

La requérante allègue que l'impossibilité de recouvrer la propriété des appartements n os 1, 3 et 4 de l'immeuble sis au n o 16, rue Vasile Pârvan, à Bucarest, et des terrains afférents, qui ont été vendus par l'État, ou de se voir verser une indemnisation correspondant à leur valeur réelle a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l'article 1 du Protocole n o 1 : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Réitérant pour l'essentiel ses arguments présentés dans les affaires similaires antérieures, le Gouvernement soulève en substance une exception d'incompatibilité ratione materiae , estimant qu'en l'absence de reconnaissance de leur droit de propriété ou de constat, dans le dispositif d'une décision définitive, de l'illégalité de la nationalisation, la requérante ne disposaient pas d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 s'agissant des appartements litigieux. Le Gouvernement soutient que la cour d'appel de Bucarest ne s'est pas prononcée de manière définitive sur la légalité de la nationalisation, puisque les mentions à cet égard ne figurent que dans les considérants de son arrêt du 20 septembre 2005, ne jouissant pas du pouvoir de la chose jugée.

La Cour estime que l'exception d'incompatibilité ratione materiae est étroitement liée à la substance du grief que la requérante fonde sur l'article 1 du Protocole n o 1, de sorte qu'il y a lieu de la joindre au fond. Par ailleurs, elle constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement réitère ses arguments présentés précédemment dans des affaires similaires, soutenant que l'ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens est proportionnée, vu qu'elle a la possibilité de se voir octroyer des dédommagements selon la procédure prévue par les lois n os 10/2001 et 247/2005 et soutient qu'un éventuel retard dans l'octroi de tels dédommagements ne rompt pas le juste équilibre à ménager en l'espèce.

La requérante insiste sur l'atteinte à son droit de propriété, considère que le cadre législatif actuel ne lui permet pas d'obtenir une réparation adéquate.

La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article 1 er du Protocole n o 1 (voir les affaires citées ci ‑ dessus, notamment Străin précité, §§ 39, 43 et 59, et Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, §§ 32 ‑ 35, 16 février 2006). S'agissant d'abord de la question de l'applicabilité de l'article 1 du Protocole n o 1, elle a jugé que le constat des tribunaux internes quant à l'illégalité de la nationalisation a pour effet de reconnaître, indirectement et avec effet rétroactif, l'existence d'un droit de propriété du requérant en cause sur le bien litigieux. Par ailleurs, pour ce qui est de l'exception d'incompatibilité ratione materiae soulevée, la Cour rappelle avoir déjà rejeté les arguments du Gouvernement à ce titre, considérant que le fait que le constat susmentionné des tribunaux n'apparaissait pas dans les dispositifs des décisions judiciaires, mais dans leurs motifs, ne saurait déterminer une approche différente sur la question de l'existence d'un « bien » ( Reichardt c. Roumanie (n o 6111/04, §§ 17 à 20, 13 novembre 2008, et Popescu et Dimeca c. Roumanie (n o 17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008).

Partant, eu égard au constat de la cour d'appel de Bucarest du 20 septembre 2005 quant au fait que les biens litigieux avaient été nationalisés par l'État sans titre valable, la Cour estime que la requérante bénéficiait d'une « valeur patrimoniale » relevant de l'article 1 du Protocole n o 1, au sens de la jurisprudence précitée (voir, entre autres, Păduraru , précité, §§ 81 et suivants).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener dans le cas présent à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l'État du bien d'autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu'elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l'existence du « bien » de l'autre, s'analyse en une privation de bien. La Cour réitère qu'une telle privation, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, est contraire à l'article 1 du Protocole n o 1 ( Străin, précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt , précité, § 24).

Par ailleurs, la Cour observe qu'à ce jour, le Gouvernement n'a pas démontré que le système d'indemnisation mis en place par la loi n o 247/2005 permettrait aux bénéficiaires de cette loi de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisibles, une indemnité en rapport avec la valeur vénale des biens dont ils ont été privés.

Cette conclusion ne préjuge pas toute évolution positive que pourraient connaître à l'avenir les mécanismes de financement prévus par cette loi spéciale en vue d'indemniser les personnes qui, comme la requérante, se sont vues privées d'un « bien », au sens de l'article 1 du Protocole n o 1. A cet égard, la Cour prend note avec satisfaction de l'évolution qui semble s'amorcer en pratique et qui va dans le bon sens en la matière (paragraphe 17 ci-dessus).

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce, la mise en échec du droit de propriété de la requérante sur les appartements litigieux et les terrains afférents, combinée avec l'absence totale d'indemnisation, lui ont fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n o 1.

Partant, la Cour rejette l'exception du Gouvernement et conclut qu'il y a eu violation de l'article susmentionné. II.

La requérante se plaint de la durée de la procédure concernant ses biens, qui a commencé le 6 mai 1998 et s'est achevée définitivement par l'arrêt du 20 septembre 2005. Elle estime que cette durée est contraire à l'article 6 § 1 de la Convention, qui dispose : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » 1. Sur la recevabilité

La Cour constate que le grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle considère par ailleurs qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Elle le déclare donc recevable. 2. Sur le fond a) Période à prendre en considération

La Cour note que la procédure a commencé le 6 mai 1998, avec la saisine du tribunal de première instance du premier arrondissement de Bucarest, et a pris fin le 20 septembre 2005 avec l'arrêt définitif de la cour d'appel de Bucarest. Elle a donc duré sept ans, quatre mois et dix-sept jours. b) Caractère raisonnable de la procédure

Le Gouvernement estime que l'exigence de célérité prévue par l'article 6 § 1 de la Convention n'a pas été méconnue, compte tenu de ce que l'affaire présentait un certain degré de complexité, puisqu'elle a comporté la réalisation d'une expertise topographique et des questions liées à la dévolution successorale. Invoquant la jurisprudence Farcaș et autres c. Roumanie (requête n o 67020/01, § 33, arrêt du 10 novembre 2005), ainsi que le fait que devant chacun des tribunaux la procédure judiciaire a connu des délais acceptables, le Gouvernement conclut au caractère raisonnable de la période prise en considération. En ce qui concerne la conduite de la requérante, il estime que les trois renvois sollicités par elle ainsi que la demande de récusation d'un juge qu'elle avait formulée, contribuent au retard dans le traitement de l'affaire.

La requérante ne soumet pas d'observations à ce sujet.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour l'intéressé (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000 ‑ VII, et Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 73, 10 juillet 2003).

De l'avis de la Cour, le présent litige ne revêtait pas une complexité particulière, puisqu'il s'agissait au départ d'une simple action en revendication immobilière (voir Străin, précité, § 67).

La Cour note que le tribunal examinant l'affaire en premier ressort a été saisi en mai 1998 et a mis quatre ans pour se prononcer sur le fond de l'affaire, le 26 novembre 2002, après avoir refusé dans un premier temps de statuer au principal. Or, ce délai ne saurait être imputé à la requérante. De manière générale, au vu des éléments du dossier, la Cour estime que l'on ne peut reprocher un manque de diligence à l'intéressée.

Ces éléments suffisent à la Cour pour conclure que la cause de la requérante n'a pas été entendue dans un délai raisonnable. Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. B. Impartialité et indépendance des tribunaux

La requérante allègue le défaut d'indépendance et d'impartialité des tribunaux, lesquels auraient été orientés par les discours politiques de l'époque.

Le Gouvernement ne se prononce pas à ce sujet.

La Cour note que la requérante n'a fourni aucune précision à l'appui de ses affirmations. En outre, en examinant le dossier, elle ne décèle aucun élément susceptible de mettre en doute l'impartialité subjective ou objective des tribunaux ayant connu de leur affaire ou leur indépendance.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

La conclusion de violation de l'article 1 du Protocole n o 1 révèle un problème à grande échelle résultant de la défectuosité de la législation sur la restitution des immeubles nationalisés qui ont été vendus par l'État à des tiers. Dès lors, la Cour estime que l'État doit aménager dans les plus brefs délais la procédure mise en place par les lois de réparation (actuellement les lois n os 10/2001 et 247/2005) de sorte qu'elle devienne réellement cohérente, accessible, rapide et prévisible (voir, les arrêts Viașu c. Roumanie , n o 75951/01, § 83, 9 décembre 2008; Katz c. Roumanie , n o 29739/03, §§ 30-37, 20 janvier 2009, et Faimblat c. Roumanie , n o 23066/02, §§ 48-54, 13 janvier 2009). IV.

Dans ses observations du 4 septembre 2007, la requérante réclame, au titre de dommage matériel, la restitution de ses biens nationalisés par l'État ou, à défaut, l'octroi de la somme de 1 000 000 EUR, représentant la valeur actuelle des appartements n os 1, 3 et 4, de la moitié de l'appartement n o 2 et du terrain libre de constructions. A cet effet, elle soumet deux expertises : une première estimant la valeur des appartements n os 1, 3 et 4 et des terrains afférents à 563 000 EUR, et une deuxième estimant à 1 273 900 EUR l'entier bien immeuble (comprenant aussi l'appartement n o 2 et le terrain libre de constructions). La requérante réclame aussi 20 000 EUR au titre de dommage moral pour les souffrances causées par la méconnaissance par l'État de son droit de propriété et de la durée excessive de la procédure initiée pour récupérer ses biens.

Dans ses observations du 20 novembre 2007, le Gouvernement fait remarquer que seulement les appartements n os 1, 3 et 4 de l'immeuble sis au n o 16, rue Vasile Pârvan, à Bucarest, font l'objet de la présente affaire et que leur valeur marchande est de 484 607 EUR, selon le rapport d'expertise produit en ce sens. S'agissant du dommage moral, le Gouvernement estime en premier lieu qu'il n'y a pas de lien de causalité entre le dommage moral allégué et les prétendues violations de la Convention. Il argue également qu'un éventuel dommage moral serait suffisamment compensé par un constat de violation. A titre subsidiaire, le Gouvernement considère que les prétentions de la requérante sont excessives.

En ce qui concerne le dommage matériel, la Cour rappelle qu'elle a conclu à la violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention en raison de la vente par l'État des appartements n os 1, 3 et 4 de l'immeuble sis au n o 16, rue Vasile Pârvan, à Bucarest de la requérante, combinée avec l'absence d'indemnisation.

La Cour estime, dans les circonstances de l'espèce, que la restitution des appartements litigieux placerait la requérante autant que possible dans une situation équivalant à celle où elle se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues.

A défaut pour l'État défendeur de procéder à pareille restitution dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, la Cour décide qu'il devra verser à la requérante, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle des appartements susmentionnés. Compte tenu des informations dont elle dispose sur les prix du marché immobilier local et des éléments fournis par les parties, la Cour estime la valeur marchande actuelle de ces appartements à 500 000 EUR.

La Cour considère que les événements en cause ont pu provoquer à la requérante des souffrances et un état d'incertitude qui ne peuvent pas être compensés par le constat de violation. Elle estime que la somme de 5 000 EUR représente une réparation équitable du préjudice moral subi par la requérante en raison de la privation de propriété et de la durée de la procédure engagée en vue de récupérer ses biens. B. Frais et dépens

La requérante demande également 2 500 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Elle n'a déposé aucun justificatif en ce sens.

Le Gouvernement s'oppose au remboursement des frais de justice qui ne sont pas réellement et nécessairement exposés ni étayés par des justificatifs pertinents, comme dans le cas présent.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour observe que la requérante n'a fourni aucun document justificatif concernant les frais et dépens prétendument encourus. En l'absence de tout document attestant les frais réclamés, la Cour ne saurait allouer aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs relatifs à l'atteinte au droit de propriété et à la durée de la procédure, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention, en ce qui concerne la durée de la procédure en restitution des appartements litigieux ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit restituer à la requérante les appartements n os 1, 3 et 4 et les terrains afférents de l'immeuble sis au n o 16, rue Vasile Pârvan, à Bucarest, dans les trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention ; b) qu'à défaut d'une telle restitution, l ' État défendeur doit verser à la requérante, dans le même délai de trois mois, 500 000 EUR (cinq cent mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour dommage matériel ; c) qu'en tout état de cause, l'État défendeur doit verser à la requérante 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour préjudice moral ; d) que les sommes en question seront à convertir en lei nouveaux (RON) au taux applicable à la date du règlement ; e) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 27 octobre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président