AFFAIRE LAZARESCU c. ROUMANIE

La originea acestei cauze se află o cerere (n° 3912/03) dirigită împotriva României și care a fost sesizată Curții de un cetățean al acestui Stat, d-l Mihai Lăzărescu ("reclamantul"), pe 26 noiembrie 2002, în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-l Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 17 iunie 2008, președintele celei de-a treia secțiuni a decis comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a decis, de asemenea, că vor fi examinate în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. PE FOND

În 1979 și 1991 respectiv, V.I. a cumpărat de la moștenitorii bunicilor reclamantului o suprafață de teren situată Str. Altasului nr. 46, inclusiv o casă care era construită pe acesta. Reclamantul s-a opus acestei ultimi vânzări. B. Procedura de partaj succesoral

Pe 21 noiembrie 1994, d-na M.E., una dintre moștenitoare, a introdus în fața tribunalului de primă instanță din Secțiunea I a Bucureștiului o acțiune de partaj al succesiunii bunicii reclamantului. Și-a adresat acțiunea împotriva reclamantului și a șase alți moștenitori. Pe 26 ianuarie 1995, V.I., cumpărătorul, a formulat o cerere de intervenție în procedură și a cerut atribuirea imobilului d-nei M.E. De asemenea, V.I. a cerut tribunalului să constate validitatea vânzărilor care au avut loc în 1979 și 1991, precum și calitatea sa de constructor de bună-credință al atelierului și casei construite pe terenul în cauză. Tribunalul a amânat ședința pentru 16 martie 1995 pe motiv că trei moștenitori nu au fost citați la comparație, dar și la cererea reclamantului, pentru ca acesta să poată angaja un avocat pentru apărarea sa.

Pe 16 martie 1995, prin reconvenție, reclamantul a cerut anularea vânzărilor succesive închise între ceilalți moștenitori ai bunicilor și V.I., precum și atribuirea imobilului pe motiv că a locuiți în el din totdeauna. Tribunalul a admis cererile de probe ale părților, în special o expertiză tehnică a construcțiilor și audierea martorilor.

Șase ședințe au fost amânate între 22 iunie 1995 și 4 aprilie 1996 din cauza neregularităților în procedura de citare a părților și martorilor și din motiv că raportul de expertiză nu era încă gata.

Din dosar rezultă că pe 5 octombrie 1995, raportul de expertiză a fost finalizat. La o dată nespecificată, a fost remis părților.

Entre 4 aprilie 1996 și 11 aprilie 1996, ședințele au fost amânate pentru a permite d-nei M.E. să formule în scris cererea de renunțare la acțiune.

Entre 30 mai 1996 și 24 octombrie 1996, tribunalul l-a ascultat pe reclamant, pe V.I. și pe d-na M.E. și, deliberând asupra obiecțiilor formulate de reclamant, le-a respins, dar a cerut expertului o reevaluare a imobilului ținând seama de faptul că raportul de expertiză a fost întocmit în octombrie 1995.

Entre 24 octombrie 1996 și 9 ianuarie 1997, după ce obiecțiile reclamantului asupra raportului de expertiză au fost respinse, ședințele au fost amânate pentru a permite expertului să actualizeze valoarea imobilului.

Pe 9 ianuarie 1997, tribunalul a amânat ședințele pentru 27 februarie 1997 pe motiv că raportul de expertiză nu fusese depus.

Entre 27 februarie 1997 și 10 aprilie 1997, tribunalul a amânat cauza din lipsa timpului și pentru a permite părților să prezinte concluzii scrise.

Reclamantul a cerut amânare la două rânduri, o dată pe 22 iunie 1995 pentru a-și pregăti apărarea și a doua oară pe 1 februarie 1996 pe motiv că reprezentantul acestuia nu putea fi prezent. Tribunalul a admis de fiecare dată cererile reclamantului și a amânat dezbaterile cu patru și trei zile respectiv.

Sentința pe fond a fost pronunțată pe 8 mai 1997. Tribunalul a admis acțiunea d-nei M.E. și cererea de intervenție a lui V.I. și a împărțit succesiunea bunicii reclamantului. A constatat că succesiunea acesteia era compusă din imobilul situat Str. Altasului nr. 46 și din terenul aferent cu o suprafață de 250 m², care trebuiau să fie împărțite între 8 moștenitori, inclusiv reclamantul. Imobilul a fost atribuit d-nei M.E. cu acordul celorlalți moștenitori. De altfel, tribunalul a estimat că vânzările din 1979 și 1991 respectiv erau valide și, bazânduse pe depunerile martorilor atestând că V.I. a locuit în imobil, a recunoscut acestuia calitatea de constructor de bună-credință. Tribunalul a luat, de asemenea, act de faptul că reclamantul nu a consimțit la vânzarea din 1991 și i-a obligat pe d-na M.E. să-i plătească 2.387.400 lei români pentru cota sa din imobil evaluată în conformitate cu expertiza. Reclamantul a apelat această sentință. A susținut că tribunalul de primă instanță nu și-a îndeplinit un rol activ și nu a căutat să stabilească identitatea tuturor moștenitorilor bunicii sale și cotele lor respective. Apelul a fost înregistrat pe rol la tribunalul județean al Bucureștiului.

Pe 28 octombrie 1997, reclamantul a cerut amânare a ședințelor pe motiv că era în imposibilitate de a se prezenta. Tribunalul a admis cererea sa și a amânat ședințele pentru 4 decembrie 1997.

Pe 4 decembrie 1997, tribunalul a amânat cauza pentru 11 decembrie 1997 pentru a permite părților să prezinte concluzii scrise.

Entre 11 decembrie 1997 și 12 februarie 1998, ședințele au fost amânate pentru a permite părților să depună titlul de proprietate al imobilului.

Pe 12 februarie 1998, tribunalul a amânat ședința pentru 12 martie 1998 din cauza neregularității în procedura de citare a reclamantului.

Prin hotărâre din 12 martie 1998, tribunalul județean al Bucureștiului a admis apelul interpus de reclamant și a anulat sentința din 8 mai 1997 cu renvoi în fața tribunalului de primă instanță. A constatat că acesta din urmă nu s-a pronunțat asupra unei cereri pe care d-na M.E. a formulated-o în cursul dezbaterilor pe fond și care avea ca scop constatarea că părinții acesteia (bunicii reclamantului) au dobândit prin efectul prescripției acquisitive de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat Str. Atlasului nr. 46 și a casei construite pe acesta (v. § 5, mai sus).

După anulare, unul dintre moștenitori, D.A., a decedat. Pe 10 decembrie 1998, reclamantul a cerut o amânare pentru a contacta un avocat pe motiv că a fost citat la comparție doar cu trei zile înainte de debatei. Tribunalul a admis cererea sa și a amânat cauza pentru 1 aprilie 1999.

Pe 5 martie 1999, reclamantul a depus o cerere de deasupra procesului pe care Curtea Supremă a admis-o prin decizie din 30 aprilie 1999.

Pe 3 iunie 1999, tribunalul de primă instanță din Secțiunea I a Bucureștiului a radiat cauza de pe rol.

Pe 17 august 1999, cauza a fost înregistrată pe rol la tribunalul de primă instanță din Secțiunea a VI-a a Bucureștiului.

La prima ședință, pe 1 octombrie 1999, tribunalul a amânat ședințele pentru 29 octombrie din cauza neregularităților în procedura de citare a părților.

Entre 29 octombrie și 1 noiembrie 1999, dezbaterile au fost amânate pentru ca părții să poată lua cunoștință de memoriul complementar depus de reclamant, pentru ca acesta din urmă să poată preciza obiectul acțiunii sale și pretențiile sale și pentru ca V.I. să poată furniza identitatea moștenitorilor lui D.A.

Pe 26 noiembrie 1999, tribunalul a amânat dezbaterile pentru 14 ianuarie 2000 din cauza neregularităților în procedura de citare a părților.

Entre 14 ianuarie 2000 și 10 martie 2000, ședințele au fost amânate pentru ca reclamantul să precizeze obiectul pretențiilor sale, element necesar pentru a stabili obiectul procesului.

Pe 10 martie 2000, tribunalul a decis să suspende examinarea cauzei din cauza absenței părților. Din dosar rezultă că pe 31 iulie 2000, reclamantul a cerut ca cauza să fie înscrisă pe rol.

Pe 22 septembrie 2000, tribunalul a amânat ședințele pentru 27 octombrie 2000 pe motiv că reprezentantul reclamantului nu putea fi prezent, dar și din cauza neregularității în procedura de citare a părților.

Entre 27 octombrie 2000 și 24 noiembrie 2000, dezbaterile au fost din nou amânate pentru ca reclamantul să precizeze obiectul pretențiilor sale, să producă dovada plății onorariilor necesare pentru înscrierea cauzei pe rol, precum și certificatul de moștenire al lui D.A., decedat în cursul procedurii.

Pe 16 februarie 2001, tribunalul a amânat dezbaterile pentru 23 martie 2001 din cauza neregularității în procedura de citare a părților.

Pe 23 martie 2001, avocatul reclamantului a cerut o amânare pentru a prezenta concluzii scrise. Tribunalul a admis cererea sa și a amânat dezbaterile pentru 4 mai 2001.

Pe 4 mai 2001, tribunalul a amânat dezbaterile pentru 8 iunie 2001 din cauza neregularității în procedura de citare a părților.

Pe 8 iunie 2001, tribunalul a amânat pronunțarea sentinței cu o săptămână din lipsa timpului pentru a delibera.

Prin sentință din 15 iunie 2001, tribunalul de primă instanță din Secțiunea a VI-a a Bucureștiului a luat act că d-na M.E. a renunțat la acțiune. Privind cererea reconvenției depuse de reclamant, tribunalul a estimat că aceasta era prescrisă, nefiind introdusă în termen general de prescripție de trei ani. Într-adevăr, ținând seama de faptul că reclamantul s-a opus vânzării din 1991 pe care ceilalți moștenitori au închis-o cu V.I., tribunalul a estimat că aceasta din urmă era anulabilă în termenul general de trei ani.

Reclamantul a apelat această sentință. Cauza a fost trimisă tribunalului județean al Bucureștiului. Trei ședințe au fost ținute în fața acestui tribunal.

Pe 19 noiembrie 2001, tribunalul a decis să suspende examinarea cauzei din cauza absenței părților. Pe 10 ianuarie 2002, reclamantul a cerut ca cauza să fie înscrisă pe rol invocând că nu a putut să se prezinte din motive medicale. Tribunalul a reluat dezbaterile.

Pe 8 februarie 2002, constatând incompatibilitatea unei judecătoare, tribunalul a amânat ședințele pentru 20 februarie 2002.

Prin hotărâre din 20 februarie 2002, tribunalul județean al Bucureștiului a reformaț sentința din 15 iunie 2001, a respins cererea reconvenției a reclamantului și cererea de intervenție a lui V.I. și a menținut partea privind renunțarea d-nei M.E. la acțiune. Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat mai întâi că nu existau dovezi privind dreptul de proprietate al moștenitorilor bunicilor reclamantului asupra imobilului și terenului situat Str. Atlasului nr. 46, de sorț că cererile ulterioare asupra acestor bunuri nu aveau obiect.

Reclamantul s-a pourvoit în recurs împotriva acestei sentințe. Prin hotărâre din 12 iunie 2002, curtea de apel a Bucureștiului, constatând că reclamantul nu a depus motivele recursului său în termenul stabilit de codul de procedură civilă, l-a respins ca nemotivat. Printr-o scrisoare din 2 iunie 2003, procurorul de la Curtea Supremă de Justiție a informat reclamantul de refuzul acestuia de a introduce un recurs în anulare împotriva hotărârii din 12 iunie 2002. PE LEGE I.

Guvernul se opune acestei teze, susținând că cauza este foarte complicată ținând seama de complexitatea probelor și de necesitatea de a permite părților să prezinte concluzii și obiecții la expertiză. De altfel, susține că comportamentul reclamantului a contribuit într-o anumită măsură la prelungirea procedurii.

Perioada care trebuie considerată a început pe 21 noiembrie 1994 cu sesizarea tribunalului de primă instanță din Secțiunea I a Bucureștiului și s-a încheiat pe 12 iunie 2002 cu hotărârea curții de apel a Bucureștiului. A durat deci șapte ani, șase luni și 19 zile, pentru trei grade de jurisdicție. A. Asupra admisibilității

Curtea constată că acest griefnu este în mod manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Constată, de altfel, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Pe fond

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază după circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și importanța litigiului pentru interesații (v., printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n° 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Reamintește că, chiar și atunci când o procedură este reglementată de principiul dispositiv, cum este cazul prezentei cauze care constă în a da părților puteri de inițiativă și de impuls, revine statelor contractante să-și organizeze sistemul judecătoresc în așa fel încât jurisdicțiile lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă asupra litigiilor privind drepturile și obligațiile sale de natură civilă într-un termen rezonabil (Nicolai de Gorhez c. Belgia, n° 11013/05, § 35, 16 octombrie 2007).

Deși cauza prezenta o anumită complexitate din cauza participării mai multor părți, Curtea observă că mai multe perioade de inactivitate au rezultat din neregularitățile repetate în procedura de citare a părților. Aceste omisiuni sunt comparabile cu amânările succesive din cauza incompetenței (v., mutatis mutandis, Ispan c. România, n° 67710/01, § 44, 31 mai 2007), tribunalele nu fiind legal investite să cunoască de cauză până când părțile nu au fost legal citae la comparție. Mai mult, ca și în cazul amânărilor succesive, neregularitățile în procedura de citare puteau continua la nesfârșit, părțile neputând să pună capăt.

Întârzierile rezultate din aceste amânări, la fel ca și anularea cu renvoi a sentinței din 8 mai 1997 (§ 21) sunt imputabile autorităților. Anularea se datorează omisiunii tribunalului de primă instanță din Secțiunea I a Bucureștiului de a se pronunța asupra unei cereri a d-nei M.E.. Reamintește în această privință că o eroare imputabilă unui tribunal și care determină o întârziere din cauza necesității de a o corecta poate, combinată cu alți factori, să intre în calculul aprecierii caracterului rezonabil al termenului vizat de art. 6 § 1 (v., mutatis mutandis, Bock c. Germania, hotărâre din 29 martie 1989, seria A n° 150, § 49). Deși nu este competentă să analizeze modul în care jurisdicțiile naționale au interpretat și aplicat dreptul intern, constată, cu toate acestea, că, în ciuda numărului mare de ședințe ținute, tribunalele nu au remarcat că mijlocul de probă atestând proprietatea imobilului lipsia, ceea ce ar fi evitat restul procedurii al cărui rezultat a fost respingerea pe fond a pretențiilor moștenitorilor (v. § 41).

De altfel, Curtea observă că au existat întârzieri din cauza expertizei (§§ 8 și 13). Reamintește că un expert, independent în întocmirea raportului său, rămâne totuși supus controlului autorităților judiciare, ținte să asigure buna desfășurare a expertizei (hotărârea Capuano c. Italia din 25 iunie 1987, seria A n° 119-1, § 25). De aceea, aceste întârzieri sunt imputabile autorităților.

Privind comportamentul părților și al reclamantului, Curtea observă mai întâi că cauza a fost suspendată la două rânduri din cauza absenței părților (§§ 30 și 39). Desigur, Curtea observă că reclamantul a dovedit diligență și inițiativă de fiecare dată și a reinscris cauza pe rol, dar observă, de altfel, că progresul procedurii depinde în acest caz în întregime de diligența părților și că tribunalele nu puteau din propria inițiativă să le impună reluarea procedurii (v., mutatis mutandis, Liadis c. Grecia, n° 16412/02, § 21, 27 mai 2004). De aceea, termenul cuprins între 10 martie 2000 și 31 iulie 2000, data la care reclamantul a cerut reinscrierea cauzei pe rol, și termenul cuprins între 19 noiembrie 2001 și 10 ianuarie 2002 nu pot fi imputate autorităților, ci mai degrabă părților (v. §§ 30 și 39).

Curtea observă că reclamantul a solicitat câteva amânări pentru o nouă ședință, în special pentru a-și pregăti apărarea sau pentru că nu putea fi prezent. La această privință nu poate, cu toate acestea, decât să constate că una din aceste cereri de amânare a fost solicitată din cauza scurtului termen dintre citare și ziua dezbaterilor (§ 22) și că unele din aceste cereri coincid cu amânările generate de neregularitățile în procedura de citare și nu pot fi imputate acestuia. Privind cererea de deasupra procesului, Curtea consideră că perioada cuprinsă între 5 martie 1999, data la care reclamantul a cerut deasupra procesului și 30 aprilie 1999, ziua în care Curtea Supremă s-a pronunțat asupra acestei cereri, nu poate fi imputată reclamantului. Reamintește că nu se poate reproșa unui reclamant că a profitat pe deplin de posibilitățile de recurs, chiar dacă anumite întârzieri în procedură au putut rezulta (Leclercq c. Franța, n° 38398/97, § 26, 28 noiembrie 2000). Privind perioada ulterioară, până când cauza a fost înscrisă pe rol la tribunalul de primă instanță din Secțiunea a VI-a a Bucureștiului, Curtea estimează că această perioadă de aproximativ trei luni era necesară pentru transmisia administrativă a dosarului.

Comportamentul reclamantului este, prin urmare, la originea unei întârzieri globale de aproximativ unu an și doi luni din durata totală de șapte ani și șase luni.

De altfel, Curtea observă că abia după examinarea cauzei pe fond, tribunalul de primă instanță din Secțiunea a VI-a a Bucureștiului a cerut reclamantului să-și precizeze argumentele (§§ 28 și 30), ceea ce a întârziat procedura cu aproximativ trei luni. Curtea consideră că, deși este adevărat că această lipsă de informații esențiale a fost constatată doar târziu, revenia reclamantului să detalieze suficient acțiunea lui de la început. Curtea consideră, prin urmare, că responsabilitatea acestei întârzieri de trei luni trebuie împărțită între cele două părți (v., mutatis mutandis, Zagorchinova c. Bulgaria (decizie), n° 7619/04, 21 octombrie 2008).

Curtea estimează că comportamentul autorităților este la originea unei întârzieri globale de aproximativ doi ani și doi luni din durata totală de șapte ani și șase luni. Estimează, în final, că nici complexitatea cauzei, nici comportamentul reclamantului nu explică durata procedurii, considerată în ansamblu.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea estimează că în caz durata procedurii litigioase nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil".

De aceea, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Curtea observă că recursul reclamantului a fost respins din lipsă de motivare în termenul stabilit de codul de procedură civilă (v. § 42). Or, Curtea reamintește că grievul pe care un reclamant intenționează să-l sesizeze Curția trebuie mai întâi să fie ridicat, în formele și termenele prescrise de dreptul intern, în fața jurisdicțiilor naționale corespunzătoare (hotărâre Cardot c. Franța din 19 martie 1991, seria A n° 200, § 34).

De aceea, acest griefnu trebuie respins pentru neepuizarea căilor de recurs interne, în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție. IV.

Reclamantul cere 50.000 euro (EUR) pentru prejudiciul material pe care l-ar fi suferit din cauza imposibilității de a moșteni bunurile care aparținuseră bunicilor. Estimează că valoarea actuală a imobilului situat Str. Atlasului nr. 46 este de 400.000 EUR. Cere, de altfel, 5.000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul se opune pretențiilor reclamantului.

Curtea reamintește că a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție din cauza duratei procedurii. De aceea, nu vede o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material susținut și respinge această cerere. Pe de altă parte, estimează că reclamantul a suferit un tort moral din cauza duratei excesive a procedurii. Pronunțând în echitate, îi acordă 1.500 EUR la această rubrică. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul a trimis printr-o scrisoare din 2 septembrie 2008, după comunicarea cauzei Guvernului pârât, dovezi pentru cheltuielile și costurile suportate în fața jurisdicțiilor interne, pentru o sumă de 152 EUR.

Cu ocazia prezentării observațiilor sale potrivit articolului 41 din Convenție, fără a furniza o altă dovadă a cheltuielilor și costurilor, s-a mulțumit cu scrisoarea susmenționată.

Guvernul observă că reclamantul nu și-a cifrat pretențiile la această rubrică. Susține, de altfel, că dovezile prezentate nu sunt justificate în raport cu faptele cauzei.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține despăgubirea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei acestora. Curtea estimează că reclamantul nu a dovedit că cheltuielile și costurile pe care le-a suportat în fața jurisdicțiilor naționale au fost suportate pentru a preveni sau face să corecteze de acestea încălcarea articolului 6 § 1 (v., hotărârea Zimmermann și Steiner c. Elvețiă din 13 iulie 1983, seria A n° 66, § 36, și Craiu c. România, n° 26662/02, § 38, 7 octombrie 2008). De aceeea, Curtea respinge cererea reclamantului pentru cheltuieli și costuri. C. Dobânzi de întârziere

Curtea consideră oportun să modeleze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorat cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, NEÎNSUFLEȚIT, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul fondat pe durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenție) și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea va fi devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție 1.500 EUR (o mie cinci sute euro), de convertit în moneda Statului pârât la rata aplicabilă în ziua plății, pentru prejudiciu moral, plus orice sumă care ar putea fi datorată ca impozit pe această sumă; b) că, din momentul expirării termenului susmenționat și până la plată, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris pe 22 septembrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 3912/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Mihai Lăzărescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 26 novembre 2002 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 17 juin 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT

En 1979 et 1991 respectivement, V.I. acheta aux héritiers des grands-parents du requérant, une surface de terrain sis 46, rue Altasului y compris une maison qui y était bâtie. Le requérant s'opposa à cette dernière vente. B. La procédure en partage successoral

Le 21 novembre 1994, M.E une des héritières introduisit devant le tribunal de première instance du I er arrondissement de Bucarest une action en partage de la succession de la grand-mère du requérant. Elle dirigea son action contre le requérant et six autres héritiers. Le 26 janvier 1995, V.I. l'acheteur, fit une demande d'intervention dans la procédure et demanda que l'immeuble soit attribué à M.E. Par ailleurs, V.I demanda au tribunal de constater la validité des ventes intervenues en 1979 et 1991, ainsi que sa qualité de constructeur de bonne foi de l'atelier et de la maison édifiés sur le terrain en question. Le tribunal reporta au 16 mars 1995 l'audience au motif que trois héritiers n'avaient pas été cités à comparaître, mais également sur demande du requérant, pour qu'il puisse contracter un avocat au vue de sa défense.

Le 16 mars 1995, par voie reconventionnelle le requérant demanda l'annulation des ventes successives conclues entre les autres héritiers de ses grands-parents et V.I., ainsi que l'attribution de l'immeuble au motif qu'il y avait habité depuis toujours. Le tribunal accueillit les demandes de preuves des parties, notamment une expertise technique de constructions et l'audition des témoins.

Six audiences furent ajournées entre le 22 juin 1995 et le 4 avril 1996 à cause des irrégularités de la procédure de citation des parties et témoins et au motif que le rapport d'expertise n'était pas encore prêt.

Il ressort du dossier que le 5 octobre 1995, le rapport d'expertise fut achevé. A une date non précisée, il fut remis aux parties.

Entre le 4 avril 1996 et le 11 avril 1996 les audiences furent ajournées pour permettre à M.E. de formuler par écrit sa demande de renonciation à l'action.

Entre le 30 mai 1996 et le 24 octobre 1996 le tribunal entendit le requérant, V.I. et M.E. et, délibérant sur les objections formées par le requérant les rejeta, mais demanda à l'expert une réévaluation de l'immeuble compte tenu de ce que le rapport d'expertise avait été fait en octobre 1995.

Entre le 24 octobre 1996 et le 9 janvier 1997, après que les objections du requérant sur le rapport d'expertise eurent été rejetées, les audiences furent ajournées pour permettre à l'expert d'actualiser la valeur de l'immeuble.

Le 9 janvier 1997 le tribunal reporta les audiences au 27 février 1997 au motif que le rapport d'expertise n'avait pas été déposé.

Entre le 27 février 1997 et le 10 avril 1997 le tribunal ajourna l'affaire pour manque de temps et pour permettre aux parties de présenter des conclusions écrites.

Le requérant demanda l'ajournement à deux reprises, une première fois le 22 juin 1995 pour préparer sa défense et la seconde fois le 1 er février 1996 au motif que son représentant ne pouvait être présent. Le tribunal fit droit à chaque fois aux demandes du requérant et reporta les débats de quatre et trois jours respectivement.

Le jugement au fond fut prononcé le 8 mai 1997. Le tribunal accueillit l'action de M.E. ainsi que la demande d'intervention de V.I. et partagea la succession de la grand-mère du requérant. Il constata que la succession de cette dernière était composée de l'immeuble sis 46, rue Altasului et du terrain afférent d'une surface de 250 m², qui devaient être partagés entre 8 héritiers, dont le requérant. L'immeuble fut attribué à M.E. avec l'accord des autres héritiers. Par ailleurs, le tribunal estima que les ventes de 1979 et 1991 respectivement étaient valides et, s'appuyant sur les dépositions des témoins attestant que V.I. avait habité l'immeuble, reconnut à ce dernier sa qualité de constructeur de bonne foi. Le tribunal prit également note du fait que le requérant n'avait pas donné son accord à la vente opérée en 1991 et, obligea M.E. à lui payer 2 387 400 lei roumains pour sa quote-part de l'immeuble évaluée conformément à l'expertise. Le requérant interjeta appel de ce jugement. Il fit valoir que le tribunal de première instance n'avait pas rempli un rôle actif et n'avait pas cherché à établir l'identité de tous les héritiers de sa grand-mère et leurs quotes-parts respectives. L'appel fut enregistré au rôle du tribunal départemental de Bucarest.

Le 28 octobre 1997, le requérant demanda l'ajournement des audiences au motif qu'il était dans l'impossibilité de se présenter. Le tribunal fit droit à sa demande et reporta les audiences au 4 décembre 1997.

Le 4 décembre 1997 le tribunal reporta l'affaire au 11 décembre 1997 pour permettre aux parties de présenter des conclusions écrites.

Entre le 11 décembre 1997 et le 12 février 1998 les audiences furent ajournées pour permettre aux parties de déposer le titre de propriété de l'immeuble.

Le 12 février 1998, le tribunal reporta l'audience au 12 mars 1998 en raison de l'irrégularité de la procédure de citation du requérant.

Par un arrêt du 12 mars 1998, le tribunal départemental de Bucarest fit droit à l'appel interjeté par le requérant et cassa le jugement du 8 mai 1997 avec renvoi devant le tribunal de première instance. Il constata que ce dernier ne s'était pas prononcé sur une demande que M.E. avait faite pendant les débats au fond de l'affaire et tendant à constater que ses parents (les grands-parents du requérant) avaient acquis par l'effet de la prescription acquisitive de 30 ans le droit de propriété sur le terrain sis 46 rue Atlasului et de la maison qui y était bâtie (voir § 5, ci-dessus).

Après cassation, un des héritiers, D.A., décéda. Le 10 décembre 1998 le requérant demanda un ajournement afin de contacter un avocat au motif qu'il avait été cité à comparaître seulement trois jours avant les débats. Le tribunal fit droit à sa demande et reporta l'affaire au 1 er avril 1999.

Le 5 mars 1999, le requérant déposa une demande de dépaysement du procès que la Cour suprême accueillit par une décision du 30 avril 1999.

Le 3 juin 1999 le tribunal de première instance du 1 er arrondissement raya l'affaire de son rôle.

Le 17 août 1999 l'affaire fut enregistrée au rôle du tribunal de première instance du 6 ème arrondissement de Bucarest.

Lors de la première audience, le 1 er octobre 1999, le tribunal reporta les audiences au 29 octobre en raison des irrégularités de la procédure de citation des parties.

Entre le 29 octobre et le 1 er novembre 1999 les débats furent ajournés pour que les parties puissent prendre connaissance du mémoire complémentaire soumis par le requérant, pour que ce dernier puisse préciser l'objet de son action et ses prétentions et pour que V.I. puisse donner l'identité des héritiers de D.A.

Le 26 novembre 1999 le tribunal reporta les débats au 14 janvier 2000 à cause des irrégularités de la procédure de citation des parties.

Entre le 14 janvier 2000 et le 10 mars 2000, les audiences furent ajournées pour que le requérant précise l'objet de ses prétentions, élément nécessaire afin d'établir l'objet du procès.

Le 10 mars 2000, le tribunal décida de surseoir à l'examen de l'affaire en raison de l'absence des parties. Il ressort du dossier que le 31 juillet 2000, le requérant demanda que l'affaire soit inscrite au rôle.

Le 22 septembre 2000 le tribunal reporta les audiences au 27 octobre 2000 au motif que le représentant du requérant ne pouvait être présent mais également à cause de l'irrégularité de la procédure de citation des parties.

Entre le 27 octobre 2000 et le 24 novembre 2000, les débats furent à nouveau ajournés pour que le requérant précise l'objet de ses prétentions, produise le justificatif du payement des frais requis pour inscrire l'affaire au rôle ainsi que le certificat d'hérédité de D.A., décédé au cours de la procédure.

Le 16 février 2001 le tribunal reporta les débats au 23 mars 2001 à cause de l'irrégularité de la procédure de citation des parties.

Le 23 mars 2001 l'avocat du requérant demanda un ajournement afin de présenter des conclusions écrites. Le tribunal fit droit à sa demanda et reporta les débats au 4 mai 2001.

Le 4 mai 2001 le tribunal reporta les débats à 8 juin 2001 cause au cause de l'irrégularité de la procédure de citation des parties.

Le 8 juin 2001, le tribunal reporta d'une semaine le prononcé du jugement pour manque de temps pour délibérer.

Par un jugement du 15 juin 2001, le tribunal de première instance du 6 ème arrondissement de Bucarest prit note du fait que M.E. avait renoncé à l'action. Pour ce qui est de la demande reconventionnelle déposée par le requérant, le tribunal estima qu'elle était prescrite, n'ayant pas été introduite dans le délai général de prescription de trois ans. En effet, tenant compte du fait que le requérant s'était opposé à la vente de 1991 que les autres héritiers avaient conclue avec V.I., le tribunal estima que cette dernière était annulable dans le délai général de trois ans.

Le requérant interjeta appel de ce jugement. L'affaire fut envoyée devant le tribunal départemental de Bucarest. Trois audiences furent tenues devant ce tribunal.

Le 19 novembre 2001, le tribunal décida de surseoir à l'examen de l'affaire en raison de l'absence des parties. Le 10 janvier 2001, le requérant demanda que l'affaire soit inscrite au rôle invoquant qu'il n'avait pas pu se présenter pour des raisons médicales. Le tribunal reprit les débats.

Le 8 février 2002, constatant l'incompatibilité d'une juge, le tribunal reporta les audiences au 20 février 2002.

Par un arrêt du 20 février 2002 le tribunal départemental de Bucarest reforma le jugement du 15 juin 2001, rejeta la demande reconventionnelle du requérant ainsi que la demande d'intervention de V.I. et maintint la partie concernant la renonciation de M.E. à l'action. Pour en décider ainsi le tribunal constata d'abord qu'aucune preuve quant au droit de propriété des héritiers des grands-parents du requérant sur l'immeuble et le terrain sis 46 rue Atlasului n'avait été apportée de sorte que les demandes subséquentes portant sur ces biens étaient sans objet.

Le requérant se pourvut en recours contre ce jugement. Par un arrêt du 12 juin 2002, la cour d'appel de Bucarest, constatant que le requérant n'avait pas déposé les motifs de son recours dans le délai imparti par le code de procédure civile, le rejeta comme non-motivé. Par une lettre du 2 juin 2003 le procureur près la Cour suprême de Justice informa le requérant de son refus d'introduire un recours en annulation contre l'arrêt du 12 juin 2002. EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à cette thèse, soutenant que l'affaire est très compliquée compte tenu de la complexité des preuves et de la nécessité de permettre aux parties de présenter des conclusions et des objections à l'expertise. En outre, il fait valoir que le comportement du requérant à contribué dans une certaine mesure à l'allongement de la procédure.

La période à considérer a débuté le 21 novembre 1994 avec la saisine du tribunal de première instance du 1 er arrondissement de Bucarest et s'est terminée le 12 juin 2002 avec l'arrêt de la cour d'appel de Bucarest. Elle a donc duré sept ans, six mois et 19 jours, pour trois degrés de juridiction. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. B. Sur le fond

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII). Elle rappelle que, même lorsqu'une procédure est régie par le principe dispositif, tel le cas d'espèce qui consiste à donner aux parties des pouvoirs d'initiative et d'impulsion, il incombe aux États contractants d'organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable ( Nicolai de Gorhez c. Belgique , n o 11013/05, § 35, 16 octobre 2007).

Bien que l'affaire présentât une certaine complexité du fait de la participation de plusieurs parties, la Cour observe que plusieurs périodes d'inactivité ont résulté des irrégularités répétées de la procédure de citation des parties. Ces omissions sont comparables aux renvois successifs pour défaut de compétence (voir, mutatis mutandis , Ispan c. Roumanie , n o 67710/01, § 44, 31 mai 2007), les tribunaux n'étant pas légalement investis pour connaître de l'affaire jusqu'à ce que les parties soient légalement citées à comparaître. Qui plus est, comme le cas des renvois successifs, les irrégularités dans la procédure de citation pouvaient continuer à l'infini, les parties ne pouvant y mettre un terme.

Les retards résultant de ces ajournements, tout comme la cassation avec renvoi du jugement du 8 mai 1997 (§ 21) sont imputables aux autorités. La cassation est due à l'omission du tribunal de première instance du I er arrondissement de Bucarest de se prononcer sur une demande de M.E.. Elle rappelle à cet égard qu'une erreur imputable à un tribunal et entraînant un retard en raison de la nécessité pour la redresser peut, combinée avec d'autres facteurs, entrer en ligne de compte pour l'appréciation du caractère raisonnable du délai visé à l'article 6 § 1 (voir, mutatis mutandis Bock c. Allemagne , arrêt du 29 mars 1989, série A n o 150, § 49). Bien qu'elle ne soit pas compétente pour analyser la manière dont les juridictions nationales ont interprété et appliqué le droit interne, elle constate, que nonobstant le nombre important d'audiences tenues, les tribunaux n'ont pas remarqué que le moyen de preuve attestant de la propriété de l'immeuble manquait, ce qui aurait évité le reste de la procédure dont le résultat a été de rejeter au fond les prétentions d'héritiers (voir § 41).

Par ailleurs, la Cour observe qu'il y a eu des retards en raison de l'expertise (§§ 8 et 13). Elle rappelle qu'un expert, indépendant dans l'établissement de son rapport, reste néanmoins soumis au contrôle des autorités judiciaires, tenues d 'assurer le bon déroulement de l'expertise (arrêt Capuano c. Italie du 25 juin 1987, série A n o 119-1, § 25). Dès lors, ces retards sont imputables aux autorités.

Concernant le comportement des parties et du requérant, la Cour observe d'abord que l'affaire fut suspendue à deux reprises en raison de l'absence des parties (§§ 30 et 39). Certes, la Cour note que le requérant fit preuve de diligence et d'initiative à chaque fois et réinscrivit l'affaire au rôle, mais elle note également que les progrès de la procédure dépendent en l'espèce entièrement de la diligence des parties et que les tribunaux ne pouvaient pas de leur propre initiative leur imposer la reprise de la procédure, (voir, mutais mutandis Liadis c. Grèce , n o 16412/02, § 21, 27 mai 2004). Dès lors, les délais compris entre le 10 mars 2000 et 31 juillet 2000, date à laquelle le requérant demanda que l'affaire soit réinscrite au rôle, ainsi que le délai compris entre le 19 novembre 2001 et 10 janvier 2002, ne sauraient être imputés aux autorités, sinon aux parties (voir §§ 30 et 39).

La Cour note que le requérant sollicita quelques renvois à une nouvelle audience notamment pour préparer sa défense ou parce qu'il ne pouvait être présent. A cet égard elle ne peut toutefois que constater qu'une de ces demandes de renvois à été sollicitée à cause du bref délai entre la citation et le jour des débats (§ 22) et que certaines de ces demandes coïncident avec les ajournements engendrés par les irrégularités de la procédure de citation et ne sauraient lui être imputés. Concernant la demande de dépaysement du procès, la Cour considère que la période comprise entre le 5 mars 1999, date à laquelle le requérant demanda le dépaysement du procès et le 30 avril 1999, jour où la Cour Suprême statua sur cette demande ne saurait être imputable au requérant. Elle rappelle que l'on ne saurait reprocher à un requérant d'avoir tiré pleinement parti des possibilités de recours, même si certains retards dans la procédure ont pu en résulter ( Leclercq c. France , n o 38398/97, § 26, 28 novembre 2000). Pour ce qui est de la période ultérieure, jusqu'à ce que l'affaire soit inscrite au rôle du tribunal de première instance du 6 ème arrondissement de Bucarest la Cour estime que cette période d'environ trois mois était nécessaire à la transmission administrative du dossier.

Le comportement du requérant est donc à l'origine d'un retard global d'un an et deux mois environ de la durée totale de sept ans et six mois.

Par ailleurs, la Cour relève que ce n'est qu'après un examen de l'affaire au fond que le tribunal de première instance du 6 ème arrondissement demanda au requérant de préciser ses arguments (§§ 28 et 30), ce qui retarda la procédure d'environ trois mois. La Cour considère que, s'il est vrai que ce manque d'informations essentielles n'a été constaté que tardivement, il revenait toutefois au requérant de détailler suffisamment son action au départ. La Cour considère dès lors que la responsabilité de ce retard de trois mois est à partager entre les deux parties (voir mutatis mutandis Zagorchinova c. Bulgarie (déc.), n o 7619/04, 21 octobre 2008).

La Cour estime que le comportement des autorités est à l'origine d'un retard global d'environ deux ans et deux mois de la durée totale de sept ans et six mois. Elle estime enfin que, ni la complexité de l'affaire, ni le comportement du requérant n'expliquent la durée de la procédure, prise dans son ensemble.

Eu égard à ce qui précède, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l'exigence du « délai raisonnable ».

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour relève que le recours du requérant fut rejeté pour défaut de motivation dans le délai imparti par le code de procédure civile (voir § 42). Or, la Cour rappelle que le grief dont un requérant entend saisir la Cour doit d'abord être soulevé, dans les formes et délais prescrits par le droit interne, devant les juridictions nationales appropriées (arrêt Cardot c.France du 19 mars 1991, Série A n o 200, § 34).

Des lors, ce grief doit être rejetée pour non épuisement des voies de recours internes, en application de l'article 35 §§ 1 et 4 de la Convention IV.

Le requérant demande 50 000 euros (EUR) au titre du dommage matériel qu'il aurait subi en raison de l'impossibilité d'hériter des biens ayant appartenu à ses grands-parents. Il estime que la valeur actuelle de l'immeuble sis 46 rue Atlasului est de 400 000 EUR. Il réclame en outre 5 000 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement s'oppose aux prétentions du requérant.

La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l'article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure. Dès lors, elle n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que le requérant a subi un tort moral du fait de la durée excessive de la procédure. Statuant en équité, elle lui accorde 1 500 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant envoya par une lettre du 2 septembre 2008, après communication de l'affaire au Gouvernement défendeur des justificatifs pour les frais et dépens encourus devant les juridictions internes, pour un montant de 152 EUR.

A l'occasion de la présentation de ses observations au titre de l'article 41 de la Convention, sans fournir d'autre justificatif des frais et dépens il s'en est remis à la lettre susmentionnée.

Le Gouvernement note que le requérant n'a pas chiffré ses prétentions à ce titre. Il fait valoir d'ailleurs que les justificatifs présentés ne sont pas justifiés par rapport aux faits de l'espèce.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour estime que le requérant n'a pas démontré que les des frais et dépens qu'il a engagés devant les juridictions nationales ont été engagés pour prévenir ou faire corriger par celles-ci la violation de l'article 6 § 1 (voir, l'arrêt Zimmermann et Steiner c. Suisse du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36, et Craiu c. Roumanie , n o 26662/02, § 38, 7 octobre 2008). En conséquence la Cour rejette la demande du requérant pour frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable pour ce qui est du grief fondé sur la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit a) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article 44 § 2 de la Convention 1 500 EUR (mille cinq cents euros), à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme ; b) qu'à compter de l'expiration du délai sus-indiqué et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 septembre 2009, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président