AFFAIRE BAJANARU c. ROUMANIE

AFFAIRE BAJANARU c. ROUMANIE (CtEDO, 2010)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA BĂJĂNARU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 884/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 21 septembrie 2010 DEFINIF 21/12/2010 Această hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 alineatul (2) din Convenție. În cauza Băjanaru c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a treia secțiune), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președintele, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 31 august 2010, Renunță hotărârea adoptată la această dată de procedură La originea cauzei se află o cerere (n 884/04) îndreptată împotriva României și din care o resortisantă a acestui stat, M. Floarea Băjănaru (adică reclamanta mai întâi) a sesizat Curtea la 17 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 21 septembrie 2009, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului și, așa cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să fie examinată admisibilitatea și fondul cauzei. La 24 august 1991, Comisia locală de la Poeni pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 din apropiere de primăria Poeni ( 173 de metri pătrați, situate pe teritoriul comunei Poeni. La scurt timp după aceea, la o dată nespecificată, comisia locală a reconstituit dreptul de proprietate pe un teren de 5 000 de metri pătrați, cuprinzând cei 4 173 de metri pătrați deja atribuiți recurentei. Ulterior, printr-un proces-verbal din 13 septembrie 1991, T.I. a fost pus în posesia terenului în litigiu și a început să construiască o casă acolo, fiind eliberat de primăria din Poeni, la 14 iulie 1993, un permis de construcție. Printr-o decizie din 6 octombrie 1997, comisia locală și-a anulat parțial decizia din 24 august 1991 și a emis o altă decizie, care nu mai includea terenul de construcție în litigiu, motivând decizia sa prin faptul că G.E., mama reclamantei, a vândut terenul respectiv către T.I. Recurenta a contestat această decizie în fața comisiei departamentului Teleorman pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 (atmosfera departamentală) care, printr-o decizie din 27 februarie 1998, a întâmpinat contestația și a restituit dreptul de proprietate al recurentei asupra celor 4 Printr-o hotărâre definitivă din 28 septembrie 1999, Curtea de Apel de la București a respins această contestație și a considerat că T.I. avea dreptul de a revendica un teren de numai 800 de metri pătrați, pentru care a produs o chitanță care atestă contractul de vânzare încheiat cu G.E., cei 4 La 13 decembrie 1999 și 28 februarie 2000, reclamanta a solicitat primăriei din Poeni să-i elibereze titlul de proprietate definitivă și să o pună în posesia terenurilor la care avea dreptul în temeiul deciziei comisiei de departament și al hotărârii definitive din 28 septembrie 1999 a Curții de Apel de la București. 11. Serviciile competente ale primăriei au pregătit documentația și, la 17 ianuarie 2000, procesul verbal de punere în posesie pe fosta locație. Cu toate acestea, operațiunea de punere în posesie propriu-zisă nu a avut loc, deoarece reprezentanții primăriei nu s-au prezentat la fața locului. Prin urmare, documentația în cauză, transmisă comisiei departamentale, a fost returnată comisiei locale, pentru a fi refăcută, pentru lipsa unei puneri în posesie regulate, pe terenul indicat și în prezența vecinilor și a reprezentanților primăriei. În ceea ce-l privește pe primarul E.G., el a ordonat expertului topografic, în ciuda procesului verbal din 17 ianuarie 2000, să refacă documentele privind terenul recurentei și să o pună în posesia unui alt teren de aceeași suprafață, la o altă locație decât cea stabilită de deciziile definitive de care se prevăzuse recurenta. 12. Recurenta a fost convocată la primărie, la 11 octombrie 2000, pentru a fi pusă în posesia acestui nou teren și a refuzat să meargă acolo și a adresat primarului o scrisoare prin care își atrage atenția asupra faptului că încălca o hotărâre definitivă a justiției. 13. La 16 octombrie 2000, în absența reclamantei, a fost redactat procesul verbal de punere în posesie a noului loc. În temeiul acestuia, la 3 noiembrie 2000, comisia departamentală a emis un titlu de proprietate. Printr-o hotărâre din 18 martie 2002, Tribunalul de Primă Instanță din Video a constatat că inculpații au comis o rea credință și abuz de funcție atunci când au pus în posesie terenul reclamantei și l-au condamnat pe E.G. la șase luni de închisoare cu suspendare și pe D.M. la zece luni de închisoare cu suspendare. 2000 din comisia departamentală și a ordonat ca reclamanta să-și dețină proprietatea pe vechiul loc. 16. Apelurile adresate de E.G. și D.M. au fost respinse printr-o hotărâre din 29 mai 2002 a tribunalului departamental din Teleorman. Prin hotărârea definitivă din 26 septembrie 2002, Curtea de Apel de la București a primit recursurile în recurs ale condamnaților, a pronunțat hotărârea din 29 mai 2002 și a trimis cazul în fața tribunalului departamental, pentru o nouă judecată a apelurilor. 17. Prin hotărârea din 22 ianuarie 2003, tribunalul departamental de la Teleorman a respins din nou apelurile E.G. și D.M. 18. Prin hotărârea definitivă din 5 iunie 2003, Curtea de Apel de la București a primit recursurile în recurs ale condamnaților, a recurs la E.G. și a constatat că pedeapsa D.M. a făcut obiectul unei mulțumiri. 19. În ceea ce privește punerea în posesie a recurentei, Curtea de Apel a hotărât că aceasta urma să se facă în conformitate cu procedura specială instituită prin Legea nr. 18/91. 20. La 1 februarie 2005, comisia locală a elaborat un nou proces-verbal de punere în posesie a recurentei pe teren de 4 173 de metri pătrați în litigiu. La 26 aprilie 2005, aceasta a obținut titlul de proprietate pe teritoriul său. CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUTĂ A ARTICOLELOR 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIE ȘI 1 DIN PROTOCOLUL nr. 1 CONVENȚIA 21. recurenta susține că executarea tardivă a hotărârilor și hotărârilor devenite definitive și pronunțate în favoarea sa, în special a hotărârii din 18 martie 2002 a Tribunalului de Primă Instanță din Videole și-a încălcat dreptul de acces la o instanță, astfel cum se prevede la art. 6 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. 22. Art. 6 alin. (1) din Convenție, în partea sa relevantă, și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție sunt astfel formulate art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizării bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea subliniază, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Guvernul admite că recurenta avea dreptul de a fi pusă în posesia terenului în litigiu, care decurge din hotărârea din 18 martie 2002, care dispunea de posesia sa, în conformitate cu procesul-verbal din 17 ianuarie 2000. În februarie 2005, Comitetul concluzionează că autoritățile române și-au îndeplinit obligația de a pune în posesie reclamanta într-un termen rezonabil. 26. Recurenta se opune acestei tezei și consideră că un termen de mai mult de trei ani nu poate fi considerat rezonabil și subliniază că nu a avut nicio contribuție la această întârziere. 27. Curtea amintește că, în prezenta cauză, recurenta și-a obținut dreptul de proprietate pe teren în litigiu printr-o decizie administrativă din 24 august 1991. Ca urmare a contestațiilor din partea T.I., i s-a confirmat de mai multe ori dreptul și a obținut ca punerea sa în posesie să fie ordonată, în special prin decizia din 27 februarie 1998 a comisiei de departamentale, confirmată prin hotărârea definitivă din 28 septembrie 1999 a Curții de Apel de la București și prin hotărârea din 18 februarie 1999 martie 2002 a Tribunalului de Primă Instanță din Video, devenit definitiv ca urmare a hotărârii din 5 iunie 2003 a Curții de Apel de la București. Aceste hotărâri și hotărâri au fost executate la 26 aprilie 2005, data la care reclamanta și-a acordat în cele din urmă titlul de proprietate, adică la mai mult de trei ani de la hotărârea din 18 martie 2002 și la mai mult de cinci ani de la hotărârea din 28 septembrie 1999. 28. Nu se contestă faptul că întârzierile în executarea hotărârilor și hotărârilor în favoarea recurentei sunt imputabile autorităților române. 29. Curtea amintește că, în mai multe cauze, Curtea a concluzionat că omisiunea autorităților, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil o decizie definitivă pronunțată împotriva acestora se analizează într-o încălcarea dreptului de acces la o instanță, precum și a dreptului la respectarea bunurilor (Acatrinei c. România, n 7114/02, § 40, 26 octombrie 2006 Prodan c. Moldova, n 49806/99, §§ 54-55, CEDH 2004-III (extracturi)). 30. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea să îi fi stat la dispoziție. Curtea consideră, în acest caz, că statul, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru a pune în aplicare deciziile definitive favorabile recurentei și pentru a-și respecta dreptul de proprietate. 31. Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. II. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 32. Recurenta se plânge, de asemenea, de încălcarea articolului 13 din Convenție și menționează rezultatul plângerii sale penale și lipsa unei căi de atac pentru a recupera pierderea de câștig ca urmare a imposibilității de a intra în posesia terenului său. 33. Acest motiv vizează, în esență, aceleași aspecte ca cele deja examinate mai sus în ceea ce privește art. 6 alineatul (1) din Convenția nr. 1 și art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nu este necesar să se introducă mai mult pe teren art. 13 din convenție. În plus, nimic din dosar nu scoate în evidență o încălcare a articolului menționat din convenție. 34. Prin urmare, acest motiv este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. III. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIA 35. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite eliminarea decât impecabilă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Recurenta solicită 60 000 EUR (EUR) pentru prejudiciul material și moral pe care l-ar fi suferit. 37. Guvernul consideră că această sumă nu este justificată. O constatare a încălcării drepturilor invocate de reclamant ar putea constitui, în sine, o despăgubire satisfăcătoare pentru prejudiciul moral suferit. 38. Curtea arată că singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în speță în executarea tardivă a hotărârii din 18 martie 2002. 39. În circumstanțele speței, având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și hotărând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea alocă reclamantei 3 000 EUR toate capetele de prejudiciu. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 40. reclamanta solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată, fără a specifica suma și fără a furniza documente justificative. 41. Curtea amintește că, în ceea ce privește art. 41 din convenție, numai cheltuielile de care s-a stabilit că au fost efectiv suportate, că corespund unei necesități și că sunt de o valoare rezonabilă (a se vedea, printre altele, Nikolova Bulgaria [GC], nr 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). 42. Având în vedere faptul că reclamanta nu a justificat cheltuielile și cheltuielile de judecată efectuate, Curtea decide să nu îi aloce nicio sumă în acest sens. Interese moratorii 43. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Declară cererea admisibilă în ceea ce privește obiecțiunile formulate la art. 6 alineatul (1) din convenție și la art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție și inadmisibilă pentru excedent A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție și a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Sinte că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție 3 000 EUR (trei mii EUR), care urmează să fie convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, toate capetele de prejudiciu luate în considerare, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit pe această sumă că, de la expirarea termenului suplimentar menționat și până la plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 21 septembrie 2010, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE

BĂJĂNARU c. ROUMANIE

(Requête n

o

884/04)

ARRÊT

STRASBOURG

21 septembre 2010

DÉFINITIF

21/12/2010

Cet arrêt est devenu définitif en vertu de l'article

44 §

2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l'affaire Băjănaru c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l'homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

Josep Casadevall,

président,

Corneliu Bîrsan,

Boštjan M. Zupančič,

Egbert Myjer,

Ineta Ziemele,

Luis López Guerra,

Ann Power,

juges,

et de Santiago Quesada,

greffier de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 31 août 2010,

Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date

:

PROCÉDURE

1.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n

o

884/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M

me

Floarea Băjănaru («

la requérante

»), a saisi la Cour le 17 novembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales («

la Convention

»).

2.

Le gouvernement roumain («

le Gouvernement

») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.

Le 21 septembre 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article

29

§

3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire.

EN FAIT

LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE

4.

La requérante est née en 1935 et réside à Bucarest.

5.

Le 24 août 1991, la commission locale de Poeni pour l'application de la loi n

o

18/1991, près la mairie de Poeni («

la commission locale

») reconstitua en faveur de la requérante et en vertu de la loi précitée, le droit de propriété sur deux terrains d'une superficie totale de 26 900 mètres carrés, dont un terrain agricole de 22 727 mètres carrés et un autre, constructible, de 4

173 mètres carrés, situés sur le territoire de la commune de Poeni.

6.

Peu de temps après, à une date non précisée, la commission locale reconstitua en faveur de T.I. le droit de propriété sur un terrain de 5

000

mètres carrés, comprenant les 4

173 mètres carrés déjà attribués à la requérante.

7.

Par la suite, par un procès-verbal du 13 septembre 1991, T.I. fut mis en possession du terrain litigieux et commença à y édifier une maison, s'ayant vu délivrer par la mairie de Poeni, le 14 juillet 1993, un permis de construire.

8.

Par une décision du 6 octobre 1997, la commission locale annula partiellement sa décision du 24 août 1991 et émit une autre décision, qui ne comprenait plus le terrain constructible en litige. Elle motiva sa décision par le fait que G.E., la mère de la requérante, avait vendu ce terrain à T.I.

9.

La requérante contesta cette décision devant la commission départementale de Teleorman pour l'application de la loi n

o

18/1991 («

la commission départementale

»), qui, par une décision du 27 février 1998, accueillit la contestation et reconstitua le droit de propriété de la requérante sur les 4

173 mètres carrés de terrain constructible. T.I. contesta cette décision devant les tribunaux. Par un arrêt définitif du 28 septembre 1999, la cour d'appel de Bucarest rejeta cette contestation. Elle jugea que T

.I. était en droit de revendiquer un terrain de 800 mètres carrés seulement, pour lequel il avait produit une quittance attestant du contrat de vente conclu avec G.E., les 4

173 mètres carrés litigieux revenant toujours à la requérante.

10.

Les 13 décembre 1999 et 28 février 2000, la requérante demanda à la mairie de Poeni de lui délivrer le titre de propriété définitif et de la mettre en possession des terrains auxquels elle avait droit en vertu de la décision de la commission départementale et de l'arrêt définitif du 28 septembre 1999 de la cour d'appel de Bucarest.

11.

Les services compétents de la mairie préparèrent la documentation et, le 17 janvier 2000, le procès verbal de mise en possession sur l'ancien emplacement. Toutefois, l'opération de mise en possession proprement dite n'eut pas lieu, car les représentants de la mairie ne se rendirent pas sur place. De ce fait, la documentation en question, transmise à la commission départementale, fut retournée par celle-ci à la commission locale, en vue d'être refaite, pour défaut de mise régulière en possession, sur le terrain indiqué et en présence des voisins et de représentants de la mairie. Quant au maire E.G., il ordonna à l'expert topographique, en dépit du procès verbal du 17 janvier 2000, de refaire les documents concernant le terrain de la requérante et de la mettre en possession d'un autre terrain de même superficie, à un autre emplacement que celui déterminé par les décisions définitives dont se prévalait la requérante.

12.

La requérante fut convoquée à la mairie, le 11 octobre 2000, en vue d'être mise en possession de ce nouveau terrain. Elle refusa de s'y rendre et adressa au maire une lettre par laquelle elle attirait son attention sur le fait qu'il était en train de violer une décision définitive de justice.

13.

Le 16 octobre 2000, en l'absence de la requérante, fut rédigé le procès verbal de mise en possession sur le nouvel emplacement. En vertu de celui-ci, le 3 novembre 2000, la commission départementale émit un titre de propriété.

14.

La requérante saisit le parquet d'une plainte pénale contre E.G. et D.M., pour abus de fonction. Elle se constitua partie civile.

15.

Par un jugement du 18 mars 2002, le tribunal de première instance de Videle constata la mauvaise foi et l'abus de fonction commis par les accusés lors de la mise en possession du terrain de la requérante et condamna E.G. à six mois de prison avec sursis et D.M. à dix mois de prison avec sursis. Le tribunal annula également la décision du 3

novembre

2000 de la commission départementale et ordonna la mise de la requérante en possession de son terrain, sur l'ancien emplacement.

16.

Les appels interjetés par E.G. et D.M. furent rejetés par un arrêt du 29 mai 2002 du tribunal départemental de Teleorman. Par un arrêt définitif du 26 septembre 2002, la cour d'appel de Bucarest accueillit les pourvois en recours des condamnés, cassa l'arrêt du 29 mai 2002 et renvoya l'affaire devant le tribunal départemental, pour un nouveau jugement des appels.

17.

Par un arrêt du 22 janvier 2003, le tribunal départemental de Teleorman rejeta de nouveau les appels d'E.G. et D.M.

18.

Par un arrêt définitif du 5 juin 2003, la cour d'appel de Bucarest accueillit les pourvois en recours des condamnés, acquitta E.G. et constata que la peine de D.M. avait fait l'objet d'une grâce.

19.

Concernant la mise en possession de la requérante, la cour d'appel jugea que celle-ci devait se faire en suivant la procédure spéciale instituée par la loi n

o

18/1991.

20.

Le 1

er

février 2005 la commission locale rédigea un nouveau procès-verbal de mise en possession de la requérante sur le terrain de 4

173 mètres carrés litigieux. Le 26 avril 2005, elle obtint le titre de propriété sur son terrain.

EN DROIT

I.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DES ARTICLES 6 § 1 DE LA CONVENTION ET 1 DU PROTOCOLE N

o

1 À LA CONVENTION

21.

La requérante allègue que l'exécution tardive des décisions et arrêts devenus définitifs et rendus en sa faveur, et notamment du jugement du 18

mars 2002 du tribunal de première instance de Videle a enfreint son droit d'accès à un tribunal, tel que prévu par l'article 6

§

1 de la Convention, ainsi que son droit au respect de ses biens, tel que garanti par l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention.

22.

L'article 6 § 1 de la Convention, dans sa partie pertinente, et l'article 1 du Protocole n

o

1 à la Convention sont ainsi libellés

:

Article 6 § 1

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

Article 1 du Protocole n

o

1

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les États de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes.

»

A.

Sur la recevabilité

23.

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu'elle ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

B.

Sur le fond

24.

Le Gouvernement admet que la requérante avait un droit à être mise en possession du terrain litigieux, découlant du jugement du 18 mars 2002, qui avait ordonné sa mise en possession, conformément au le procès-verbal du 17 janvier 2000.

25.

Il fait valoir que le terrain, tel que délimité dans ce procès-verbal, est identique à celui qui a été accepté par la requérante le 1

er

février 2005. Il en conclut que les autorités roumaines ont exécuté leur obligation de mettre en possession la requérante dans un délai raisonnable.

26.

La requérante s'oppose à cette thèse. Elle estime qu'un délai de plus de trois ans ne saurait passer pour raisonnable et souligne n'avoir aucunement contribué à ce retard.

27.

La Cour rappelle que, dans la présente affaire, la requérante a obtenu son droit de propriété sur le terrain litigieux par une décision administrative du 24 août 1991. A la suite des contestations de la part de T.I., elle s'est vu confirmer son droit à plusieurs reprises et a obtenu que sa mise en possession soit ordonnée, notamment par la décision du 27 février 1998 de la commission départementale, confirmée par l'arrêt définitif du 28

septembre 1999 de la cour d'appel de Bucarest, et par le jugement du 18

mars 2002 du tribunal de première instance de Videle, devenu définitif suite à l'arrêt du 5 juin 2003 de la cour d'appel de Bucarest. Ces décisions et arrêts ont été exécutés le 26 avril 2005, date à laquelle la requérante se fit finalement octroyer son titre de propriété, soit plus de trois ans après le jugement du 18 mars 2002 et plus de cinq ans après l'arrêt du 28

septembre

1999.

28.

Il n'est pas contesté que les retards dans l'exécution des décisions et arrêts en faveur de la requérante sont imputables aux autorités roumaines.

29.

La Cour rappelle qu'elle a déjà conclu dans plusieurs affaires que l'omission des autorités, sans justification valable, d'exécuter dans un délai raisonnable une décision définitive rendue à leur encontre s'analyse en une

violation du droit d'accès à un tribunal ainsi que du droit au respect des biens (

Acatrinei c. Roumanie

, n

o

7114/02, §

40, 26 octobre 2006

et

Prodan c.

Moldova

, n

o

49806/99, §§ 54-55, CEDH 2004-III (extraits)).

30.

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant

mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime en l'espèce que l'État, par le biais de ses organes spécialisés, n'a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter les décisions définitives favorables à la requérante et de respecter son droit de propriété.

31.

Partant, il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1.

II.

SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES

32.

La requérante se plaint également de la violation de l'article 13 de la Convention. Elle mentionne l'issue donnée à sa plainte pénale et l'absence de recours pour récupérer le manque à gagner consécutif à l'impossibilité d'entrer en possession de son terrain.

33.

Ce grief vise en substance les mêmes aspects que ceux déjà examinés ci-dessus sous l'angle des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

34.

Il s'ensuit que ce grief est manifestement mal fondé et doit être rejeté en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.

SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

35.

Aux termes de l'article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

36.

La requérante réclame 60 000 euros (EUR) au titre du préjudice matériel et moral qu'elle aurait subi.

37.

Le Gouvernement estime que cette somme n'est pas justifiée. Un constat de violation des droits invoqués par la requérante pourrait constituer en soi une réparation satisfaisante du préjudice moral subi.

38.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l'octroi d'une satisfaction équitable réside en l'espèce dans l'exécution tardive du jugement du 18 mars 2002.

39.

Dans les circonstances de l'espèce, eu égard à l'ensemble des éléments se trouvant en sa possession et statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, la Cour alloue à la requérante 3

000

EUR tous chefs de préjudice confondus.

B.

Frais et dépens

40.

La requérante demande le remboursement de frais et dépens, sans préciser la somme et sans fournir de justificatifs.

41.

La Cour rappelle qu'au regard de l'article 41 de la Convention seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement exposés, qu'ils correspondaient à une nécessité et qu'ils sont d'un montant raisonnable (voir, entre autres,

Nikolova

c.

Bulgarie

[GC], n

o

31195/96, §

79, CEDH 1999-II).

42.

Compte tenu du fait que la requérante n'a pas justifié les frais et dépens exposés, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre.

C.

Intérêts moratoires

43.

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,

1.

Déclare

la requête recevable

en ce qui concerne les griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention et irrecevable pour le surplus

;

2.

Dit

qu'il y a eu violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n

o

1 à la Convention

;

3.

Dit

a)

que l'État défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif en vertu de l'article

44

§

2 de la Convention 3

000 EUR (trois mille euros), à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, tous chefs de préjudice confondus, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt sur cette somme

;

b)

qu'à compter de l'expiration du délai sus-indiqué et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage

;

4.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 21 septembre 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada

Josep Casadevall

Greffier

Président