AFFAIRE PALAMARIU c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 17145/04) dirijată împotriva României și pe care doi cetățeni ai acestui stat, dl. Constantin Palamariu și doamna Dorina Palamariu ("reclamanții"), au sesizat Curtea pe 9 martie 2004 în baza articolului 34 din Convenția de protecție a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul acestuia, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

Pe 23 aprilie 2008, președintele secțiunii a treia a hotărât comunicarea cererii Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a fost, de asemenea, hotărât că camera se va pronunța în același timp asupra admisibilității și fondului.

Pe 22 decembrie 1995, în coparticipare cu trei alte persoane, au depus în fața tribunalului de primeira instanță din Bacău o plângere cu constituire de parte civilă împotriva d.c., t.d. și b.c., pe care i-au acuzat că au încălcat dreptul lor de proprietate, pe motiv că ocupaseră terenuri pentru care dețin din 1993 titluri de proprietate. Au cerut, ca formă de reparație, fie despăgubiri, fie echivalentul recoltei obținute pe terenurile lor.

În cursul celor douăzeci și unu de ședințe care au urmat, tribunalul a abordat fondul cauzei și a acceptat oferta de probe din partea părților, în special un raport de expertiză tehnică. Scopul raportului, după cum a fost stabilit de tribunal la cererea părților, era să stabilească locațiile exacte ale terenurilor pentru a scoate în evidență ce suprafețe erau ocupate fără drept de către acuzați, precum și valoarea recoltei din care părțile lezate ar fi putut beneficia dacă ar fi fost în posesia terenurilor. La trei rânduri, ședințele au fost amânate pentru probleme de procedură. Astfel, pe 5 februarie 1996, tribunalul a reportat dezbaterile la 11 martie 1996, deoarece procurorul nu fusese convocat, deși natura infracțiunii cerea prezența sa în cursul judecății. Apoi, din 6 mai 1996 până la 30 septembrie 1996, dezbaterile au fost amânate pentru nereguli de procedură în citarea unei dintre părțile lezate.

Pe 21 octombrie 1996, raportul de expertiză a fost depus și remis părților. Pe 2 decembrie 1996, părțile lezate au prezentat obiecțiunile lor la raport, contestând suma echivalentului recoltei. Ele au cerut o contraexpertiză, cerere care a fost acceptată de tribunal. Din 17 februarie 1997 până la 30 iunie 1997, dezbaterile au fost amânate deoarece expertul nu depusese raportul de contraexpertiză.

Pe 30 iunie 1997, avocatul părților lezate a cerut o amânare pe motiv că nu putea să se prezinte pentru probleme de sănătate și a solicitat, în același timp, ca un nou expert să fie numit pentru redactarea contraexpertisei.

Din 30 iunie 1997 până la 30 martie 1998, dezbaterile au fost amânate pe motiv că raportul de contraexpertiză nu fusese depus. La ședințele din 10 decembrie 1997 și 16 martie 1998, tribunalul a impus o amendă expertului și a încercat apoi să-l contacteze telefonic. Raportul a fost, în cele din urmă, depus pe 30 martie 1998.

Pe baza concluziilor acestei contraexpertiese, pe 6 aprilie 1998, avocatul părților lezate a cerut ca alte persoane să fie introduse în procedură, deoarece conform contraexpertisei, acestea ocupau o parte din terenurile părților lezate. Dezbaterile au fost reportate la 13 aprilie 1998. La această dată din urmă, părțile lezate au prezentat obiecțiuni la contraexpertiză și au cerut un supliment la acest raport, pe motiv că expertul nu precizase bine locația terenurilor aparținând la doi dintre părțile lezate și că, în plus, nu actualizase valoarea despăgubirilor cerute. Tribunalul nu s-a pronunțat asupra cererii lor în acest sens, amânând dezbaterile și apoi pronunțarea sentinței pe 27 aprilie 1998 și 4 mai 1998 respectiv, din lipsă de timp pentru deliberare.

Tribunalul a pronunțat sentința sa pe 11 mai 1998. Considerând că concluziile expertisei nu erau sigure, tribunalul și-a bazat raționamentul pe raportul de contraexpertiză care preciza suprafețele de teren efectiv ocupate de acuzați și a achitat d.c., t.d. și b.c. în temeiul articolului 10 d) din codul de procedură penală, considerând că infracțiunii îi lipsea elementul subiectiv, și anume intenția frauduloasă de a abiza posesia terenurilor și deci de a causa prejudiciu. Pentru a face aceasta, tribunalul a constatat că acuzații ocupaseră aceste terenuri având convingerea că aveau dreptul de a le ocupa pentru că, altădată, aceste terenuri le aparțineau. Cu toate acestea, a condamnat t.d. să lase celor doi dintre părțile lezate posesia terenului și le-a acordat despăgubiri pe cale civilă. Reclamanții și ceilalți trei părți lezate au depus recurs împotriva acestei sentințe.

Cauza a fost trimisă în fața tribunalului departamental din Bacău. O singură ședință a avut loc în fața acestui tribunal, pe 22 septembrie 1998, când tribunalul a reportat dezbaterile la 27 octombrie 1998, pentru o neregulă de procedură în citarea reclamantei.

Printr-o hotărâre din 27 octombrie 1998, tribunalul departamental din Bacău a admis recursul părților, a cioplit sentința și a returnat cauza în fața tribunalului de prima instanță. Tribunalul a constatat că cauza nu fusese analizată pe fond în raport cu cei cinci părți lezate și că, în plus, nu indicase în ce ar consta reparația pe cale civilă a daunelor provocate de t.d.

Cauza a fost returnată în fața tribunalului de prima instanță. În cursul procedurii, una dintre părțile lezate a decedat și avocatul acestora a cerut ca moștenitorii acesteia să fie introduși în procedură.

În cursul celor douăzeci și nouă ședințe ținute în fața acestui tribunal, cauza a fost din nou abordată pe fond și tribunalul a procedat la audierile părților și ale martorilor, precum și la administrarea unui nou raport de expertiză.

La ședința din 11 februarie 1999, avocatul părților lezate a cerut din nou ca alte persoane să fie introduse în procedură, deoarece, conform concluziilor raportului de contraexpertiză, alte persoane decât cele inițial vizate de plângere ocupau terenurile. Tribunalul a admis cererea sa și a trimis dosarul în fața poliției pentru a identifica aceste persoane. Pe 25 mai 1999, poliția a prezentat în fața tribunalului un raport indicând numele altor persoane identificate ca ocupând terenurile în cauză. Din dosar rezultă că, cu excepția celor trei persoane acuzate de plângerea inițială, alte zece persoane fusesere identificate.

Pe 23 septembrie 1999, părțile au cerut un raport de expertiză tehnică și audiera unui martor. Raportul de expertiză a fost produs după două amânări, pe 3 februarie 2000. Privind martorul propus de reclamanti și alte părți lezate, în ciuda mandatelor de comparație și amendei impuse de tribunal, audirea nu a avut loc, martorul refuzând să se prezinte.

Trei noi inculpați au fost interrogați în fața tribunalului. Procedura a cunoscut mai multe perioade de inactivitate. Mai întâi, între 2 martie 2000 și 6 decembrie 2001, când concluziile pe fond ale cauzei au fost prezentate, dezbaterile au fost amânate de paisprezece ori pentru perioade de aproximativ o lună și trei luni respectiv, în perioada vacanțelor judiciare, pentru lipsă de informații privind datele de stare civilă ale inculpaților, sau privind moștenitorii unor părți decedate, din culpa autorităților administrative care nu furnizaseră aceste informații la timp, precum și pentru nereguli de procedură în citarea diferitelor părți. Aceste informații erau necesare pentru citarea părților. Apoi, din 19 aprilie 2001 la 31 mai 2001, dezbaterile au fost amânate la cererea procurorului pentru ca alt dosar care privea trei dintre inculpați să fie unit cu cauza, deoarece era vorba despre aceleași fapte și persoane.

Pe 10 decembrie 2001, tribunalul a pronunțat sentința sa. Pe baza concluziilor tuturor expertielor, a judecat că suprafețele pe care le ocupau acuzații pe terenurile părților lezate nu puteau fi precizate concret, ceea ce făcea și mai dificilă identificarea lor de către acuzații care le ocupaseră fiind convinși că era vorba de vechi locuri moștenite de la părinți. Procedând astfel, a achitat unsprezece inculpați, inclusiv pe cei care nu au putut fi citați la comparație, în temeiul articolului 10 d) din codul de procedură penală, din lipsă de element subiectiv. Privind alți inculpați, tribunalul a închis procedura în raport cu ei din cauza decesului sau din culpa părților că nu introduseseră o plângere penală, după concluziile raportului poliției.

Privind aspectul civil, tribunalul a judecat că se afla în imposibilitate de a hotărî, având în vedere imposibilitatea de a identifica locațiile terenurilor, în pofida expertielor, și a concluzionat în final că această problemă ar trebui să fie rezolvată în cadrul unui litigiu civil. Parchetul și părțile lezate au depus recurs împotriva acestei sentințe.

Tribunalul departamental din Bacău a fost sesizat cu cauza. La singura ședință din 5 martie 2002, a reportat la 2 aprilie 2002 dezbaterile din cauza lipsă de citare a doi dintre inculpați și pentru a sesiza baroul din Bacău pentru asigurarea apărării de oficie a tuturor inculpaților.

Printr-o hotărâre din 2 aprilie 2002, tribunalul a admis recursurile și a cioplit sentința din cauza omisiunii tribunalului de a se pronunța asupra cererii părților de a obține despăgubiri sau echivalentul recoltei. A judecat, în plus, că, deși expertiese produse în cursul procedurii au fost contradictorii, nu aveau o valoare probatorie absolută și că tribunalul ar fi trebuit, în scopul de a stabili locația terenurilor, să compare aceste expertiese cu mărturiile martorilor și ale părților. Cauza a fost returnată în fața tribunalului de prima instanță.

Pe zece ședințe care au avut loc în fața acestui tribunal după înregistrarea cauzei, nouă au fost amânate, între 16 mai 2002 și 6 martie 2003, pentru nereguli de procedură în citarea părților sau martorilor, sau pentru lipsă a informațiilor necesare pentru a stabili starea civilă și domiciliul inculpaților. Pe 6 martie 2003, dezbaterile au fost amânate din lipsă de timp pentru deliberare.

Sentința a fost pronunțată pe 20 martie 2003. Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că titlurile părților lezate au fost eliberate fără punere în posesie în prealabil și că au început să le utilizeze în 1995, în timp ce acuzații utilizaseră aceste terenuri din 1991. În plus, a constatat că aceste terenuri fusesere sub administrație succesivă a mai multor comune înainte de a trece sub administrație a orașului Bacău, astfel că, având în vedere această confuzie, acuzații au putut avea convingerea legitimă că ocupau vechi locuri pe care le deținuseră altădată, locurile exacte ale terenurilor nefiind precis identificate. Pentru acest motiv precis, a achitat unsprezece inculpați în temeiul articolului 10 b) din codul de procedură penală, faptele în cauză neîncadrîndu-se în legea penală, și a închis procedura în raport cu doi dintre ei care decedaseră. Având în vedere motivul achitării, conform articolului 346.4 din codul de procedură penală, nu s-a pronunțat asupra aspectului civil. Toate părțile lezate au depus recurs. Din dosar rezultă că trei dintre inculpați nu s-au prezentat niciodată în fața tribunalelor în cursul procedurii.

La o dată neprecizată, recursul a fost înregistrat în fața tribunalului departamental din Bacău. La două ședințe care au avut loc în fața acestui tribunal, una a fost amânată, pe 24 iunie 2003 pentru ca unui dintre inculpați să-și angajeze un avocat, și ultima pe 22 iulie 2003 pe motiv că anumiți membri ai formației de judecată erau incompatibili, deoarece fuseseri parte a formației de judecată care cunoștea anterior cauza. Printr-o hotărâre din 9 septembrie 2003, tribunalul departamental din Bacău, judecând temeinicia sentinței, atât pe aspectul penal cât și pe aspectul civil, a respins recursurile și a confirmat sentința. II.

Guvernul se opune acestei teze și estimează că cauza reveste o complexitate deosebită având în vedere numărul de părți, complexitatea probelor și necesitatea de a permite acestora să-și prezinte concluziile și obiecțiunile la expertiză.

Curtea trebuie să reamintească mai întâi, privind durata unei proceduri penale cu constituire de parte civilă, că a deja judecat că aceasta intră în domeniu de aplicare al articolului 6, și că perioada de luat în considerare începe la data la care reclamantul s-a prevăzut cu dreptul seu de caracter civil (Pfleger c. Republica Cehă, nr. 58116/00, § 46, 27 iulie 2004), și anume din actul de constituire de parte civilă.

În speță, perioada de luat în considerare a început pe 22 decembrie 1995 cu depunerea plângerii penale cu constituire de parte civilă în fața tribunalului de prima instanță din Bacău și s-a încheiat pe 9 septembrie 2003 prin hotărârea curții de apel din Bacău. Ea a durat, prin urmare, șapte ani, opt luni și nouă zile pentru doi grade de jurisdicție. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Ea remarcă, în plus, că nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. B. Privind fondul

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și cel al autorităților competente, precum și enjuul litigiului pentru interesați (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], nr. 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, Hartman c. Republica Cehă, nr. 53341/99, § 73, CEDH 2003-VIII). Ea reamintește, de asemenea, că revine statelor contractante să-și organizeze sistemul judiciar în atare fel încât tribunalele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă într-un termen rezonabil (Löffler c. Austriа, nr. 30546/96, § 21, 3 octombrie 2000).

Privind complexitatea cauzei, Curtea estimează mai întâi că cauza nu reveste o complexitate deosebită, cel puțin la începutul seu, având în vedere natura infracțiunii subiect al plângerii (tulburare de posesie). Să presupunem chiar că, după introducerea altor persoane în procedură, procedura putea să se complice din faptul participării mai multor părți și al expertielor considerate necesare de tribunale, Curtea observă că aceasta nu explică durata procedurii.

Curtea remarcă mai ales că cauza a fost cioplită cu returnare în prima instanță de două ori, din cauza omisiunilor imputabile tribunalului de prima instanță de a examina plângerea privind toate părțile și apoi din cauza omisiunii de a se pronunța asupra părții plângerii privind despăgubiri (a se vedea §§ 13 și 22). Deși Curtea nu este competentă să analizeze modul în care jurisdicțiile naționale au interpretat și aplicat dreptul intern, având în vedere durata importantă în fața acestui tribunal (aproximativ doi ani și aproximativ trei ani respectiv după cioplire) și numărul ședințelor, Curtea consideră totuși că cioplirile succesive cu returnare sunt datorate greșelilor comise de jurisdicțiile inferioare la examinarea cauzei (Wierciszewska c. Polonia, nr. 41431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). În plus, repetarea unor asemenea ciopliri arată o deficiență a funcționării sistemului judiciar național (Cârstea și Grecu c. România, nr. 56326/00, § 42, 15 iunie 2006).

Curtea remarcă, în plus, că procedura a fost marcată de perioade de inactivitate datorate nereguli repetate ale procedurii de citare a părților și lipsă de informații privind starea civilă a inculpaților (a se vedea în special §§ 6, 12, 18, 21 și 23). Aceste nereguli au fost la originea unei întârzieri de aproximativ doi ani și șase luni din durata globală a procedurii. Deși nu poate ignora dificultățile care încetinesc uneori examinarea litigiilor cunoscute de jurisdicțiile naționale (Vernillo c. Franța, hotărâre din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, § 38), Curtea estimează că aceste întârzieri sunt imputabile autorităților și că nu aparținea reclamanților să indice domiciliul inculpaților. În orice caz, din dosar nu rezultă că dețineau informații în acest sens, cei mai mulți inculpați fiind noi în procedură. În plus, nu poate decât să constate că, până la sfârșitul procedurii, tribunalele nu localizaseră toți inculpații.

Curtea consideră deci că tribunalele trebuiau să reacționeze în fața dificultăților întâmpinate pentru a localiza toate părțile procedurii și pentru a disciplina comportamentul lor (a se vedea mutatis mutandis Kesyan c. Rusia, nr. 36496/02, § 58, 19 octombrie 2006). Lor le aparținea în orice caz să apeleze la autoritățile administrative competente pentru a obține informațiile necesare și să se asigure de colaborarea acestora pentru regularitatea procedurii de citare a părților (a se vedea § 18 mai sus) și pentru a asigura în același timp o urmărire constantă a acesteia (a se vedea § 26, dreptul intern relevant). De altfel, estimează că dreptul de a vedea cauza examinată într-un termen rezonabil ar fi lipsit de orice sens dacă tribunalele naționale ar întârzia examinarea unei cauze mai multe ori, din cauza nereguli în procedura de citare sau din culpa lor de a nu reacționa în fața comportamentului părților, chiar dacă la sfârșitul procedurii durata cumulată nu părea deosebit de excesivă.

Pe de altă parte, Curtea notează o întârziere importantă din cauza în particular a contraexpertisei (§§ 7 și 9 mai sus). Dacă este adevărat că producția rapoartelor de expertiză poate prelungi procedura, Curtea observă că tribunalele sunt suverane în a respinge obiecțiunile părților pe care nu le consideră relevante pentru a evita o prelungire excessivă a procedurii. Ea constată, în plus, că toate expertiese au fost considerate necesare pentru a clarifica circumstanțele cauzei, în ciuda imposibilității tribunalelor de a ajunge la o constatare definitivă. Prin urmare, deși tribunalul de prima instanță a încercat să contacteze expertul pe 16 martie 1998, după ce i-a impus o amendă pe 10 decembrie 1997, nimic nu explică absența măsurilor eficace până la acea dată. În această privință, Curtea reamintește că expertul, independent în redactarea raportului seu, rămâne cu toate acestea supus controlului autorităților judiciare, obligate să asigure buna desfășurare a expertisei (hotărârea Capuano c. Italie din 25 iunie 1987, seria A nr. 119-1, § 25, Antonov c. Rusia, (dec.), 38020/03, 3 noiembrie 2005).

Privind, în fine, comportamentul reclamanților, în afară de cererea de reportare la o nouă ședință solicitată de avocatul lor pe 30 iunie 1997 (§30), Curtea nu constată întârzieri semnificative care să le fie imputabile. De altfel, deși insistența lor pentru a proceda la audiera martorului putea participa într-o anumită măsură la prelungirea procedurii, nu se poate le reproșa să fi încercat să-și apere cauza, cu atât mai mult cu cât aceste amânări datorate absenței martorului coincid în mare parte cu amânările datorate nereguli de procedură în citare și lipsă de informații privind starea civilă a inculpaților.

La lumina celor de mai sus, Curtea estimează că în speță durata procedurii litigioase este excesivă și nu răspunde cerințelor "termenului rezonabil". Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1. II. PRIVIND PRETINSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE ȘI ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

Pe baza articolului 6 § 1 menționat mai sus, reclamanții se plâng de rezultatul procedurii, în special din faptul că tribunalele nu au interogat toți inculpații înainte de a pronunța achitarea. Având în vedere ansamblul elementelor în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască alegații formulate, Curtea nu a constatat nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale.

Reclamanții se plâng, în fine, de faptul că lungimea procedurii litigioase a prejudiciat dreptul la respectul bunurilor lor, precum garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere constatarea relativ la art. 6 § 1 (§ 38 mai sus), Curtea estimează că acest grief ar trebui declarat admisibil, dar că nu este necesar să se pronunțe pe fond, dacă a existat, în speță, o încălcare a acestei dispoziții (a se vedea mutatis mutandis Zanghì c. Italie, hotărâre din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, § 23, Efimenko c. Ucraina, nr. 55870/00, § 68, 18 iulie 2006, Kovacheva și Hadjiilieva c. Bulgaria, nr. 57641/00, § 38, 29 martie 2007). III

Reclamanții cer 487.663 euro (EUR) ca despăgubiri materiale pe care pretind că le-au suferit din cauza imposibilității de a beneficia de terenuri lor, precum și din cauza profitului neincasat din recolta pe aceste terenuri. Reclamă, în plus, 38.200 EUR pentru daunele morale.

Guvernul se opune pretențiilor reclamanților.

Curtea reamintește că a concluzionat asupra încălcării articolului 6 § 1 din Convenție din cauza duratei procedurii. Prin urmare, nu vede niciun lant de cauzalitate între încălcarea constatată și daunele materiale pretinse și respinge această cerere. Pe de altă parte, estimează că reclamanții au suferit o nedreptate morală din faptul duratei excesive a procedurii. Pronunțând-se în echitate, le acordă împreună 2.400 EUR pentru aceasta. B. Cheltuieli și costuri

Reclamanții cer, de asemenea, 2.364 EUR pentru cheltuielile și costurile angajate în fața jurisdicțiilor interne și în fața Curții și produc anumite justificări în această privință.

Guvernul contestă aceste pretenții.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care se găsesc stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei. În speță și având în vedere documentele în posesia sa și criteriile sus-menționate, ea acordă în echitate 63 EUR reclamanților pentru toate cheltuielile. C. Dobânzi de moră

Curtea consideră potrivit să alinieze rata dobânzilor de moră la rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. PRIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul bazat pe durata procedurii (art. 6 § 1 din Convenție) și art. 1 din Protocolul nr. 1 și inadmisibilă pentru restul; 2. Spune că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Spune că nu este necesar să examineze separat grievul privind art. 1 din Protocolul nr. 1; 4. Spune că a) statul pârât trebuie să verseze împreună reclamanților, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, următoarele sume convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data stingerii datoriei: i. 2.400 EUR (doi mii patru sute euro), plus orice sumă ce se poate datori ca impozit, pentru daunele morale; ii. 63 EUR (șaizeci și trei euro), plus orice sumă ce se poate datori ca impozit de reclamantii, pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea termenului sus-indicat și până la versare, această sumă va fi majorată de o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat prin scris pe 19 ianuarie 2010, în aplicare a articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17145/04) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissants de cet État, M. Constantin Palamariu et Mme Dorina Palamariu (« les requérants »), ont saisi la Cour le 9 mars 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 23 avril 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le 22 décembre 1995, conjointement à trois autres personnes, ils déposèrent devant le tribunal de première instance de Bacău une plainte avec constitution de partie civile contre D.C., T.D., et B.C., qu’ils accusèrent d’atteinte à leur droit de propriété, au motif qu’ils avaient occupé des terrains pour lesquels ils détenaient depuis 1993 des titres de propriété. Ils demandèrent, à titre de réparation, soit des dédommagements soit l’équivalent de la récolte obtenue sur leurs terrains.

Au cours des vingt et une audiences qui s’ensuivirent, le tribunal aborda le fond de l’affaire et accueillit l’offre de preuves des parties notamment un rapport d’expertise technique. Le but du rapport tel qu’établi par le tribunal sur demande des parties était d’établir les emplacements exacts des terrains afin de mettre en évidence quelles surfaces étaient occupées sans droit par les accusés, ainsi que la valeur de la récolte dont les parties lésées auraient pu profiter si elles avaient été en possession des terrains. A trois reprises, les audiences furent ajournées pour des problèmes de procédure. Ainsi, le 5 février 1996 le tribunal reporta les débats au 11 mars 1996, étant donné que le procureur n’avait pas été convoqué, alors que la nature de l’infraction exigeait sa présence au cours du jugement. Ensuite, du 6 mai 1996 au 30 septembre 1996, les débats furent ajournés pour des irrégularités de la procédure de citation d’une des parties lésées.

Le 21 octobre 1996 le rapport d’expertise fut déposé et remis aux parties. Le 2 décembre 1996 les parties lésées présentèrent leurs objections au rapport, contestant le montant de la contrevaleur de la récolte. Elles demandèrent une contre-expertise, demande qui fut accueillie par le tribunal. Du 17 février 1997 au 30 juin 1997, les débats furent ajournés faute pour l’expert d’avoir déposé le rapport de contre-expertise.

Le 30 juin 1997 l’avocat des parties lésées demanda un ajournement au motif qu’il ne pouvait pas se présenter pour des raisons de santé et sollicita, en même temps, qu’un nouveau expert soit nommé pour rédiger la contre-expertise.

Du 30 juin 1997 au 30 mars 1998 les débats furent ajournés au motif que le rapport de contre-expertise n’avait pas été déposé. Lors des audiences du 10 décembre 1997 et 16 mars 1998, le tribunal infligea une amende à l’expert et essaya ensuite de le contacter téléphoniquement. Le rapport fut finalement déposé le 30 mars 1998.

S’appuyant sur les conclusions de cette contre-expertise, le 6 avril 1998, l’avocat des parties lésées demanda à ce que d’autres personnes soient introduites dans la procédure, étant donné que d’après la contre-expertise, celles-ci occupaient une partie des terrains des parties lésées. Les débats furent reportés au 13 avril 1998. A cette dernière date, les parties lésées présentèrent des objections à la contre-expertise et demandèrent un supplément à ce rapport, au motif que l’expert n’avait pas bien précisé l’emplacement des terrains appartenant à deux des parties lésées et qu’en outre, il n’avait pas actualisé la valeur des dédommagements exigés. Le tribunal ne se prononça pas sur leur demande à ce titre, ajournant les débats et ensuite le prononcé du jugement pour manque de temps pour délibérer les 27 avril 1998 et le 4 mai 1998 respectivement.

Le tribunal rendit son jugement le 11 mai 1998. Considérant que les conclusions de l’expertise n’étaient pas fiables, le tribunal fonda son raisonnement sur le rapport de contre-expertise qui précisait les surfaces de terrain effectivement occupées par les accusés et acquitta D.C., T.D., et B.C en vertu de l’article 10d) du code de procédure pénale, considérant que l’infraction manquait d’élément subjectif, à savoir une intention frauduleuse d’abuser de la possession des terrains et donc de porter préjudice. Pour ce faire, le tribunal constata que les accusés avaient occupé ces terrains en ayant la conviction qu’ils avaient le droit de les occuper parce que, jadis ces terrains étaient leurs propriétés. Néanmoins, il condamna T.D. à laisser à deux des parties lésées la possession du terrain et leur accorda des dédommagements au civil. Les requérants et les trois autres parties lésées formèrent recours contre ce jugement.

L’affaire fut envoyée devant le tribunal départemental de Bacău. Une seule audience eut lieu devant ce tribunal, le 22 septembre 1998, quand le tribunal reporta les débats au 27 octobre 1998, pour une irrégularité dans la procédure de citation à l’égard de la requérante.

Par un arrêt du 27 octobre 1998 le tribunal départemental de Bacău accueillit le recours des parties, cassa le jugement et renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance. Le tribunal constata que l’affaire n’avait pas été analysée au fond à l’égard des cinq parties lésées, et que de plus, il n’avait pas indiqué en quoi consisterait la réparation au civil des dommages causés par T.D.

L’affaire fut renvoyée devant le tribunal de première instance. Au cours de la procédure, une des parties lésées décéda et leur avocat demanda à ce que ses héritiers soient introduits dans la procédure.

Au cours des vingt-neuf audiences tenues devant ce tribunal, l’affaire fut de nouveau abordée au fond et le tribunal procéda à l’audition des parties et des témoins ainsi qu’à l’administration d’un nouveau rapport d’expertise.

Lors de l’audience du 11 février 1999, l’avocat des parties lésées demanda à nouveau que d’autres personnes soient introduites dans la procédure, étant donné que, d’après les conclusions du rapport de contre-expertise, d’autres personnes que celles initialement visées par la plainte occupaient les terrains. Le tribunal fit droit à sa demande et renvoya le dossier devant la police au vue d’identifier ces personnes. Le 25 mai 1999 la police présenta devant le tribunal un rapport indiquant le nom d’autres personnes identifiées comme occupant les terrains en question. Il ressort du dossier qu’à part les trois personnes accusées par la plainte initiale, dix autres personnes avaient été identifiées.

Le 23 septembre 1999, les parties demandèrent un rapport d’expertise technique et l’audition d’un témoin. Le rapport d’expertise fut produit après deux ajournements, le 3 février 2000. Pour ce qui est du témoin proposé par les requérants et les autres parties lésées, nonobstant les mandats de comparution et l’amende infligée par le tribunal, son audition n’eut pas lieu, le témoin refusant de comparaître.

Trois nouveaux inculpés furent interrogés devant le tribunal. La procédure connut plusieurs périodes d’inactivité. D’abord entre le 2 mars 2000 et le 6 décembre 2001, quand les conclusions sur le fond de l’affaire furent présentées, les débats furent ajournés quatorze fois pour des périodes d’environ un mois et trois mois respectivement, pendant la période des vacances judiciaires, pour manque d’informations quant aux données d’état civil des inculpés, ou quant aux héritiers des parties décédées, faute pour les autorités administratives d’avoir fourni ces informations à temps, ainsi que pour des irrégularités de la procédure de citation de diverses parties. Ces informations étaient nécessaires au vue de la citation des parties. Ensuite, du 19 avril 2001 au 31 mai 2001 les débats furent ajournés sur demande du procureur pour qu’un autre dossier concernant trois des inculpés soit joint à l’affaire, car il portait sur les mêmes faits et personnes.

Le 10 décembre 2001 le tribunal rendit son jugement. S’appuyant sur les conclusions de toutes les expertises, il jugea que les surfaces que les accusés occupaient sur les terrains des parties lésées ne pouvaient pas être précisées concrètement, ce qui rendait encore plus difficile leur identification par les accusés qui les avaient occupés en étant convaincus qu’il s’agissait des anciens emplacements hérités de leurs parents. Ce faisant, il acquitta onze inculpés, y inclus ceux qui n’avaient pas pu être cités à comparaître, en vertu de l’article 10d) du code de procédure pénale, faute d’élément subjectif. Concernant les autres inculpés, le tribunal clôtura le procès à leur égard pour cause de décès ou faute pour les parties d’avoir introduit une plainte pénale, après les conclusions du rapport de la police.

Concernant le volet civil, le tribunal jugea qu’il était dans l’impossibilité de trancher, compte tenu de l’impossibilité d’identifier les emplacements des terrains, malgré les expertises, et conclut enfin que ce problème devrait être tranché dans le cadre d’un litige civil. Le parquet et les parties lésées formèrent recours contre ce jugement.

Le tribunal départemental de Bacău fut investi de l’affaire. Lors de la seule audience du 5 mars 2002 il reporta au 2 avril 2002 les débats pour défaut de citation de deux des inculpés et pour saisir le barreau de Bacău afin d’assurer la défense d’office de tous les inculpés.

Par un arrêt du 2 avril 2002, le tribunal accueillit les recours et cassa le jugement en raison de l’omission du tribunal de se prononcer sur la demande des parties d’obtenir des dédommagements ou l’équivalent de la récolte. Il jugea par ailleurs que, bien que les expertises produites au cours de la procédure aient été contradictoires, elles n’avaient pas une valeur probante absolue et que le tribunal aurait dû, aux fins d’établir l’emplacement des terrains, comparer ces expertises aux dépositions des témoins et des parties. L’affaire fut renvoyée devant le tribunal de première instance.

Sur dix audiences qui eurent lieu devant ce tribunal après l’enregistrement de l’affaire, neuf furent ajournées, entre le 16 mai 2002 et le 6 mars 2003, pour des irrégularités de la procédure de citation des parties ou des témoins ou pour manque des renseignements nécessaires afin d’établir l’état civil et le domicile des inculpés. Le 6 mars 2003, les débats furent ajournés pour manque de temps pour délibérer.

Le jugement fut rendu le 20 mars 2003. Sur le fond de l’affaire, le tribunal constata que les titres des parties lésées avaient été délivrés sans mise en possession au préalable et qu’ils avaient commencé à les utiliser en 1995, alors que, les accusés utilisaient ces terrains depuis 1991. En outre, il constata que ces terrains avaient été sous l’administration successive de plusieurs communes avant de passer sous l’administration de la ville de Bacău de sorte que, compte tenu de cette confusion, les accusés avaient pu nourrir la conviction légitime qu’ils occupaient les anciens emplacements qu’ils avaient jadis détenus, les emplacements exacts des terrains n’étant pas exactement identifiés. Pour ce motif précis, il acquitta onze inculpés en vertu de l’article 10 b) du code de procédure pénale, les faits en question ne relevant pas de la loi pénale et clôtura la procédure à l’égard de deux d’entre eux qui étaient décédés. Au vu du motif de l’acquittement, en vertu de l’article 346.4 du code de procédure pénale il ne se prononça pas sur le volet civil. Toutes les parties lésées interjetèrent recours. Il ressort du dossier que trois des inculpés ne comparurent jamais devant les tribunaux au cours de la procédure.

A une date non précisée, le recours fut enregistré devant le tribunal départemental de Bacău. Sur deux audiences qui eurent lieu devant ce tribunal, l’une fut ajournée, le 24 juin 2003 pour qu’un des inculpés puisse engager un avocat et la dernière le 22 juillet 2003 au motif que certains membres de la formation de jugement étaient incompatibles, puisqu’ils avaient fait partie de la formation de jugement ayant connu au préalable l’affaire. Par un arrêt du 9 septembre 2003 le tribunal départemental de Bacău jugeant du bien fondé du jugement, tant sous le volet pénal que sur le volet civil rejeta leurs recours et confirma le jugement. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et estime que l’affaire revêtait une complexité particulière compte tenu du nombre des parties, de la complexité des preuves et de la nécessité de permettre à ces dernières de présenter leurs conclusions et objections à l’expertise.

La Cour se doit de rappeler d’abord, s’agissant de la durée d’une procédure pénale avec constitution de partie civile, qu’elle a déjà jugé que cette dernière entre dans le champ d’application de l’article 6, et que la période à considérer débute à la date à laquelle le requérant s’est prévalu de son droit de caractère civil ( Pfleger c. République tchèque , n o 58116/00, § 46, 27 juillet 2004) à savoir dès l’acte de constitution de partie civile.

En l’espèce, la période à considérer a débuté le 22 décembre 1995 avec le dépôt de la plainte pénale comportant constitution de partie civile devant le tribunal de première instance de Bacău, et s’est terminée le 9 septembre 2003 par l’arrêt de la cour d’appel de Bacău. Elle a donc duré sept ans, huit mois, et neuf jours pour deux degrés de juridictions. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention Elle relève en outre qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. B. Sur le fond

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement des requérants et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII, Hartman c. République tchèque , n o 53341/99, § 73, CEDH 2003-VIII)). Elle rappelle également qu’il incombe aux États contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive dans un délai raisonnable ( Löffler c. Autriche , n o 30546/96, § 21, 3 octobre 2000).

Pour ce qui est de la complexité de l’affaire, la Cour estime d’abord que l’affaire ne revêtait pas, du moins à son début une complexité particulière, vu la nature de l’infraction objet de la plainte (trouble de possession). A supposer même qu’après l’introduction dans la procédure d’autres personnes, la procédure ait pu se compliquer par le fait de la participation de plusieurs parties et des expertises jugées nécessaires par les tribunaux, la Cour observe que cela n’explique pas la durée de la procédure.

La Cour relève surtout que l’affaire a été cassée avec renvoi en première instance deux fois, en raison des omissions imputables au tribunal de première instance d’examiner la plainte à l’égard de toutes les parties et ensuite en raison de l’omission de se prononcer sur la partie de la plainte concernant les dédommagements (voir §§ 13 et 22). Bien que la Cour ne soit pas compétente pour analyser la manière dont les juridictions nationales ont interprété et appliqué le droit interne, vu la durée importante devant ce tribunal (environ deux ans et environ trois ans respectivement après cassation) et le nombre des audiences, elle considère toutefois que les cassations successives avec renvoi sont dues aux erreurs commises par les juridictions inférieures lors de l’examen de l’affaire ( Wierciszewska c. Pologne , n o 41431/98, 25 novembre 2003, § 46). En outre, la répétition de telles cassations dénote une déficience de fonctionnement du système judiciaire national ( Cârstea et Grecu c. Roumanie , n o 56326/00, § 42, 15 juin 2006).

La Cour relève en outre que la procédure a été marquée par des périodes d’inactivité dues à des irrégularités répétées de la procédure de citation des parties et au manque d’informations quant à l’état civil des inculpés (voir notamment §§ 6, 12, 18, 21 et 23). Ces irrégularités sont à l’origine d’un retard d’environ deux ans et six mois de la durée globale de la procédure. Bien qu’elle ne puisse pas ignorer les difficultés qui ralentissent parfois l’examen des litiges dont connaissent les juridictions nationales ( Vernillo c. France , arrêt du 20 février 1991, série A n o 198, § 38), la Cour estime que ces délais sont imputables aux autorités et qu’il n’appartenait pas aux requérants d’indiquer le domicile des inculpés. En tout état de cause il ne ressort pas du dossier qu’ils détenaient des renseignements à cet égard, la plupart des inculpés étant nouveaux dans la procédure. En outre, elle ne peut que constater que, jusqu’à la fin de la procédure, les tribunaux n’ont pas localisé l’ensemble des inculpés.

La Cour considère dès lors que les tribunaux devaient réagir face aux difficultés rencontrées pour localiser toutes les parties à la procédure et pour discipliner leur comportement (voir mutatis mutandis Kesyan c. Russie , n o 36496/02, § 58, 19 octobre 2006). Il leur appartenait en tout état de cause de faire appel aux autorités administratives compétentes afin d’obtenir les renseignements nécessaires, et de s’assurer de leur collaboration aux fins de la régularité de la procédure de citation des parties (voir § 18 ci-dessus) et d’assurer en même temps un suivi constant de celle-ci (voir § 26, le droit interne pertinent). Par ailleurs, elle estime que le droit de voir sa cause examinée dans un délai raisonnable serait dépourvu de tout sens si les tribunaux nationaux retardaient l’examen d’une affaire plusieurs fois, en raison des irrégularités dans la procédure de citation ou faute pour eux de réagir face au comportement des parties, même si à la fin de la procédure la durée cumulée ne semblait pas particulièrement excessive.

Par ailleurs, la Cour note un retard important en raison notamment de la contre-expertise (§§ 7 et 9 ci-dessus). S’il est vrai que la production des rapports d’expertise peut allonger la procédure, la Cour observe que les tribunaux sont souverains pour rejeter les objections des parties qu’ils n’estiment pas pertinentes afin d’éviter un allongement excessif de la procédure. Elle constate par ailleurs que toutes les expertises ont été estimées nécessaires aux fins d’éclairer les circonstances de l’affaire, malgré l’impossibilité des tribunaux d’aboutir à un constat définitif. Dès lors, bien que le tribunal de première instance ait essayé de contacter l’expert le 16 mars 1998, après lui avoir infligé une amende le 10 décembre 1997, rien n’explique l’absence de mesures effectives jusqu’à cette date. A cet égard, la Cour rappelle que l’expert, indépendant dans l’établissement de son rapport, reste néanmoins soumis au contrôle des autorités judiciaires, tenues d ’assurer le bon déroulement de l’expertise (arrêt Capuano c. Italie du 25 juin 1987, série A n o 119-1, § 25, Antonov c. Russie , (dec.), 38020/03, 3 novembre 2005).

Concernant enfin le comportement des requérants, à part la demande de renvoi à une nouvelle audience sollicitée par leur avocat le 30 juin 1997 (§30), la Cour ne décèle pas de retards significatifs qui leur seraient imputables. Par ailleurs, bien que leur insistance pour procéder à l’audition du témoin ait pu participer dans une certaine mesure à l’allongement de la procédure, l’on ne saurait leur reprocher avoir essayé de défendre leur cause, cela d’autant plus que ces ajournements dus à l’absence du témoin coïncident pour la plupart avec les ajournements dus aux irrégularités de la procédure de citation et au manque d’informations quant à l’état civil des inculpés.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime qu’en l’espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable ». Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Sur la base de l’article 6 § 1 précité, les requérants se plaignent de l ’issue de la procédure, notamment du fait que les tribunaux n’ont pas interrogé tous les inculpés avant de prononcer leur acquittement. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles.

Les requérants se plaignent enfin de ce que la longueur de la procédure litigieuse a porté atteinte au droit au respect de leurs biens tel que garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Eu égard au constat relatif à l’article 6 § 1 (§ 38 ci-dessus), la Cour estime qu’il y a lieu de déclarer ce grief recevable, mais qu’il n’y pas lieu de statuer sur le fond, s’il y a eu, en l’espèce, violation de cette disposition (voir mutatis mutandis Zanghì c. Italie , arrêt du 19 février 1991, série A n o 194-C, § 23, Efimenko c. Ukraine , n o 55870/00, § 68, 18 juillet 2006, Kovacheva et Hadjiilieva c. Bulgarie , n o 57641/00, § 38, 29 mars 2007). III

Les requérants demandent 487 663 euros (EUR) au titre du dommage matériel qu’ils auraient subi en raison de l’impossibilité de jouir de leurs terrains ainsi qu’au titre de profit non encaissé de la récolte sur ce terrains. Ils réclament en outre 38 200 EUR au titre du dommage moral.

Le Gouvernement s’oppose aux prétentions des requérants.

La Cour rappelle avoir conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée de la procédure. Dès lors, elle n’aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée et le dommage matériel allégué et rejette cette demande. En revanche, elle estime que les requérants ont subi un tort moral du fait de la durée excessive de la procédure. Statuant en équité, elle leur accorde conjointement 2 400 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Les requérants demandent également 2 364 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes et devant la Cour et produisent certains justificatifs à cet égard.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, elle accorde en équité 63 EUR aux requérants pour tous frais confondus. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable pour ce qui est du grief fondé sur la durée de la procédure (article 6 § 1 de la Convention) et de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser conjointement aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention les sommes suivantes à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement : i. 2 400 EUR (deux mille quatre cents euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; ii. 63 EUR (soixante-trois euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par les requérants, pour frais et dépens ; b) qu’à compter de l’expiration du délai sus-indiqué et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 19 janvier 2010, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président