Boroanca împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 38511/03) împotriva României și care a fost depusă la Curte de un cetățean al acestui stat, domnul Pavel Boroancă (reclamantul), la 10 noiembrie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția de protejare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul acestuia, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul afacerilor externe.

Reclamantul invocă în particular încălcarea dreptului la o anchetă efectivă ca urmare a unei plângeri pentru viol de care ar fi fost victimă în detenție.

La 7 mai 2009, președintele secției a treia a decis de a comunica cererea Guvernului. După cum permite art. 29 § 3 din Convenție, a mai fost decis că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondul cauzei. IN FAPT

Printr-o hotărâre din 19 noiembrie 2002 a tribunalului județean din Gorj, reclamantul a fost condamnat la trei ani de închisoare pentru trafic de influență.

În cursul informației judiciare deschise împotriva sa, reclamantul a fost interogat de poliție, în timp ce era în libertate, și a furnizat o adresă de corespondență. Tribunalul l-a citat la aceasta adresă, și, ca urmare a returnării citațiilor din motiv de schimbare de adresă, l-a citat de asemenea în două alte locuri, incluzând primăria din locul residence-ului.

La ședința unde a fost pronunțată hotărârea sus-menționată, reclamantul nu era prezent, dar a fost reprezentat de un avocat desemnat din oficiu. Pe baza declarațiilor victimei B.C., a trei martori și ale anterioare ale reclamantului, tribunalul a hotărât că acesta din urmă acceptase sume de bani de la B.C., în schimbul intervenției sale la ambasada Statelor Unite, în vederea obținerii unui viz.

Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii sus-menționate, invocând, dintre altele, că nu fusese citat în cursul procedurii pe fond și că hotărârea nu-i fusese comunicată.

La ședința de apel, reclamantul era prezent și reprezentat de un avocat desemnat din oficiu. Printr-o hotărâre din 19 iunie 2003, curtea de apel din Craiova a acceptat cererea reclamantului de redeschidere a termenului apelului, dar a respins apelul, pe motiv că lipsa citației era imputabilă reclamantului, care indicase adresa la ancheta judiciară, dar nu informase ulterior organele judiciare de schimbarea domiciliului. Curtea de apel a hotărât de asemenea că situația faptică reținută de jurisdicția de prim nivel era exactă.

Reclamantul a declarat o cale de atac și a susținut că fusese judecat și condamnat fără a fi fost citat. Înaintea organului de cale de atac, reclamantul era prezent și asista de un avocat din alegerea sa.

Printr-o hotărâre definitivă din 15 aprilie 2004, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins calea de atac a reclamantului. B. Detenția reclamantului în penitenciarul din Craiova

La 9 ianuarie 2003, după condamnarea sa în prim nivel, reclamantul a fost arestat. La momentul arestării, suferea de mai multe boli, incluzând boala Basedow. Rezultă din dosar că din motiv al stării sale de sănătate, reclamantul și-a împărțit perioada de detenție între două penitenziare și mai multe spitale penitenciare. Faptele din care reclamantul trage prejudiciu au avut loc în cursul detenției sale în penitenciarul din Craiova. La 18 ianuarie 2005, reclamantul a fost eliberat.

La 3 septembrie 2003 reclamantul a fost transferat din spitalul penitenciar din Jilava în penitenciarul de înaltă securitate (PMS) din Craiova. În celula care i-a fost atribuită, trebuia să doarmă cap la coadă, în același pat, între S.D. și I.V. Reclamantul susține că, în noaptea din 7 pe 8 septembrie 2003, a fost violat de S.D., care ar fi profitat de faptul că era sub calmante.

În ziua următoare reclamantul s-a plânge autorităților penitenciare cu privire la viol și a cerut să fie examinat de un medic.

Potrivit reclamantului, plângerea sa a fost ignorată în partea referitoare la examinarea medicală.

Rezultă din menționarea din 9 septembrie la nr. 6038 al registrului consultațiilor medicale al penitenciaru că reclamantul fusese admis la spitalul din Colibași pentru evaluarea stării sale de sănătate, și că două medicamente, aparent pentru boala sa Basedow, i-au fost prescrise. Nici o indicație a unei invocări de viol și a unui examen specific la acest scop nu apare în registrul sus-menționat.

Rezultă dintr-un proces-verbal al unui incident stabilit de V.S., ofițer responsabil cu disciplina PMS din Craiova, că la 10 septembrie o avertisment disciplinar a fost dată lui S.D., pentru tentativă de viol.

Reclamantul spune că a fost transferat, după episodul violului invocat, într-o celulă cu un regim încă mai strict și care era încă mai suprapopulată decât cea în care se afla anterior.

La 17 septembrie 2003, reclamantul a sesizat parchetul lângă tribunalul de prim nivel din Craiova cu o plângere pentru viol.

Printr-o scrisoare din 3 octombrie 2003, comandantul penitenciaru din Craiova a informat direcția generală a penitenciarelor (direcția) că reclamantul fusese examinat la 9 septembrie 2003 de un medic, fapt consemnat sub nr. 6038 al registrului consultațiilor medicale ținut de medicul penitenciaru, și că nici o agresiune sexuală la adresa sa nu putuse fi stabilită.

La 8 octombrie 2003, direcția a adresat o scrisoare reclamantului, în care reitera constatările comandantului penitenciaru.

La o dată nespecificată, reclamantul a cerut direcției să-i furnizeze date personale ale lui S.D., pentru ca el să poată deschide o procedură penală împotriva sa. Printr-o scrisoare din 30 martie 2004, direcția a informat reclamantul de faptul că datele referitoare la deținuți erau confidențiale și că plângerea sa fusese supusă verificărilor aduse la cunoștință prin scrisoare din 8 octombrie 2003. Hotărârea a mai susținut că o procedură disciplinară fusese deschisă împotriva lui S.D., care fusese sancționat prin disciplinară.

La 17 martie 2004, poliția din Craiova a propus o nelegere pentru faptele invocate de reclamant.

Privind situația factică, poliția a reținut că reclamantul, S.D. și un alt deținut, I.V., împărțeau același pat, reclamantul fiind culcat între S.D. și I.V., din motiv al numărului limitat de locuri în penitenciarul din Craiova. Rezulta din declarația martorului și codetenutu O.N., care era responsabil cu celula, că la 8 septembrie 2003 la ora 3 dimineața el fusese trezit de reclamant, care-i spusese că S.D. încercasesedin violă. Vrând să verifice, O.N. s-a apropiat de patul unde dormeau cei trei și a întrebat pe S.D. ce s-a întâmplat. Acesta din urmă i-a răspuns că visase că avea relații sexuale cu soția sa și că nu avusese nici o intenție de a viola reclamantul.

I.V. a confirmat spusele lui O.N. privind situația de fapt și a declarat că nu credea că reclamantul fusese violat, de vreme ce o asemenea acțiune ar fi trebuit să-l trezească.

S.D. a declarat că, în noaptea în cauză, visase că avea relații sexuale cu soția sa. Reclamantul se trezise în momentul în care-i săruta picioarele și chemase responsabilul de celulă strigând.

Aceeași decizie a poliției din Craiova menționează faptul că S.D. fusese sancționat cu un avertisment de direcția penitenciaru.

Printr-o ordonanță din 14 mai 2004, parchetul lângă tribunalul de prim nivel din Craiova a confirmat decizia poliției și a respins plângerea penală a reclamantului.

Parchetul a constatat că în absența altor dovezi decât declarațiile marторilor care absolveau pe S.D., trebuia aplicat principiul in dubio pro reo și clasarea cauzei.

Reclamantul se plânge de absența unei anchete efective cu privire la invocarea de viol de care ar fi fost victimă în penitenciarul din Craiova. Invocă art. 3 din Convenție, redactat cum urmează: "Niciun nu poate fi supus torturii nici la pedepse sau tratamente inumane sau degradante." A. Privind admisibilitatea

Guvernul invocă de la început neepuizarea căilor de atac interne. Expune că reclamantul ar fi putut obține satisfacție folosind calea prevăzută de art. 278-1 din codul de procedură penală, în speță o cale de atac înaintea jurisdicțiilor interne împotriva ordonanței de nelegere din 14 mai 2004 a parchetului lângă tribunalul de prim nivel din Craiova. Guvernul consideră că calea de atac prevăzută de articolul sus-menționat era suficientă, accesibilă și efectivă în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.

Potrivit Guvernului, o asemenea cale de atac asigură posibilitatea de a fi examinată de un tribunal ordonanța litigioasă pe baza documentelor dosarului și de a fi analizată orice nouă dovadă. În sfarsit, în ceea ce privește accesibilitatea unei asemenea căi de atac, Guvernul estimează că, în ciuda faptului că ordonanța de nelegere a parchetului nu indicase reclamantului existența unei căi de atac, acesta putea avea acces la o asemenea informație prin depunere de diligențe minime.

Reclamantul contestă teza Guvernului. Afirmă că era vorba de o nouă cale de atac de care nu avea cunoștință.

Curtea reamintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, art. 35 § 1 din Convenție impune reclamanților epuizarea căilor de atac normal disponibile și suficiente în ordinea juridică internă pentru a-i permite să obțină reparația încălcărilor pe care le invocă. Cu toate acestea, subliniază că trebuie să aplice această regulă ținând seama corespunzător de context, cu o anumită flexibilitate și fără formalism excesiv. Aceasta înseamnă în particular că trebuie să analizeze în mod realist, nu numai căile de atac prevăzute în teorie în sistemul juridic al Părții contractante în cauză, ci și situația personală a reclamanților (Selmouni c. Franța [Marea Cameră], nr. 25803/94, § 77, CEDH 1999-V).

În speța de față, Curtea observă că noua cale de atac introdusă de art. 278-1 din codul de procedură penală a devenit disponibilă la 1 ianuarie 2004, oarecum cu patru luni înainte de ordonanța de nelegere dată de parchet.

La fel ca Guvernul, Curtea estimează că procedura instituită de articolul sus-menționat ar fi permis reclamantului să conteste ordonanța sus-menționată înaintea unui tribunal (vezi, mutatis mutandis, Stoica c. România, nr. 42722/02, § 107, 4 martie 2008). Cu toate acestea, ținând seama de situația particulară a reclamantului, ar fi trebuit ca autorități competente să informeze reclamantul de existența acestei noi căi de atac. Or, reclamantul indică că așa nu s-a întâmplat, ceea ce nu pare să contrazică documentele versate la dosar de către părți (mutatis mutandis, Dumitru Popescu c. România (nr. 1), nr. 49234/99, § 53, 26 aprilie 2007).

Chiar admițând că reclamantul fusese informat de posibilitatea de a contesta această ordonanță, Curtea reamintește că circumstanțele particulare ale plângerilor penale pentru viol în închisoare pun pe seama autorităților sesizate cu asemenea plângeri o diligență deosebit de atentă, în special în privința examinării medicinale-legale, care trebuie practicate, în asemenea circumstanțe, cât se poate de repede (L.Z. c. România, nr. 22383/03, § 24, 3 februarie 2009).

Curtea nu este convinsă, ținând cont de circumstanțele cauzei, că o cale de atac bazată pe dispozițiile indicate de Guvern ar fi permis efectiv reclamantului să obțină reparația încălcării invocate a Convenției.

Ținând seama de perioada care s-a scurs între depunerea plângerii și respingerea sa definitivă prin ordonanța din 14 mai 2004 a parchetului lângă tribunalul de prim nivel din Craiova, nu este nefolosit de gândire că aprecierea de către jurisdicția în cauză risca să rămână tributară anchetei inițial conduse de organele de urmărire și în special absența unei examinări medicinale-legale practicate în timp util (mutatis mutandis, Dumitru Popescu (nr. 1), sus-citat, § 56, L.Z. c. România sus-citate, § 25).

La lumina circumstanțelor particulare ale cauzei și fără a pune în discuție principiul efectivității căii de atac introduse de art. 278-1 din codul de procedură penală, Curtea estimează că, în cazul reclamantului, o asemenea cale de atac nu poate fi considerată adecvată pentru a-i furniza reparația încălcărilor invocate. Prin urmare, excepția preliminară a Guvernului nu ar trebui reținută.

Curtea observă de mai mult că acest grief nu este evident neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Pe fond

Reclamantul denunță absența unei anchete efective cu privire la plângerea sa pentru viol.

Guvernul contestă această teză. Indică că ancheta condusă în speța de față a fost efectivă, adecvată și independentă.

Curtea reamintește de la început că violul de care reclamantul pretinde că ar fi fost victimă cade fără discuție în domeniu de aplicare al articolului 3 din Convenție. Reamintește apoi că deschiderea imediată a unei anchete oficiale de autorități când un deținut susține în mod defensibil că suferit abuzuri de la alți deținuți este capitală pentru a preveni orice aparență de toleranță a unor acte ilegale sau coluziune în perpetuarea lor (mutatis mutandis, Pantea c. România, nr. 33343/96, § 199, CEDH 2003-VI (extrase)).

Curtea observă că în prezenta cauză, reclamantul s-a plânge autorităților penitenciare că fusese victimă de viol în ziua următoare după noaptea în care faptele s-ar fi produs, adică din 7 pe 8 septembrie 2003. Apoi, la 17 septembrie 2003, reclamantul a sesizat parchetul lângă tribunalul de prim nivel din Craiova cu o plângere pentru viol. În ciuda demersurilor sale imediate, rezultă din dosar și din informațiile furnizate de Guvern că primele audieri ale marторilor au avut loc la 9 și 10 martie 2004, adică șase luni după fapte. Chiar dacă, diferit de cazul L.Z. c. România, sus-citat, pare că reclamantul a fost prezentat unui medic destul de repede, la 9 septembrie, Curtea observă că examinarea medicală atunci practicate nu pare să fi avut ca scop stabilirea unei situații medicale ca urmare a unei plângeri pentru viol. Într-adevăr, nici o examinare specifică nu a fost notată în menționările figurând în registrul consultațiilor medicale al reclamantului.

Curtea reamintește că în prezența unor invocări defensibile conform cărora reclamantul ar fi suferit abuzuri în penitenciar, un examen medical trebuie practicat cât se poate de curând pentru a evita dispariția urmelor abuzurilor (Poltoratski c. Ucraina, nr. 38812/97, § 126, CEDH 2003-V).

Ținând seama de natura faptelor, Curtea estimează că un examen medical aprofundat, practicat cât se poate de curând, ar fi putut fi determinant pentru a acredita sau infirma spusele reclamantului (vezi, mutatis mutandis, Batı și alții c. Turcia, nr. 33097/96 și 57834/00, § 143, CEDH 2004-IV (extrase). Or, în absență a unui asemenea examen specific, parchetul a dat nelegere bazând-se exclusiv pe declarații ale părților culese în penitenciar, șase luni mai târziu, de către agenți ai instituției și de un polițist.

Curtea reamintește că deja conchisese în cazul L.Z. c. România, § 37 sus-citat, asupra caracterului insuficient al anchetei conduse de autorități, într-un caz similar cu speța.

Ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei și ținând cont de caracterul defensibil și gravitate al invocărilor reclamantului, Curtea conchide că ancheta condusă de autorități interne a fost insuficientă și că, prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție în aspectul procedural. 2. Privind invocările cu privire la abuzurile în penitenciarul din Craiova

Într-o scrisoare adresată Curții la 17 august 2005, reclamantul s-a plânge cu privire la condițiile de detenție în penitenciarul din Craiova, și mai în particular de suprapopulare care domina acolo.

Guvernul ridică o excepție trasă de nerespectare a termenului de șase luni, susținând că reclamantul s-a plânge, pentru prima dată, de suprapopulare în penitenciarul din Craiova, printr-o scrisoare din 17 august 2005, adică mai mult de șase luni după eliberare, la 18 ianuarie 2005.

Curtea observă că reclamantul s-a plânge târziu de suprapopulare care domina în penitenciarul din Craiova, scrisoare din 17 august 2005 fiind expediată mai mult de șase luni după eliberare.

Prin urmare, Curtea acceptă excepția Guvernului și respinge grievul reclamantului, pentru nerespectare a termenului de șase luni.

Guvernul ridică o excepție trasă de neepuizare a căilor de atac interne și susține că reclamantul nu ridicase regulat grievul tras din art. 6 § 1 înaintea jurisdicției de cale de atac.

Subliniază că reclamantul fusese citat pentru procesul în prim nivel la o adresă greșită, pentru că nu semnalase organelor urmărire penale schimbarea adresei, în timp ce era obligat să facă aceasta, în virtutea dispozițiilor codului de procedură penală.

Guvernul susține că reclamantul depusese de fapt cu cauza pe fond motiva referitoare la faptul că nu fusese prezent în prim nivel, dar nu susținuse acest mijloc verbal, în cursul ședinței de apel.

Reclamantul se opune acestei teze.

Curtea constată că nu e contestat că reclamantul s-a plânge, în cererile apel și cale de atac, de necitura sa în prim nivel. Prin urmare, excepția preliminară a Guvernului nu ar trebui reținută.

Curtea observă de mai mult că acest grief nu este manifest neîntemeiat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că se ciocnește cu nici un alt motiv de inadmisibilitate. Se cuvine deci să-l declare admisibil. B. Pe fond

Guvernul susține că absența reclamantului la procesul în prim nivel este imputabilă lipsei diligență a sa, pentru că, având fost auzi în cursul anchetei penale, ar fi trebuit să notifice organelor urmărire schimbarea adresei. De mai mult, reclamantul era prezent atât în apel, unde fusese admis la beneficiul redeschiderii termenului pentru introducere apel, cât și la judecarea căii de atac, și nu solicitase o nouă audiere a victimei sau marторilor, nici propus noi dovezi.

Prin urmare, Guvernul estimează că situația de fapt este similară cu cea din cazul Jones c. Regatul Unit (dec.), nr. 30900/02, 9 septembrie 2003, și invită Curtea să respingă grievul reclamantului.

Reclamantul se opune tezei Guvernului și susține nu avuse un proces echitabil din motiv absență sa la procesul în prim nivel.

Curtea reamintește că o procedură desfășurată în absența inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenție. Rămâne cu toate acestea că se constituie un refuz de justiție când un individ condamnat in absentia nu poate obține ulterior că o jurisdicție să se pronunțe din nou, după audire, asupra fondului acuzării în fapt cât și drept, în timp ce nu este stabilit că renunțase la dreptul de a se prezenta și apăra, sau avusese intenția de scăpa de justiție (Colozza c. Italia, 12 februarie 1985, § 29, seria A nr. 89; Somogyi c. Italia, nr. 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV, Medenica c. Elveția, nr. 20491/92, § 55, CEDH 2001-VI; Sejdovic c. Italia [Marea Cameră], nr. 56581/00, § 82, CEDH 2006-II).

Curtea deja estimase că redeschiderea termenului apel împotriva condamnării prin contumace, cu facultate, pentru inculpat, de prezență la ședința prim-apel și de solicitare a producerii de noi dovezi analiza în posibilitate unei noi decizii asupra fondului acuzării în fapt cât și drept (cazul Jones, sus-citat).

Observă că reclamantul era pus în cunoștință a deschiderii urmăririi penale împotriva sa, că participase la ancheta poliție și că fusese regulat citat la adresa indicată de el ca fiind a sa. Ca urmare a returnării citațiilor pentru schimbare adresă, fusese citat de asemenea în două alte locuri.

Curtea observă că, chiar dacă fusese absent la condamnare în prim nivel, reclamantul era prezent în apel și asista de un avocat desemnat din oficiu. Avusese posibilitate de solicita ca curtea de apel pronunțe din nou asupra cauzei, eventual după administrare de noi dovezi pe care avusese ocazia de le prezenta. Cu toate acestea, reclamantul se limitase la indicare că procesul în prim nivel fusese neechitabil, din motiv absence, fără indicare în ce exact consistă neechitatea și omitând propunere de martori sau audieri putând provoca răsturnare sentinței pronunțate. La judecarea căii de atac, reclamantul era de asemenea prezent, asista de un avocat din alegere, care renoiase plângere privind condamnare în absență, în prim nivel, dar nu se plânse de faptul că jurisdicții anterioare nu administraseră noi dovezi.

În aceste circumstanțe, și ținând seama de fapt că, chiar dacă fusese condamnat în absență de tribunalul județean, reclamantul avusese ulterior posibilitate de face examinate cauza sub toate aspecte, Curtea estimează că nu existat, în speța, încălcare al articolului 6 § 1 din Convenție.

Reclamantul solicită 348.000 euro (EUR) la titlu de prejudiciu material și 1.920.000 EUR la titlu de prejudiciu moral.

Guvernul estimează că suma este excesivă și susține că un constat de încălcare ar putea constitui, prin sine, o reparație suficientă a prejudiciului moral suferit de reclamant.

Curtea estimează că reclamantul suferit un tort moral sigur din motiv absență unei anchete efective asupra invocărilor de viol de care ar fi fost victimă. Ținând seama de circumstanțele cauzei și pronunțând în echitate după cum cere art. 41, decide să-i aloce 5.000 EUR la acest titlu. B. Taxe și cheltuieli

Reclamantul solicită 18.800 EUR la titlu de diverse taxe și cheltuieli.

Guvernul nu se opune rambursării taxelor angajate, cu prezentare documente justificative. Cu toate acestea, estimează că suma cerută este excesivă și afirmă că taxele nu fuseseră în niciun fel dovedite.

Ținând seama de faptul că reclamantul nu justificase taxele și cheltuielile angajate, Curtea decide nu-i aloca nici o sumă la acest titlu. C. Dobânzi moratorii

Curtea consideră potrivit de a calibra rata dobânzilor moratorii pe rata dobânzii facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procent. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievurile trasă din articolele 3 și 6 § 1 din Convenție și inadmisibilă pentru rest; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție, în aspectul procedural; 3. Declară că nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciu moral, de convertit în moneda Statului pârât la curs aplicabil la data plății, plus orice sumă datând din titlu de taxe; b) că de la expirare termenului și până versare, suma va fi majorată cu o dobândă simplă la curs egal cu rata facilității de creditare marginale a Băncii Centrale Europene aplicabilă în perioada aceasta, majorată cu trei puncte procent; 5. Respinge cerere de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris la 22 iunie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjoint Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 38511/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Pavel Boroancă (« le requérant »), a saisi la Cour le 10 novembre 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le requérant allègue en particulier la violation du droit à une enquête effective à la suite d'une plainte pour un viol dont il aurait été victime en détention.

Le 7 mai 2009, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire. EN FAIT I.

Par un jugement du 19 novembre 2002 du tribunal départemental de Gorj, le requérant fut condamné à trois ans de prison pour trafic d'influence.

Pendant l'information judiciaire ouverte à son encontre, le requérant fut interrogé par la police, alors qu'il était en liberté, et fournit une adresse de correspondance. Le tribunal le cita à cette adresse, et, suite au retour des citations pour motif de changement d'adresse, le cita également dans deux autres lieux, dont la mairie de son lieu de résidence.

Lors de l'audience où le jugement susmentionné a été prononcé, le requérant n'était pas présent, mais était représenté par un avocat nommé d'office. Sur la base des déclarations de la victime B.C., de trois témoins et celles antérieures du requérant, le tribunal jugea que ce dernier avait accepté des sommes d'argent de la part de B.C., en échange de son intervention auprès de l'ambassade des États-Unis, en vue de l'obtention d'un visa.

Le requérant interjeta appel contre le jugement précité, alléguant, entre autres, qu'il n'avait pas été cité durant la procédure sur le fond et que le jugement ne lui avait pas été communiqué.

Lors de l'audience d'appel, le requérant était présent et représenté par un avocat nommé d'office. Par un arrêt du 19 juin 2003, la cour d'appel de Craiova accueillit la demande du requérant de relèvement de forclusion du délai d'appel, mais rejeta l'appel, au motif que le défaut de citation était imputable au requérant, qui avait indiqué son adresse lors de l'enquête judicaire, mais n'avait pas informé ultérieurement les organes judiciaires de son changement de domicile. La cour d'appel jugea également que la situation de fait retenue par la juridiction de fond était exacte.

Le requérant forma un recours et allégua avoir été jugé et condamné sans avoir été cité. Devant l'organe de recours, le requérant était présent et assisté par un avocat de son choix.

Par un arrêt définitif du 15 avril 2004, la Haute Cour de cassation et de justice rejeta le recours du requérant. B. La détention du requérant au pénitencier de Craiova

Le 9 janvier 2003, après sa condamnation en premier ressort, le requérant fut arrêté. Au moment de son arrestation, il souffrait de plusieurs maladies, dont la maladie de Basedow. Il résulte du dossier qu'en raison de son état de santé, le requérant partagea son temps de détention entre deux prisons et plusieurs hôpitaux pénitentiaires. Les faits dont le requérant tire grief se sont produits pendant sa détention dans la prison de Craiova. Le 18 janvier 2005, le requérant a été relâché.

Le 3 septembre 2003 le requérant fut transféré de l'hôpital pénitentiaire de Jilava au pénitencier de haute sécurité (PMS) de Craiova. Dans la cellule qui lui fut assignée, il devait dormir tête-bêche, dans un lit, entre S.D. et I.V. Le requérant allègue que, dans la nuit du 7 au 8 septembre 2003, il a été violé par S.D., qui aurait profité du fait qu'il était sous tranquillisants.

Le lendemain le requérant se plaignit aux autorités pénitentiaires au sujet du viol et demanda à être examiné par un médecin.

D'après le requérant, sa plainte a été ignorée dans sa partie concernant l'examen médical.

Il ressort de la mention portée le 9 septembre au n o 6038 du registre des consultations médicales de la prison que le requérant avait été admis à l'hôpital de Colibași pour évaluation de son état de santé, et que deux médicaments, apparemment pour sa maladie de Basedow, lui avaient été prescrits. Aucune indication d'une allégation de viol et d'un examen spécifique à cet effet n'apparaît sur le registre susmentionné.

Il résulte d'un procès-verbal d'incident établi par V.S., officier chargé de la discipline du PMS de Craiova, que le 10 septembre un avertissement disciplinaire fut infligé à S.D., pour tentative de viol.

Le requérant dit avoir été transféré, après l'épisode du viol allégué, dans une cellule avec un régime encore plus strict et qui était encore plus surpeuplée que celle où il se trouvait auparavant.

Le 17 septembre 2003, le requérant saisit le parquet près le tribunal de première instance de Craiova d'une plainte pour viol.

Par une lettre du 3 octobre 2003, le commandant du pénitencier de Craiova informa la direction générale des pénitenciers (« la direction ») que le requérant avait été examiné le 9 septembre 2003 par un médecin, fait consigné sous le n o 6038 du registre des consultations médicales tenu par le médecin de la prison, et qu'aucune agression sexuelle à son encontre n'avait pu être établie.

Le 8 octobre 2003, la direction adressa une lettre au requérant, dans laquelle elle réitéra les constatations du commandant du pénitencier.

A une date non précisée, le requérant demanda à la direction de lui fournir les données personnelles de S.D., pour qu'il puisse entamer une procédure pénale à son encontre. Par une lettre du 30 mars 2004, la direction informa le requérant du fait que les données concernant les détenus étaient confidentielles et que sa plainte avait fait l'objet de vérifications portées à sa connaissance par une lettre du 8 octobre 2003. La direction fit également valoir qu'une procédure disciplinaire avait été diligentée contre S.D., qui avait été sanctionné par voie disciplinaire.

Le 17 mars 2004, la police de Craiova proposa un non-lieu pour les faits allégués par le requérant.

Concernant la situation de fait, la police retint que le requérant, S.D. et un autre détenu, I.V., partageaient le même lit, le requérant étant couché entre S.D. et I.V., en raison du nombre de places limité dans la prison de Craiova. Il ressortait de la déclaration du témoin et codétenu O.N, qui était responsable de cellule, que le 8 septembre 2003 à 3 heures du matin il avait été réveillé par le requérant, qui lui dit que S.D. avait essayé de le violer. Voulant vérifier, O.N. s'approcha du lit où dormaient les trois hommes et demanda à S.D. ce qui s'était passé. Celui-ci lui répondit qu'il avait rêvé qu'il entretenait des rapports sexuels avec sa femme et qu'il n'avait eu aucune intention de violer le requérant.

I.V. confirma les dires de O.N. quant à la situation de fait et déclara qu'il ne croyait pas que le requérant avait été violé, dès lors qu'une telle action aurait dû le réveiller.

S.D. déclara que, la nuit en question, il avait rêvé qu'il avait des rapports sexuels avec sa femme. Le requérant s'était réveillé au moment où il lui embrassait les pieds et avait appelé le responsable de cellule en criant.

La même décision de la police de Craiova mentionnait le fait que S.D. avait été sanctionné par un avertissement par la direction du pénitencier.

Par une ordonnance du 14 mai 2004, le parquet près le tribunal de première instance de Craiova confirma la décision de la police et rejeta la plainte pénale du requérant.

Le parquet constata qu'en l'absence d'autres preuves que les déclarations des témoins qui disculpaient S.D., il devait être fait application du principe in dubio pro reo et classer l'affaire. II.

Le requérant se plait de l'absence d'enquête effective sur l'allégation de viol dont il a été victime à la prison de Craiova. Il invoque l'article 3 de la Convention, qui est ainsi libellé : « Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement excipe d'emblée du non-épuisement des voies de recours internes. Il expose que le requérant aurait pu obtenir satisfaction en utilisant la voie prévue par l'article 278-1 du code de procédure pénale, en l'occurrence un recours devant les juridictions internes à l'encontre de l'ordonnance de non-lieu du 14 mai 2004 du parquet près le tribunal de première instance de Craiova. Le Gouvernement considère que le recours prévu par l'article susmentionné était suffisant, accessible et effectif au sens de l'article 35 § 1 de la Convention.

Selon le Gouvernement, ce recours assure la possibilité de faire examiner par un tribunal l'ordonnance litigieuse sur la base des pièces du dossier et de faire analyser tout nouveau moyen de preuve. Enfin, s'agissant de l'accessibilité de ce recours, le Gouvernement estime que, malgré le fait que l'ordonnance de non-lieu du parquet n'a pas indiqué au requérant l'existence d'une voie de recours, il pouvait avoir accès à cette information, en déployant des diligences minimales.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. Il affirme qu'il s'agissait d'une nouvelle voie de recours dont il n'avait pas connaissance.

La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, l'article 35 § 1 de la Convention impose aux requérants l'épuisement des recours normalement disponibles et suffisants dans l'ordre juridique interne pour leur permettre d'obtenir réparation des violations qu'ils allèguent. Cependant, elle souligne qu'elle doit appliquer cette règle en tenant dûment compte du contexte, avec une certaine souplesse et sans formalisme excessif. Cela signifie notamment que la Cour doit analyser de manière réaliste, non seulement les recours prévus en théorie dans le système juridique de la Partie contractante concernée, mais également la situation personnelle des requérants ( Selmouni c. France [GC], n o 25803/94, § 77, CEDH 1999-V).

En l'espèce, la Cour note que la nouvelle voie de recours introduite par l'article 278-1 du code de procédure pénale est devenue disponible le 1 er janvier 2004, soit un peu plus de quatre mois avant l'ordonnance de non-lieu rendue par le parquet.

A l'instar du Gouvernement, la Cour estime que la procédure instaurée par l'article précité aurait permis au requérant de contester devant un tribunal l'ordonnance susmentionnée (voir, mutatis mutandis, Stoica c. Roumanie , n o 42722/02, § 107, 4 mars 2008). Cependant, compte tenu de la situation particulière du requérant, il eut fallu pour cela que les autorités compétentes informent le requérant de l'existence de ce nouveau recours. Or, le requérant indique que tel n'a pas été le cas, ce que ne semblent pas contredire les pièces versées au dossier par les parties ( mutatis mutandis, Dumitru Popescu c. Roumanie (n o 1) , n o 49234/99, § 53, 26 avril 2007).

A supposer même que le requérant ait été informé de la possibilité de contester cette ordonnance, la Cour rappelle que les circonstances particulières des plaintes pénales pour viol en prison mettent à la charge des autorités saisie de telles plaintes une diligence toute particulière, surtout par rapport à l'examen médico-légal, qui doit être pratiqué, dans de telles circonstances, le plus rapidement possible ( L.Z. c. Roumanie , n o 22383/03, § 24, 3 février 2009).

La Cour n'est pas convaincue, eu égard aux circonstances de l'affaire, qu'un recours fondé sur les dispositions indiquées par le Gouvernement aurait véritablement permis au requérant d'obtenir le redressement de la violation alléguée de la Convention.

Au regard du délai qui s'est écoulé entre le dépôt de la plainte et son rejet définitif par l'ordonnance du 14 mai 2004 du parquet près le tribunal de première instance de Craiova, il n'est pas déraisonnable de penser que l'appréciation par la juridiction concernée risquait de rester tributaire de l'enquête initialement menée par les organes de poursuite et notamment de l'absence d'un examen médico-légal pratiqué en temps utile ( mutatis mutandis, Dumitru Popescu (n o 1) , précité, § 56, L.Z. c. Roumanie précitée, § 25).

A la lumière des circonstances particulières de l'espèce et sans pour autant mettre en cause le principe de l'effectivité du recours introduit par l'article 278-1 du code de procédure pénale, la Cour estime que, dans le cas du requérant, ce recours ne peut pas passer pour adéquat pour lui fournir une réparation des violations alléguées. Partant, l'exception préliminaire du Gouvernement ne saurait être retenue.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant dénonce l'absence d'enquête effective au sujet de sa plainte pour viol.

Le Gouvernement conteste cette thèse. Il indique que l'enquête menée en l'espèce a été effective, adéquate et indépendante.

La Cour rappelle d'emblée que le viol dont le requérant prétend avoir été victime relève sans conteste du champ d'application de l'article 3 de la Convention. Elle rappelle ensuite que la prompte ouverture d'une enquête officielle par les autorités lorsqu'un détenu affirme de manière défendable avoir subi de mauvais traitements de la part des autres détenus est capitale pour prévenir toute apparence de tolérance d'actes illégaux ou de collusion dans leur perpétration ( mutatis mutandis , Pantea c. Roumanie , n o 33343/96, § 199, CEDH 2003 ‑ VI (extraits)).

La Cour note que dans la présente affaire, le requérant s'est plaint aux autorités pénitentiaires d'avoir été victime de viol le lendemain de la nuit où les faits se seraient produits, soit du 7 au 8 septembre 2003. Ensuite, le 17 septembre 2003, le requérant saisit le parquet près le tribunal de première instance de Craiova d'une plainte pour viol. Malgré ses démarches immédiates, il ressort du dossier et des informations fournies par le Gouvernement que les premières audiences de témoins eurent lieu les 9 et 10 mars 2004, soit six mois après les faits. Même si, à la différence de l'affaire L.Z. c. Roumanie , précitée, il semble que le requérant ait été présenté devant un médecin assez rapidement, le 9 septembre, la Cour observe que l'examen médical alors pratiqué n'apparaît pas avoir eu comme but l'établissement d'une situation médicale à la suite d'une plainte pour viol. En effet, aucun examen spécifique n'a été porté dans les mentions figurant dans le registre des consultations médicales du requérant.

La Cour rappelle qu'en présence d'allégations défendables selon lesquelles un requérant aurait subi des sévices en prison, un examen médical doit être pratiqué le plus tôt possible afin d'éviter que les traces des sévices disparaissent ( Poltoratski c. Ukraine , n o 38812/97, § 126, CEDH 2003 ‑ V).

Compte tenu de la nature des faits, la Cour estime qu'un examen médical approfondi, pratiqué le plus tôt possible, aurait pu être déterminant pour accréditer ou infirmer les dires du requérant (voir, mutatis mutandis, Batı et autres c. Turquie , n os 33097/96 et 57834/00, § 143, CEDH 2004 ‑ IV (extraits). Or, en absence d'un tel examen spécifique, le parquet a rendu un non-lieu en s'appuyant exclusivement sur les déclarations des parties recueillies en prison, six mois plus tard, par des agents de l'établissement et par un policier.

La Cour rappelle avoit dejà conclu dans l'affaire L.Z. c. Roumanie , § 37 précitée, au caractère insuffisant de l'enquête menée par les autorités, dans un cas similaire au cas d'espèce.

Au regard des circonstances particulières de l'affaire et compte tenu du caractère défendable et de la gravité des allégations du requérant, la Cour conclut que l'enquête menée par les autorités internes a été insuffisante et que, par conséquent, il y a eu violation de l'article 3 de la Convention sous son volet procédural. 2. Quant aux allégations concernant les mauvais traitements dans la prison de Craiova

Dans une lettre adressée à la Cour le 17 août 2005, le requérant s'est plaint au sujet de ses conditions de détention dans la prison de Craiova, et plus particulièrement du surpeuplement qui y régnait.

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non respect du délai de six mois, en faisant valoir que le requérant s'est plaint, pour la première fois, du surpeuplement dans la prison de Craiova, par une lettre du 17 août 2005, soit plus de six mois après sa remise en liberté, le 18 janvier 2005.

La Cour observe que le requérant s'est plaint tardivement du surpeuplement qui régnait dans la prison de Craiova, sa lettre du 17 août 2005 ayant été envoyée plus de six mois après sa remise en liberté.

Dès lors, la Cour accueille l'exception du Gouvernement et rejette le grief du requérant, pour non respect du délai de six mois. II.

Le Gouvernement soulève une exception tirée du non-épuisement des voies de recours internes et fait valoir que le requérant n'a pas régulièrement invoqué le grief tiré de l'article 6 § 1 devant la juridiction de recours.

Il souligne que le requérant a été cité pour le procès en première instance à une adresse erronée, car il n'a pas signalé aux organes de poursuite pénale son changement d'adresse, alors qu'il était obligé de le faire, en vertu des dispositions du code de procédure pénale.

Le Gouvernement fait valoir que le requérant a effectivement saisi la juridiction d'appel de motifs ayant trait au fait qu'il n'avait pas été présent en première instance, mais qu'il n'a pas soutenu ce moyen oralement, pendant l'audience en appel.

Le requérant s'oppose à cette thèse.

La Cour constate qu'il n'est pas contesté que le requérant s'est plaint, dans ses demandes d'appel et de pourvoi en recours, de son défaut de citation en première instance. Partant, l'exception préliminaire du Gouvernement ne saurait être retenue.

La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait valoir que l'absence du requérant à son procès en premier ressort est imputable à son manque de diligence, car, ayant été entendu pendant l'enquête pénale, il aurait dû notifier aux organes de poursuite son changement d'adresse. Par ailleurs, le requérant a été présent, tant en appel, où il a été admis au bénéfice de réouverture du délai pour l'introduction de l'appel, que lors du jugement du pourvoi en recours, et n'a pas demandé une nouvelle audition de la victime ou des témoins, ni proposé de nouvelles preuves.

Dès lors, le Gouvernement estime que la situation de fait est similaire à celle de l'affaire Jones c. Royaume-Uni (déc.), n o 30900/ 02, 9 septembre 2003, et invite la Cour à rejeter le grief du requérant.

Le requérant s'oppose à la thèse du Gouvernement et affirme ne pas avoir eu un procès équitable en raison de son absence à son procès en première instance.

La Cour rappelle qu'une procédure se déroulant en l'absence du prévenu n'est pas en soi incompatible avec l'article 6 de la Convention. Il demeure néanmoins qu'un déni de justice est constitué lorsqu'un individu condamné in absentia ne peut obtenir ultérieurement qu'une juridiction statue à nouveau, après l'avoir entendu, sur le bien-fondé de l'accusation en fait comme en droit, alors qu'il n'est pas établi qu'il a renoncé à son droit de comparaître et de se défendre, ou qu'il a eu l'intention de se soustraire à la justice ( Colozza c. Italie , 12 février 1985, § 29, série A n o 89 ; Somogyi c. Italie , n o 67972/01, § 66, CEDH 2004-IV, Medenica c. Suisse , n o 20491/92, § 55, CEDH 2001 ‑ VI ; Sejdovic c. Italie [GC], n o 56581/00, § 82, CEDH 2006 ‑ II).

La Cour a déjà estimé que la réouverture du délai d'appel contre la condamnation par contumace, avec la faculté, pour l'accusé, d'être présent à l'audience de deuxième instance et de demander la production de nouvelles preuves s'analysait en la possibilité d'une nouvelle décision sur le bien-fondé de l'accusation en fait comme en droit (affaire Jones , précitée).

Elle observe que le requérant était avisé du déroulement des poursuites à son encontre, qu'il avait participé à l'enquête policière et qu'il a été régulièrement cité à l'adresse qu'il avait indiquée comme étant la sienne. Suite au retour des citations pour changement d'adresse, il fut cité également dans deux autres lieux.

La Cour observe que, même s'il a été absent lors de sa condamnation en première instance, le requérant a été présent en appel et qu'il était assisté d'un avocat nommé d'office. Il a eu la possibilité de demander que la cour d'appel statue à nouveau sur son affaire, éventuellement après l'administration de nouvelles preuves qu'il avait l'occasion de présenter. Toutefois, le requérant se borna à indiquer que son procès en première instance avait été inéquitable, en raison de son absence, sans indiquer en quoi exactement cette iniquité consistait et en omettant de proposer des témoins ou auditions pouvant provoquer le renversement de la sentence prononcée. Lors du jugement de son pourvoi en recours, le requérant était également présent, assisté par un avocat de son choix, qui renouvela la plainte concernant la condamnation en son absence, en premier ressort, mais ne se plaignit pas du fait que les juridictions antérieures n'avaient pas administré des preuves nouvelles.

Dans ces circonstances, et prenant en compte le fait que, même s'il a été condamné en son absence par le tribunal départemental, le requérant a eu ultérieurement la possibilité de faire examiner son affaire sous tous ses aspects, la Cour estime qu'il n'y a pas eu, en l'espèce, violation de l'article 6 § 1 de la Convention. III.

Le requérant sollicite 348 000 euros (EUR) à titre de préjudice matériel et 1 920 000 EUR à titre de préjudice moral.

Le Gouvernement estime que cette somme est excessive et soutient qu'un constat de violation pourrait constituer, par lui-même, une réparation suffisante du préjudice moral subi par le requérant.

La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain en raison de l'absence d'enquête effective sur les allégations de viol dont il aurait été victime. Eu égard aux circonstances de la cause et statuant en équité comme le veut l'article 41, elle décide de lui octroyer 5 000 EUR à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant demande 18 800 EUR au titre de divers frais et dépens.

Le Gouvernement ne s'oppose pas au remboursement des frais encourus, sur présentation des pièces justificatives. Cependant, il estime que la somme demandée est excessive et affirme que les frais n'ont nullement été prouvés.

Compte tenu du fait que le requérant n'a pas justifié les frais et dépens exposés, la Cour décide de ne lui allouer aucune somme à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 3 et 6 § 1 de la Convention et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 3 de la Convention, sous son volet procédural ; 3. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 5 000 EUR (cinq mille euros) pour dommage moral, à convertir dans la monnaie de l'État défendeur au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 22 juin 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président