Tanasescu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 23692/02) direcționată împotriva României și pe care un cetățean al acestui stat, d-nul Alexandru Tănăsescu („reclamantul"), a sesizat Curtea la 13 iunie 2002 în virtutea articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de d-na Alina Manuela Rachieru, avocat la Buzău. Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, d-nul Răzvan-Horațiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

La 10 ianuarie 2008, președintele a treia secție a hotărât comunicarea cererii Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 al Convenției, s-a decis de asemeni ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului cauzei.

În 1991, reclamantul a cerut comisiilor de aplicare a legii nr. 18/1991 privind domeniul funciar al Pătârlagele și Buzău (în continuare „legea nr. 18/1991" și respectiv „comisia locală" și „comisia județeană") reconstitutie a dreptului de proprietate pe un teren de 2.700 m², care fusese proprietatea mamei sale înainte de reorganizarea forțată a terenurilor agricole de autoritățile comuniste. Cererea sa fusese respinsă.

Printr-o hotărâre definitivă din 10 ianuarie 1992, tribunalul de primă instanță al Pătârlagele acceptă contestația reclamantului și condamnă autoritățile competente să reconstituie dreptul său de proprietate pe un teren de 2.700 m² situat pe teritoriul Pătârlagele, fără a indica totuși localizarea.

În execuție a acestei hotărâri, reclamantul, printr-un proces-verbal redactat la 28 iulie 1995 și semnat de comisia locală și de reprezentantul cadastrului, a fost pus în posesiune a unui verger de 1.350 m², situat la Pătârlagele (localitate Buruienești). Referindu-se la regulamentul de aplicare a legii nr. 18/1991, reclamantul a refuzat să semneze proces-verbaul menționat sub motiv că valoarea acestui teren era inferioară aceleia a terenului deținut de mama sa la localizarea precedentă și că nu era cazul să reducă la jumătate suprafața atribuită deoarece nu era vorba de un verger productiv. În plus, conform interessatului, fostul proprietar al vergerului l-a amenințat când a vrut să folosească terenul. B. Acțiunea în revendicare pentru punere în posesiune a suprafeței rămase de 1.350 m² de teren

La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune în revendicare împotriva C.A., A.I., A.V., care aveau fiecare în posesiune sau proprietate terenul de 2.700 m² ce fusese al mamei sale, estimând că cel puțin o parte din terenul trebuia să-i fi restituit. De altfel, într-o altă acțiune, conexă cu prima, cerea ca comisia locală să fie condamnată să-l pună în posesiune, la localizarea precedentă și pe baza unei expertize, a terenului rămas de 1.350 m² care nu fusese restituit.

Printr-o hotărâre din 6 ianuarie 2000, tribunalul de primă instanță al Pătârlagele respinge acțiunea de revendicare sub motiv că reclamantul nu dispunea de titlu de proprietate pe terenul revendicat. Ordonează totuși comisiei locale să-l pună pe interessat în posesiune a 1.350 m² de teren pe teritoriul Pătârlagele, fără a preciza totuși la ce localizare. După administrare unei expertize, tribunalul județean Buzău, printr-o hotărâre din 5 noiembrie 2001, respinge apelul intertimpuriu de reclamant, sub motiv că părțile defenderese aveau titluri pe majoritate a terenului revendicat și că punerea în posesiune a interessatului pe restant nu era posibilă din cauza configurației aceluia și a localizării construcțiilor. Tribunalul conchide că terenul de 1.350 m² datorat reclamantului trebuia să-i fie atribuit pe teritoriul intra muros al Pătârlagele sau, în caz contrar, în apropiere.

La 5 februarie 2002, în judecarea recursului formiat de reclamant împotriva hotărârii precitate, curtea de apel Ploiești inti pe interessat să plătească dreptul de marcă într-o valoare proporțională valorii terenului revendicat. În timp ce acceptă calificarea acțiunii sale de curtea de apel, reclamantul, apelând-se pe art. 15 r) al legii nr. 146/1997 privind dreptul de marcă care prevedia că acțiunile în restitutie a imobilelor abuziv naționalizate eram scutite de asemenea drept, a refuzat să plătească dreptul de marcă cerut. Printr-o hotărâre definitivă din 14 februarie 2002, curtea de apel Ploiești, în virtutea articolului 20 § 3 al legii nr. 146/1997 privind dreptul de marcă, anulează pentru ne-plată a dreptului de marcă recursul formiat de reclamant.

Printr-o hotărâre din 11 noiembrie 2003, curtea de apel Ploiești respinge drept nefondat contestația în anulație a reclamantului tindând la re-examinare a cauzei. Respinge argumentul acestuia privind dreptul de marcă, reținând că art. 15 r) invocat se referea la restitutie de imobil naționalizat pe când acțiunea sa aveva ca obiect revendicarea unui teren aflat în posesiune de terți.

Prin scrisori din 25 februarie și 23 decembrie 2002, comisia locală informează reclamantul că chestiunea proprietății terenurilor revendicate fusese rezolvată prin punere în posesiune din 1995, conform anexei nr. 21 a regulamentului de aplicare a legii nr. 18/1991, urmată de transmitere dosarului la comisia județeană pentru eliberare a titlului de proprietate, și de respingere a acțiunilor sale ulterioare. C. Procedura bazată pe legea nr. 10/2001

Printr-o decizie din 13 iunie 2002, primăria Pătârlagele respinge o notificare efectuată de reclamant în virtutea legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile luate abuziv de stat între 1945 și 1989 („legea nr. 10/2001"), prin care viza restitutie a unui teren intra muros de 3.328 m², adică integralitate a terenului fusese al mamei sale.

Reclamantul formează un recurs judiciar împotriva deciziei precitate. Alega nulitate contractelor de vânzare și titlurilor de proprietate ale terților pe terenul fusese al mamei sale, și susținea că o parte din aceste titluri fusese entregată de administrație în cursul acțiunii de revendicare (punctul B mai sus). După o casație cu retrimitere (hotărâre din 21 aprilie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), cauza fusese reinscrisă pe rol tribunalului județean Buzău.

Printr-o decizie dată înainte de pronunțare din 26 octombrie 2005, tribunalul județean suspendă cursul instantei din cauza absenței părților la ședință și lipsei indicării lor privind continuarea judecării cauzei în absență lor. La 10 ianuarie 2006, această decizie fusese comunicată reclamantului. A doua zi, acesta trimite tribunalului județean o cerere de reinscrie a cauzei pe rol.

Printr-o decizie din 10 noiembrie 2006, tribunalul județean, în absența reclamantului care fusese legal citat, conchide la peremție a cauzei în virtutea articolului 242 § 1 al codului de procedură civilă. Tribunalul reține că nici o cerere de reinscrie pe rol a cauzei nu fusese trimisă de părți. Reclamantul nu formează recurs împotriva acestei decizii. D. Acțiunea bazată pe legea nr. 247/2005 privind modificare a legii nr. 10/2001

În urma unei notificări efectuate de reclamant în virtutea legii nr. 247/2005, tribunalul de primă instanță Pătârlagele, printr-o hotărâre din 8 septembrie 2006, acceptă cererea interessatului și reconstituie dreptul să de proprietate pe 628 m² de teren la Pătârlagele. Acești 628 m² reprezentau diferența dintre suprafață de 2.700 m² deja atribuită în virtutea legii nr. 18/1991 și cea de 3.328 m² care fusese proprietatea mamei interessatului. Această hotărâre fusese confirmată în ultim resort printr-o hotărâre din 18 decembrie 2006 dată de tribunalul județean Buzău, care reține că comisia locală nu fusese condamnată să pună reclamantul în posesiune de 628 m² pe localizarea precedentă a terenului fusese al mamei sale.

Reclamantul solicită punere în posesiune a terenurilor care-i era datorat. Printr-o scrisoare din 12 octombrie 2007, comisia locală-i răspunde că, prin hotărârea definitivă din 8 septembrie 2006, tribunalele nu anulaseră titlurile de care beneficiau terții pe terenul situat pe localizarea precedentă și că-i incumbă să fixeze localizarea terenului de 628 m² de restituit. II.

Regulamentul de aplicare a legii nr. 18/1991, după cum era în vigoare între 9 ianuarie 1993 – data publicării sale în Monitorul Oficial – și 21 decembrie 2001, prevedea, în anexa sa nr. 21, că comisiile locale puteau aplica un „coeficient de echivalență" între teren agricol și alți tereni efectiv atrbuiți ayantilor drept; în funcție de mai mulți criterii calitative, 1 ha de verger clasic productiv putea reprezenta echivalent de 1 la 2 ha de teren agricol. Regulamentul prevedea de altfel procedura de punere în posesiune și de eliberare a titlurilor de proprietate (articolele 35 la 37). În caz că ayantu drept nu era prezent la punere în posesiune efectivă a terenului sau refuza să semneze proces-verbaul redactat la acea ocazie și titlul de proprietate, autoritățile menționau aceasta și depuneau titlul în cauză la primărie pentru trimitere ulterioară al interessatului. Dispozițiile relevante ale regulamentului după 2002 figură în hotărârea Constantin Popescu c. România (nr. 5571/04, § 21, 30 septembrie 2008).

Reclamantul alega în esență că autoritățile nu executaseră hotărârile definitive din 10 ianuarie 1992 și 8 septembrie 2006 ale tribunalului de primă instanță Pătârlagele, că punere în posesiune din 28 iulie 1995 nu fusese legală, și că autoritățile administrative și judiciare refuzaseră să-l pună în posesiune a terenurilor în cauză pe localizarea inițială și să anuleze titlurile entregată terților. El vede o violă a dreptul de acces la tribunal și dreptul la respect a bunurilor sale prevăzute de articolele 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolulu nr. 1. Aceste dispoziții sunt redactate după cum urmează : art. 6 § 1 „Orice persoană are drept ca cauza sa fie ascultată (...) de tribunal (...) care hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale de caracter civil (...)" art. 1 al Protocolului nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are drept la respect a bunurilor sale. Nici o persoană nu poate fi privată de proprietate decât pentru motiv de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu afectează dreptul pe care-l posedă statele de a pune în vigoare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosire bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plată impozitelor sau alte contribuții sau amenzi. "

Guvernul combate această teză. A. Privitor la admisibilitate

Cu privire la refuzul autoritaților de a pune reclamantul în posesiune a terenurilor atribuite de tribunalele interne pe localizarea inițială, Curtea observă că nici una din hotărârile definitive favorabile reclamantului nu-i recunoscut drept. Hotărârea definitivă din 5 noiembrie 2001 a tribunalului județean Buzău chiar conchide, pe baza unei expertize, la imposibilitate a unei asemenea puneri în posesiune. Cu privire la titlurile acordate terților pe localizarea inițială în curs procedurilor litigioase, trebuie remarcat că nu numai reclamantul nu veni recunoscut drept de proprietate pe terenul respectiv (a se vedea, a contrario, mutatis mutandis, Porteanu c. România, nr. 4596/03, § 32, 16 februarie 2006), dar mai ales nu continuat acțiunea tindând la anulare acestor titluri formulând recurs împotriva hotărârii din 10 noiembrie 2006 care conchisese la peremție a acțiunii sus-menționate (punctul 16 mai sus). Rezultă că, privitor articolelor 6 § 1 și 1 al Protocolulu nr. 1 al Convenției, acestă parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizare căilor de atac și drept incompatibilă ratione materiae cu dispozițiile Convenției, în virtutea art. 35 §§ 1, 3 și 4.

Cu privire la neexecutare alegată a hotărârile definitive din 10 ianuarie 1992 și 8 septembrie 2006 a tribunalului de primă instanță Pătârlagele, Curtea constată că această parte a cererii nu este manifest nefondat în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Remarcă de altfel că nu se lovește de nici alt motiv de inadmisibilitate. Deci convine să o declare admisibilă. B. Privitor la fond

Reclamantul consideră că autoritățile nu executaseră hotărârile definitive dată 10 ianuarie 1992 și 8 septembrie 2006 de tribunalul de primă instanță Pătârlagele și că punere în posesiune din 28 iulie 1995 nu poate trece pentru execuție conformă a primei hotărâri sus-menționate.

Guvernul estimează că execuție parțială și retard în execuție a hotărârilor sus-menționate sunt datorate insistenț reclamant în demersuri tindând la punere în posesiune pe localizarea inițială în pofida ocupare de terți. Faț atitudine interessatului și absență soluție acceptabil, autoritățile ar fi fost deci puse devant o imposibilitate obiectivă a executa hotărârile. Guvernul adaugă că stabilire localizare teren a atribui reclamant era competență comisiei locale, care executase 1995 hotărârea din 10 ianuarie 1992 în virtutea anexă nr. 21 regulamentului de aplicare a legii nr. 18/1991.

Curtea observă că, chiar dacă reclamantul obținuse, 10 ianuarie 1992 și 8 septembrie 2006, hotărâri definitive care ordonau autoritățile administrative să reconstituie dreptul proprietate pe terene de 2.700 m² și 628 m² în perimetre Pătârlagele, aceste hotărâri nu fusese nici executate, nici anulate sau modificate în urmare exerciț cale recurs prevăzută lege. Or doar o asemenea anulare sau substituire, de tribunal, obligațiile datorat în virtutea hotărârile în cauză de alte obligații echivalent ar fi permis pune capăt situație continuă neexecutare (Sabin Popescu, precitat, § 54). Curtea reamintește deja conchizut, în afaceri ridicând chestiuni asemănătoare acelea a presente cauze, la violare articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolulu nr. 1 (a se vedea, printre altele, Sabin Popescu, precitat, și Taculescu și alții c. România, nr. 16947/03, 1 aprilie 2008).

În prezenta cauze, Curtea nu saurie accepta argumentele Guvernulu care susțin în esență că autoritățile găsiseră devant o imposibilitate obiectivă a executa hotărârile sus-menționate din cauza atitudine reclamant, și care afirmă că de toată maniera hotărârea din 10 ianuarie 1992 fusese executată prin punere în posesiune din 28 iulie 1995.

Sigur, la acestă dată, autoritățile competente, apelând-se pe anexă nr. 21 al regulamentulu de aplicare a legii nr. 18/1991, redactaseră proces-verbal relativ la punere în posesiune reclamant a unui verger de 1.350 m². Interessatul fusese informat și nu prove, devant tribunalele interne și devant Curtă, că acestă punere în posesiune fusese ilegală sau că fusese făcut pe teren era proprietate teri (a se vedea, mutatis mutandis, Gavrileanu c. România, nr. 8037/02, §§ 40-41, 22 februarie 2007, și, a contrario, Draculet c. România, nr. 20294/02, §§ 46 și 50, 6 decembrie 2007). Niciodat, văzând hotărârea definitivă din 5 noiembrie 2001 a tribunalului județean Buzău, care judecă că interessatul mai trebuia să-i fi atribuit teren de 1.350 m² (punctul 9 mai sus), trebuie conchide că execuție hotărârea din 10 ianuarie 1992 fusese doar parțialăș.

Curtea observă la acestă titlu că Guvernul nu furnizat prove oferte făcut reclamant de autoritățile pentru punere în posesiune suprafeță rămase de 1.350 m² și, apoi, a celei de 628 m², care fusese ordonat hotărârea definitivă din 8 septembrie 2006, în timp ce interessatul solicitase execuție hotărârile în cauze (punctele 12 și 18 mai sus). De surcroît, în timp ce toate decizii sus-menționate ordonaseră nu numai punere în posesiune, dar și reconstitutie dreptul de proprietate reclamant pe suprafețele de 2.700 m² și 628 m², nici titlu de proprietate nu fusese entregat interessatului până în prezent (a se vedea, mutatis mutandis, Gavrileanu, precitat, § 43). Or, în măsură în care tribunalele respinseră pretențiile reclamant relativ la localizarea inițială, autoritățile aveau la dispozție mijloacele necesare, prevăzute de dreptul intern, pentru-și îndeplini obligații pozitive, răspunde cerere execuție interessatului, și pune în posesiune și entrega titluri de proprietate, în conformitate cu deciziile definitive sus-menționate (punctul 20 in fine mai sus). Guvernul nu saurie deci pune-n evidență existență o imposibilitate obiectivă la execuție hotărârile în cauze.

Considerare jurisprudență sa în materia, Curtea estimă că în speța statul, prin intermediu organele specializate, nu desfășurat toți eforturile necesare în vederea executa hotărârile definitive sus-menționate prin entregare reclamant a titlurilor de proprietate pentru terene de 2.700 m² și 628 m² și prin punere în posesiune a acestă din urmă parcelă precum și a unei parcele de 1.350 m² reprezentând jumătate a primei terene sus-menționate, în perimetre Pătârlagele. Deci, Curtea conchide că fusese violare a dreptul de acces reclamant la tribunal, drept garantat art. 6 § 1 al Convenției, și dreptul la respect a bunurilor sale garantat art. 1 al Protocolulu nr. 1. II.

Cu privire la lipsa motivare alegată, Guvernul răspunde că curtea de apel indicase bază legală justificând respingere acțiune reclamant și că acesta apoi posibilitate de corecta violare alegată prin intermediu contestație în anulație, când curtea de apel furnizat motive justificând respingere acțiune.

Curtea observă de-ndata că refuzul reclamant de a plăți dreptul de marcă nu fusese justificat de absență mijloace suficiente, dar de o interpretare diferită dispozițiilor legale în materia (a se vedea, a contrario, printre altele, Iorga c. România, nr. 227/02 §§ 18, 37 și 43, 25 ianuarie 2007). Considerare ansamblul elementelor în posesiune, și în măsură în care ea este competentă pentru a cunoaște alegații formulate, Curtea nu releveșat nici o aparență violare drepturile și libertățile garantate articole Convenției sau Protocoalele sale. Rezultă că acestă parte a cererii este manifest nefondat și trebuie respinsă în aplicare art. 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Fără a se apela o expertiză sau alte piese la acest privitor, reclamantul cere 83.200 euro (EUR) pentru prejudiciu material estimă a suferit fapt neexecutare hotărârile definitive privitor teren de 3.328 m². El doar precizează că, după opinia, valoare a terenului intra muros la Pătârlagele este de 25 EUR/m². Cere de altfel 5.000 EUR pentru prejudiciu moral.

Prezentând un tablou datând din decembrie 2007 și folosit de studiile notariale pentru a stabili honorare și taxe pe vânzare terenuri în județele în cauze, Guvernul susține că valoare marchează a teren agricol intra muros de 3.328 m² este de 2.730 EUR. Considerând că cerere reclamant este excesivă, estimă că o eventuală constatare violare putea reprezenta o reparație suficientă a prejudiciu moral.

Curtea remarcă că singura bază de reținut pentru acordare o satisfacție echitabilă rezidă în speța în constatare violare articolelor 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolulu nr. 1 din cauza neexecutare parțialăș hotărârile definitive din 10 ianuarie 1992 și 8 septembrie 2006 (punctul 31 mai sus).

Deci, ea estimă că incumbă autoritățile de a lua măsuri necesare în vederea pune reclamant în posesiune a terenurilor de 628 m² și de 1.350 m² pe teritoriul Pătârlagele și de-i entrega titlurile de proprietate corespunzătoare terenurilor indicate în hotărârile definitive în cauzes. Aceasta ar plasa interessatul, în măsură posibil, într-o situație echivalând la aceea în care ar fi găsit dacă exigență articolelor precitate nu fusese încălcate.

Curtea hotărâte că dacă, într-un termen de trei luni de la ziua când prezenta hotărâre va deveni definitivă, statul pârât nu procedase la operații sus-menționate, Guvernul va trebui să verseze reclamant o sumă corespunzând valorii curente a terenurilor care rămân de restituit. Egard ansamblul elementelor în posesiune și hotărând în echitate, Curtea consideră că convine să aloca reclamant 5.000 EUR pentru daune materiale.

De surcroît, ea estimă că reclamantul suferit o prejudiciu moral anumit fapt incertitudine și frustrare provocate de imposibilitate de a vedea executat o manieră integrală și efectivă hotărârile definitive sus-menționate, din care cea din 10 ianuarie 1992 după 20 iunie 1994, data ratificare a Convenției de România, și că acestă prejudiciu nu este suficient compensat de constatare a violării. Hotărând în echitate, cum cere art. 41 al Convenției, Curtea o aloca 2.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Costuri și cheltuieli

Fără a furniza justificare, reclamantul cere de altfel 5.000 EUR pentru costuri și cheltuieli angajate devant jurisdicțiile interne.

Guvernul subliniază că interessatul nu însoțit cerere de nici o justificare.

Conform jurisprudență Curții, un reclamant nu poat obține rambursare costuri și cheltuieli decât în măsură în care se găsesc stabilite realitate, necesitate și caracter rezonabil a ratei. În speța, considerare elementelor în posesiune și criteriile sus-menționate, Curtea respinge cerere reclamant la acest titlu. C. Interese moratoii

Curtea judecă potrivit de a calca rata interese moratoii pe rata dobândă a facilitește prêt marginal a Bănci Centrale Europene majorat de trei puncte de procentaj. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privitor griefuri tiraț din articolele 6 § 1 al Convenției și 1 al Protocolulu nr. 1 relativ neexecutare hotărârile definitive din 10 ianuarie 1992 și 8 septembrie 2006 a tribunalului de primă instanță Pătârlagele, și inadmisibilă pentru restul ; 2. Spune că fusese violare a art. 6 § 1 al Convenției și art. 1 al Protocolulu nr. 1 ; 3. Spune a) că statul pârât trebuie entrega reclamant titluri de proprietate pentru terene de 2.700 m² și 628 m² și pune-l în posesiune a acestă din urmă parcelă precum și a unei parcele de 1.350 m² pe teritoriul Pătârlagele, în conformitate cu hotărârile definitive sus-menționate, într-un termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în virtutea art. 44 § 2 al Convenției ; b) în caz care nu a îndeplinit aceste operații, statul pârât trebuie versa reclamant, în același termen de trei luni, 5.000 EUR (cinci mii euro), plus orice sumă care putea fi datorată la titlu de impozit, pentru daune materiale ; c) în orice caz statul pârât trebuie versa reclamant, în termenul sus-menționat, 2.000 EUR (doi mii euro) pentru daune morale, plus orice sumă care putea fi datorată la titlu de impozit ; d) că sume în cauzes vor fi convertite în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data plății ; e) că de la expirare termenului sus-menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate a o dobândă simplă la o rată egală a facilitște prêt marginal a Bănci Centrale Europene aplicabil în perioada aceasta, majorată de trei puncte de procentaj ; 4. Respinge cerere de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris la 29 septembrie 2009, în aplicare art. 77 §§ 2 și 3 al regulamentuluj. Stanley Naismith Josep Casadevall Secretar adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 23692/02) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet Etat, M. Alexandru Tănăsescu (« le requérant »), a saisi la Cour le 13 juin 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Alina Manuela Rachieru, avocate à Buzău. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 10 janvier 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

En 1991, le requérant demanda aux commissions d’application de la loi n o 18/1991 sur le domaine foncier de Pătârlagele et de Buzău (ci-après « la loi n o 18/1991 » et respectivement « la commission locale » et « la commission départementale ») la reconstitution du droit de propriété sur un terrain de 2 700 m², qui avait été la propriété de sa mère avant le remembrement forcé des terrains agricoles par les autorités communistes. Sa demande fut rejetée.

Par un jugement définitif du 10 janvier 1992, le tribunal de première instance de Pătârlagele accueillit la contestation du requérant et condamna les autorités compétentes à reconstituer son droit de propriété sur un terrain de 2 700 m² situé sur le territoire de Pătârlagele, sans toutefois en indiquer l’emplacement.

En exécution de ce jugement, le requérant, par un procès-verbal dressé le 28 juillet 1995 et signé par la commission locale et par le représentant du cadastre, fut mis en possession d’un verger de 1 350 m², situé à Pătârlagele (lieu-dit Buruienești). Se référant au règlement d’application de la loi n o 18/199, le requérant refusa de signer le procès-verbal en cause au motif que la valeur de ce terrain était inférieure à celle du terrain détenu par sa mère sur l’ancien emplacement et qu’il n’y avait pas lieu de réduire de moitié la superficie attribuée puisqu’il ne s’agissait pas d’un verger productif. De plus, selon l’intéressé, l’ancien propriétaire du verger l’avait menacé lorsqu’il avait voulu utiliser le terrain. B. L’action en revendication tendant à la mise en possession de la superficie restante de 1 350 m 2 de terrain

A une date non précisée, le requérant introduisit une action en revendication contre C.A., A.I., A.V., qui avaient chacun ou en possession ou en propriété le terrain de 2 700 m 2 ayant appartenu à sa mère, estimant qu’une partie au moins de ce terrain devait lui être restituée. Par ailleurs, dans une autre action, connexe à la première, il demanda que la commission locale soit condamnée à le mettre en possession, sur l’ancien emplacement et sur la base d’une expertise, du terrain restant de 1 350 m 2 qui ne lui avait pas été restitué.

Par un jugement du 6 janvier 2000, le tribunal de première instance de Pătârlagele rejeta l’action en revendication au motif que le requérant ne disposait pas d’un titre de propriété sur le terrain revendiqué. Il ordonna en revanche à la commission locale de mettre l’intéressé en possession de 1 350 m² de terrain sur le territoire de Pătârlagele, sans toutefois préciser sur quel emplacement. Après avoir administré une expertise, le tribunal départemental de Buzău, par un arrêt du 5 novembre 2001, rejeta l’appel interjeté par le requérant, au motif que les parties défenderesses avaient des titres sur la majeure partie du terrain revendiqué et que la mise en possession de l’intéressé sur le restant dudit terrain n’était pas possible en raison de la configuration de celui-ci et de l’emplacement des bâtis. Le tribunal conclut que le terrain de 1 350 m 2 dû au requérant devait lui être attribué sur le territoire intra muros de Pătârlagele ou, à défaut, à proximité.

Le 5 février 2002, lors du jugement du recours formé par le requérant contre l’arrêt précité, la cour d’appel de Ploiești intima à l’intéressé de payer le droit de timbre d’un montant proportionnel à la valeur du terrain revendiqué. Tout en acceptant la qualification de son action par la cour d’appel, le requérant, s’appuyant sur l’article 15 r) de la loi n o 146/1997 sur le droit de timbre qui disposait que les actions en restitution des immeubles abusivement nationalisés étaient exemptes d’un tel droit, refusa de payer le droit de timbre réclamé. Par un arrêt définitif du 14 février 2002, la cour d’appel de Ploiești, en vertu de l’article 20 § 3 de la loi n o 146/1997 sur le droit de timbre, annula pour défaut de paiement du droit de timbre le recours formé par le requérant.

Par un arrêt du 11 novembre 2003, la cour d’appel de Ploiești rejeta comme mal fondée la contestation en annulation du requérant tendant à un nouvel examen de l’affaire. Elle rejeta son argument relatif au droit de timbre, retenant que l’article 15 r) qu’il avait invoqué portait sur la restitution d’un immeuble nationalisé alors que son action avait eu comme objet la revendication d’un terrain se trouvant en possession de tiers.

Par des lettres du 25 février et du 23 décembre 2002, la commission locale informa le requérant que la question de la propriété des terrains qu’il revendiquait avait été résolue par la mise en possession de 1995, selon l’annexe n o 21 du règlement d’application de la loi n o 18/1991, suivie de la transmission du dossier à la commission départementale pour la délivrance du titre de propriété, et par le rejet de ses actions ultérieures. C. La procédure fondée sur la loi n o 10/2001

Par une décision du 13 juin 2002, la mairie de Pătârlagele rejeta une notification faite par le requérant en vertu de la loi n o 10/2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’Etat entre 1945 et 1989 (« la loi n o 10/2001 »), par laquelle il visait la restitution d’un terrain intra muros de 3 328 m 2 , soit l’intégralité du terrain ayant appartenu à sa mère.

Le requérant forma un recours judiciaire contre la décision précitée. Il alléguait la nullité des contrats de vente et des titres de propriété des tiers sur le terrain ayant appartenu à sa mère, et soutenait qu’une partie de ces titres avaient été délivrés par l’administration au cours de l’action en revendication (point B ci-dessus). Après une cassation avec renvoi (arrêt du 21 avril 2004 de la Haute Cour de cassation et de justice), l’affaire fut réinscrite au rôle du tribunal départemental de Buzău.

Par une décision avant dire droit du 26 octobre 2005, le tribunal départemental suspendit le cours de l’instance en raison de l’absence des parties à l’audience et du défaut d’indication de leur part quant à la poursuite du jugement de l’affaire en leur absence. Le 10 janvier 2006, cette décision fut communiquée au requérant. Le lendemain, celui-ci envoya au tribunal départemental une demande de réinscription de l’affaire au rôle.

Par une décision du 10 novembre 2006, le tribunal départemental, en l’absence du requérant qui avait été légalement cité, conclut à la péremption de l’affaire en vertu de l’article 242 § 1 du code de procédure civile. Le tribunal retint qu’aucune demande de réinscription au rôle de l’affaire n’avait été envoyée par les parties. Le requérant ne forma pas de recours contre cette décision. D. L’action fondée sur la loi n o 247/2005 portant modification de la loi n o 10/2001

A la suite d’une notification faite par le requérant en vertu de la loi n o 247/2005, le tribunal de première instance de Pătârlagele, par un jugement du 8 septembre 2006, accueillit la demande de l’intéressé et reconstitua son droit de propriété sur 628 m 2 de terrain à Pătârlagele. Ces 628 m 2 représentaient la différence entre la superficie de 2 700 m 2 déjà attribuée en vertu de la loi n o 18/1991 et celle de 3 328 m 2 qui avait été la propriété de la mère de l’intéressé. Ce jugement fut confirmé en dernier ressort par un arrêt du 18 décembre 2006 rendu par le tribunal départemental de Buzău, qui retint que la commission locale n’avait pas été condamnée à mettre le requérant en possession de 628 m 2 sur l’ancien emplacement du terrain ayant appartenu à sa mère.

Le requérant sollicita la mise en possession des terrains qui lui était dus. Par une lettre du 12 octobre 2007, la commission locale lui répondit que, par le jugement définitif du 8 septembre 2006, les tribunaux n’avaient pas annulé les titres dont bénéficiaient des tiers sur le terrain situé sur l’ancien emplacement et que c’était à elle qu’il incombait de fixer l’emplacement du terrain de 628 m 2 à restituer. II.

Le règlement d’application de la loi n o 18/1991, tel qu’il était en vigueur entre le 9 janvier 1993 – date de sa publication au Moniteur officiel – et le 21 décembre 2001, prévoyait, dans son annexe n o 21, que les commissions locales pouvaient appliquer un « coefficient d’équivalence » entre le terrain agricole et d’autres terrains effectivement attribués aux ayants droit ; en fonction de plusieurs critères qualitatifs, 1 ha de verger classique productif pouvait représenter l’équivalent de 1 à 2 ha de terrain agricole. Le règlement prévoyait par ailleurs la procédure de mise en possession et de délivrance de titres de propriété (articles 35 à 37). Dans le cas où l’ayant droit n’était pas présent lors de la mise en possession effective du terrain ou qu’il refusait de signer le procès-verbal dressé à cette occasion et le titre de propriété, les autorités en faisaient mention et déposaient le titre en cause à la mairie pour envoi ultérieur à l’intéressé. Les dispositions pertinentes du règlement après 2002 figurent dans l’arrêt Constantin Popescu c. Roumanie (n o 5571/04, § 21, 30 septembre 2008). EN DROIT I. SUR LES VIOLATIONS ALLÉGUÉES DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION ET DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N o 1

Le requérant allègue en substance que les autorités n’ont pas exécuté les jugements définitifs du 10 janvier 1992 et du 8 septembre 2006 du tribunal de première instance de Pătârlagele, que la mise en possession du 28 juillet 1995 n’a pas été légale, et que les autorités administratives et judiciaires ont refusé de le mettre en possession des terrains en cause sur l’emplacement d’origine et d’annuler les titres délivrés à des tiers. Il y voit une violation de son droit d’accès à un tribunal et du droit au respect de ses biens prévus par les articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1. Ces dispositions sont ainsi libellées : Article 6 § 1 « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Article 1 du Protocole n o 1 « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement combat cette thèse. A. Sur la recevabilité

En ce qui concerne le refus des autorités de mettre le requérant en possession des terrains attribués par les tribunaux internes sur l’ancien emplacement, la Cour observe qu’aucun des jugements définitifs favorables au requérant ne lui a reconnu un tel droit. L’arrêt définitif du 5 novembre 2001 du tribunal départemental de Buzău a même conclu, sur la base d’une expertise, à l’impossibilité d’une telle mise en possession. Pour ce qui est des titres octroyés à des tiers sur l’ancien emplacement au cours des procédures litigieuses, il convient de noter que non seulement le requérant ne s’est pas vu reconnaître un droit de propriété sur ledit terrain (voir, a contrario , mutatis mutandis , Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, § 32, 16 février 2006), mais que, surtout, il n’a pas poursuivi son action tendant à l’annulation desdits titres en formant un recours contre le jugement du 10 novembre 2006 qui avait conclu à la péremption de l’action susmentionnée (paragraphe 16 ci-dessus). Il s’ensuit que, au regard des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1 de la Convention, cette partie de la requête est à rejeter pour non-épuisement des voies de recours et comme incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention, en vertu de l’article 35 §§ 1, 3 et 4.

En ce qui concerne la non-exécution alléguée des jugements définitifs du 10 janvier 1992 et du 8 septembre 2006 du tribunal de première instance de Pătârlagele, la Cour constate que cette partie de la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant considère que les autorités n’ont pas exécuté les jugements définitifs rendus le 10 janvier 1992 et le 8 septembre 2006 par le tribunal de première instance de Pătârlagele et que la mise en possession du 28 juillet 1995 ne peut pas passer pour une exécution conforme du premier jugement précité.

Le Gouvernement estime que l’exécution partielle et le retard dans la mise en exécution des jugements précités sont dus à l’insistance du requérant dans ses démarches tendant à la mise en possession sur l’ancien emplacement malgré l’occupation de celui-ci par des tiers. Face à l’attitude de l’intéressé et à l’absence d’une solution acceptable, les autorités auraient ainsi été mises devant une impossibilité objective d’exécuter les jugements. Le Gouvernement ajoute que l’établissement de l’emplacement du terrain à attribuer au requérant était de la compétence de la commission locale, qui avait exécuté en 1995 le jugement du 10 janvier 1992 en vertu de l’annexe n o 21 du règlement d’application de la loi n o 18/1991.

La Cour observe que, même si le requérant a obtenu, le 10 janvier 1992 et le 8 septembre 2006, des jugements définitifs qui ordonnaient aux autorités administratives de reconstituer son droit de propriété sur des terrains de 2 700 m 2 et 628 m 2 dans le périmètre de Pătârlagele, ces jugements n’ont été ni exécutés, ni annulés ou modifiés à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par la loi. Or seule une telle annulation ou la substitution, par le tribunal, des obligations dues en vertu des jugements en cause par d’autres obligations équivalentes aurait permis de mettre fin à la situation continue de non-exécution ( Sabin Popescu , précité, § 54). La Cour rappelle avoir déjà conclu, dans des affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 (voir, parmi d’autres, Sabin Popescu , précité, et Taculescu et autres c. Roumanie , n o 16947/03, 1 er avril 2008).

Dans la présente affaire, la Cour ne saurait accepter les arguments du Gouvernement qui soutient pour l’essentiel que les autorités se sont trouvées devant une impossibilité objective d’exécuter les jugements précités à cause de l’attitude du requérant, et qui affirme que de toute manière le jugement du 10 janvier 1992 a été exécuté par la mise en possession du 28 juillet 1995.

Certes, à cette dernière date, les autorités compétentes, s’appuyant sur l’annexe n o 21 du règlement d’application de la loi n o 18/1991, ont dressé un procès-verbal relatif à la mise en possession du requérant d’un verger de 1 350 m 2 . L’intéressé en a été informé et n’a pas prouvé, devant les tribunaux internes et devant la Cour, que cette mise en possession eût été illégale ou qu’elle eût été faite sur le terrain qui était la propriété d’un tiers (voir, mutatis mutandis , Gavrileanu c. Roumanie , n o 8037/02, §§ 40-41, 22 février 2007, et, a contrario , Draculet c. Roumanie , n o 20294/02, §§ 46 et 50, 6 décembre 2007). Néanmoins, vu l’arrêt définitif du 5 novembre 2001 du tribunal départemental de Buzău, qui a jugé que l’intéressé devait encore se voir attribuer un terrain de 1 350 m 2 (paragraphe 9 ci-dessus), il convient de conclure que l’exécution du jugement du 10 janvier 1992 n’avait été que partielle.

La Cour observe à ce titre que le Gouvernement n’a pas fourni la preuve des offres faites au requérant par les autorités pour la mise en possession de la superficie restante de 1 350 m 2 et, ensuite, de celle de 628 m 2 , qui a été ordonnée par le jugement définitif du 8 septembre 2006, alors que l’intéressé avait sollicité l’exécution des jugements en cause (paragraphes 12 et 18 ci-dessus). De surcroît, alors que toutes les décisions susmentionnées avaient ordonné non seulement la mise en possession, mais aussi la reconstitution du droit de propriété du requérant sur les superficies de 2 700 m 2 et 628 m 2 , aucun titre de propriété n’a été délivré à l’intéressé jusqu’à présent (voir, mutatis mutandis , Gavrileanu , précité, § 43). Or, dans la mesure où les tribunaux avaient rejeté les prétentions du requérant relatives à l’ancien emplacement, les autorités avaient à leur disposition les moyens nécessaires, prévus par le droit interne, pour remplir leurs obligations positives, répondre aux demandes d’exécution de l’intéressé, et le mettre en possession et lui délivrer des titres de propriété, conformément aux décisions définitives précitées (paragraphe 20 in fine ci-dessus). Le Gouvernement ne saurait donc mettre en avant l’existence d’une impossibilité objective à l’exécution des jugements en cause.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce l’Etat, par le biais de ses organes spécialisés, n’a pas déployé tous les efforts nécessaires afin de faire exécuter les jugements définitifs précités par la délivrance au requérant des titres de propriété pour les terrains de 2 700 m 2 et 628 m 2 et par la mise en possession de cette dernière parcelle ainsi que d’une parcelle de 1 350 m 2 représentant la moitié du premier terrain susmentionné, dans le périmètre de Pătârlagele. Dès lors, la Cour conclut qu’il y a eu violation du droit d’accès du requérant à un tribunal, droit garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, et du droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1. II.

En ce qui concerne le défaut de motivation allégué, le Gouvernement répond que la cour d’appel a indiqué la base légale justifiant le rejet de l’action du requérant et que celui-ci a eu ensuite la possibilité de corriger la violation alléguée par le biais de la contestation en annulation, lorsque la cour d’appel lui a fourni des motifs justifiant le rejet de son action.

La Cour observe d’emblée que le refus du requérant de payer le droit de timbre n’a pas été justifié par l’absence de moyens suffisants, mais par une interprétation différente des dispositions légales en la matière (voir, a contrario , parmi d’autres, Iorga c. Roumanie , n o 227/02 §§ 18, 37 et 43, 25 janvier 2007). Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par les articles de la Convention ou de ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Sans s’appuyer sur une expertise ou d’autres pièces à cet égard, le requérant réclame 83 200 euros (EUR) pour le préjudice matériel qu’il estime avoir subi du fait de la non-exécution des jugements définitifs relatifs au terrain de 3 328 m 2 . Il se borne à préciser que, selon lui, la valeur du terrain intra muros à Pătârlagele est de 25 EUR/m 2 . Il demande en outre 5 000 EUR pour préjudice moral.

Soumettant un tableau datant de décembre 2007 et utilisé par les études notariales pour établir les honoraires et les taxes sur la vente de terrains dans le département en cause, le Gouvernement soutient que la valeur marchande d’un terrain agricole intra muros de 3 328 m 2 est de 2 730 EUR. Considérant que la demande du requérant est excessive, il estime qu’un éventuel constat de violation pourrait représenter une réparation suffisante du préjudice moral.

La Cour relève que la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside en l’espèce dans le constat de violation des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 en raison de la non-exécution partielle des jugements définitifs du 10 janvier 1992 et du 8 septembre 2006 (paragraphe 31 ci-dessus).

Partant, elle estime qu’il incombe aux autorités de prendre les mesures nécessaires afin de mettre le requérant en possession des terrains de 628 m 2 et de 1 350 m 2 sur le territoire de Pătârlagele et de lui délivrer les titres de propriété correspondant aux terrains indiqués dans les jugements définitifs en question. Cela placerait l’intéressé, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences des articles précités n’avaient pas été méconnues.

La Cour décide que si, dans un délai de trois mois à compter du jour où le présent arrêt sera devenu définitif, l’Etat défendeur n’a pas procédé aux opérations précitées, le Gouvernement devra verser au requérant une somme correspondant à la valeur actuelle des terrains qui restent à restituer. Eu égard à l’ensemble des éléments en sa possession et statuant en équité, la Cour considère qu’il convient d’allouer au requérant 5 000 EUR pour dommage matériel.

De surcroît, elle estime que le requérant a subi un préjudice moral certain du fait de l’incertitude et la frustration provoquées par l’impossibilité de voir exécuter de manière intégrale et effective les jugements définitifs susmentionnés, dont celui du 10 janvier 1992 après le 20 juin 1994, date de la ratification de la Convention par la Roumanie, et que ce préjudice n’est pas suffisamment compensé par un constat de violation. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour lui alloue 2 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Sans fournir de justificatif, le requérant demande également 5 000 EUR pour les frais et dépens engagés devant les juridictions internes.

Le Gouvernement souligne que l’intéressé n’a accompagné sa demande d’aucun justificatif.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour rejette la demande du requérant à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant aux griefs tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n o 1 relatifs à la non-exécution des jugements définitifs du 10 janvier 1992 et du 8 septembre 2006 du tribunal de première instance de Pătârlagele, et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention et de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’Etat défendeur doit délivrer au requérant des titres de propriété pour les terrains de 2 700 m 2 et 628 m 2 et le mettre en possession de cette dernière parcelle ainsi que d’une parcelle de 1 350 m 2 sur le territoire de Pătârlagele, conformément aux jugements définitifs précités, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’avoir accompli ces opérations, l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans le même délai de trois mois, 5 000 EUR (cinq mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans le délai susmentionné, 2 000 EUR (deux mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; d) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 septembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président