Tiron împotriva României

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 17689/03) îndreptată împotriva României și prin care un cetățean al acestui stat, dl. Gheorghe Tiron (reclamantul), a sesizat Curtea pe 5 mai 2003 în virtutea articolului 34 din Convenția de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat de avocat Dumitru Rădescu, avocat la București. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

Pe 3 ianuarie 2008, președintele celei de-a treia secțiuni a decis comunicarea cererei Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât în plus că camera se va pronunța simultan asupra admisibilității și fondului. FAPTE I.

Era administrator al societății comerciale A.

Pe 14 martie 2003, reclamantul a fost plasat în arest preventiv în virtutea unei ordonanțe a procurorului lângă tribunalul de prim nivel al Bucureștiului pentru o perioadă de treizeci de zile. El a fost informat că era suspectat de evaziune fiscală, falsificări de înscrisuri, risipă și folosire de rea-credință a activelor societății în dauna acesteia. Pe baza articolului 148 h) din codul de procedură penală (CPP), procuratura a considerat că arestul preventiv al reclamantului se impunea, pe motiv că pedeapsa prevăzută de lege pentru faptele imputate era mai mare de doi ani de închisoare și că eliberarea reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Reclamantul a formulat o plângere împotriva ordonanței de plasare în arest preventiv. Pe 21 martie 2003, tribunalul de prim nivel al Bucureștiului a confirmat legalitatea arestului preventiv.

Pe 10 aprilie și 7 mai 2003, tribunalul de prim nivel a prelungit măsura arestului preventiv, pe motiv că motivele inițiale care l-au justificat au persistat. De prea mult, a considerat că gravitatea infracțiunii, necesitatea de a continua ancheta penală și faptul că eliberarea reclamantului prezenta un pericol pentru ordinea publică impuneau arestul preventiv. Recururile reclamantului au fost respinse respectiv pe 13 aprilie și 10 mai 2003.

Pe 5 iunie 2003, pe rechizitoriulu procuraturii, reclamantul și doi alți coacuzați au fost trimiși în judecată.

Prin sentință în curs de proces din 6 iunie 2003, tribunalul de prim nivel a prelungit arestul preventiv al reclamantului, pe motiv că existau indicii că el comisese faptele imputate pentru care pedepsele prevăzute de lege erau mai mari de doi ani de închisoare. De prea mult, tribunalul a considerat că eliberarea reclamantului ar împiedica continuarea anchetei și prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Pe 9 iulie 2003, tribunalul de prim nivel a ordonat eliberarea reclamantului cu obligația de a nu părăsi localitatea, considerând că nu existau probe demonstrând că interesatul prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. Această sentință a fost infirmată, la recursul procurorului, printr-o hotărâre definitivă a tribunalului județean al Bucureștiului din 11 iulie 2003, care, după ce a notat dorința reclamantului de a nu recunoaște faptele, a prelungit arestul preventiv, din cauza complexității activității criminale a interesatului, precum și a insecurității care ar fi domnit în rândul populației dacă o persoană învinuită ar fi fost eliberată.

Pe 10 iulie 2003, tribunalul județean al Bucureștiului a respins cererea reclamantului de recuzare a judecătorului care statuează în cauză.

Pe 5 august 2003, tribunalul de prim nivel a înlocuit arestul preventiv cu obligația de a nu părăsi localitatea. Această sentință a fost din nou infirmată la recursul procuraturii, prin hotărârea definitivă din 8 august 2003 a tribunalului județean al Bucureștiului. Acest tribunal a considerat că arestul preventiv era justificat de pericolul social al faptelor, de modul de comitere a delictelor, de amploarea prejudiciului, precum și de atitudinea reclamantului care nu recunoștea faptele.

Pe 28 august, 3 octombrie, 7 noiembrie, 28 noiembrie și 19 decembrie 2003 și pe 23 ianuarie, 16 februarie, 2 aprilie și 23 aprilie 2004, tribunalul de prim nivel a prelungit arestul preventiv al reclamantului cu motivări similare. De prea mult, tribunalul a considerat că motivele dării în garda inițiale persistau, că eliberarea sa prezenta un pericol pentru ordinea publică ținând cont de sentimentul de insecuritate pe care ar fi prezentat-o publicului, gravitatea infracțiunii pentru care era învinuit, circumstanțele concrete ale cauzei și faptul că reclamantul nu reglase încă prejudiciul cauzat. Pe 7 și 28 noiembrie 2003, tribunalul a notat, de prea mult, atitudinea reclamantului care refuza să recunoască anumite fapte. Recururile reclamantului împotriva acestor sentințe au fost respinse. În această perioadă, tribunalul a audiat coacuzații și mai mulți martori și a respins două cereri de recuzare formulate de reclamant.

Pe 24 mai și 14 iunie 2004, tribunalul de prim nivel a ordonat eliberarea reclamantului cu obligația de a nu părăsi țara, considerând că nu existau probe demonstrând că interesatul prezenta un pericol concret pentru ordinea publică. La recursul procuraturii, prin hotărâri din 31 mai și 25 iunie 2004, tribunalul județean al Bucureștiului a infirmat sentințele precitate și a prelungit arestul preventiv, pe motiv că această măsură nu putea fi înlocuită decât în cazul unei schimbări a motivelor inițiale care o impuseseră, ceea ce nu era cazul în speța de faț. Tribunalul a constatat, de prea mult, că existau indicii puternice conform cărora reclamantul ar putea fi comis delictele de care era acuzat.

Pe 13 iulie, 17 august și 31 august 2004, tribunalul de prim nivel a respins cererea reclamantului de revocare a măsurii arestului preventiv și a prelungit această măsură cu motivări similare care se refereau la persistența motivelor inițiale, la gravitatea pedepsei și la pericolul pentru ordinea publică reprezentat de eliberarea reclamantului.

Prin sentință din 6 septembrie 2004, tribunalul de prim nivel al Bucureștiului a achitat (a achitat) reclamantul pentru delictele pedepsite de articolele 13 din legea nr. 82/1991 și 40 combinat cu art. 289 din codul penal și l-a condamnat la o pedeapsă de doi ani și nouă luni de închisoare pentru celelalte delicte.

Prin hotărâre definitivă din 22 decembrie 2004, curtea de apel din București a anulat anumite pedepse infligite reclamantului, a menținut o pedeapsă de doi ani și nouă luni de închisoare și a imputat în întregime arestul preventiv asupra pedepsei. II.

Guvernul se opune acestei teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constată că acest grief nu este evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea constată, de prea mult, că nu se lovește de niciun alt motiv de neadmisibilitate. Convine prin urmare să o declare admisibilă. B. Pe fond

Curtea constată că grievul comportă două ramuri, prima referindu-se la cerința de a fi adus imediat în fața unui judecător sau al unui alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare, a doua la justificarea arestului preventiv, pe care le va examina succesiv. 1. Dreptul de a fi adus imediat în fața unui judecător sau al unui alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare a) Argumentele părților

Reclamantul subliniază că procurorul care a ordonat plasarea sa în arest preventiv nu este magistrat în sensul articolului 5 § 3 din Convenție. El notează, de prea mult, că el a fost adus în fața unui magistrat doar la cererea sa pentru a se pronunța asupra bunului fond al arestului preventiv.

Guvernul admite că procurorul în dreptul român nu este magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare în sensul articolului 5 § 3 precitat și că la data faptelor, controlul judiciar al detenciunii nu era automat. El notează că în speța de faț, tribunalul de prim nivel a examinat legalitatea și bunul fond al plasării reclamantului în arest preventiv șapte zile după arestarea sa. Pe baza cauzei Varga c. România, (nr. 73957/01, §§ 53-56, 1 aprilie 2008), el consideră că, deși controlul automat nu a fost efectuat în speța de faț, termenul de șapte zile nu este excesiv.

Guvernul subliniază modificările codului de procedură penală aduse de legile nr. 281 și 356 din 24 iunie 2003 și 21 iulie 2006 și ordonanțele de urgență ale guvernului nr. 66/2003 și 109/2003, potrivit cărora judecătorul este acum singurul competent să ordone plasarea în arest preventiv. b) Aprecierea Curții

Curtea se referă de la început la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența sa și care determină condițiile în care o persoană arestată trebuie adusă imediat în fața unui judecător sau al unui alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare în sensul articolului 5 § 3 din Convenție (Pantea c. România, nr. 33343/96, §§ 236-242, CEDH 2003-VI (fragmente)).

Curtea amintește că controlul judiciar al detenciunii trebuie să fie automat. Nu poate fi dependent de o cerere anterioară formulată de persoana deținută (Aquilina c. Malta [GC], nr. 25642/94, § 49, CEDH 1999-III). Ea amintește, în fine, că a judecat că o perioadă de custodie penală de patru zile și șase ore fără control jurisdicțional a depășit limitele stricte de timp stabilite de art. 5 § 3, chiar și când avea scopul de a proteja colectivitatea în ansamblul ei împotriva terorismului (Brogan și alții c. Regatul Unit, hotărâre din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33, § 62).

Curtea observă că în speța de faț, abia șapte zile după plasarea în arest preventiv a reclamantului de către un procuror că legalitatea și bunul fond al acestei măsuri au fost examinate de un tribunal. Or, Guvernul nu a prezentat nicio justificare pentru a motiva această întârziere. Ea ține seama de modificarea, ulterior faptelor, a dreptului intern relevant, dar consideră că această evoluție legislativă nu ar putea avea consecințe asupra examinării, în speța de faț, a grievului formulat de reclamant.

Din aceasta rezultă că, în prezenta cauză, reclamantul, care a comparut în fața tribunalului de prim nivel abia șapte zile după arestare, nu a fost adus imediat în fața unui judecător sau al unui alt magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare. Prin urmare, a existat o violare a articolului 5 § 3 din Convenție. 2. Dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil și justificarea arestului preventiv a) Argumentele părților

Reclamantul subliniază că el a fost menținut în arest preventiv de la 14 martie 2003 până pe 22 decembrie 2004, când curtea de apel din București a pronunțat hotărârea sa definitivă. El notează că jurisdicțiile naționale au folosit formule stereotip și generale pentru a justifica arestul preventiv care a depășit termenul rezonabil impus de art. 5 § 3 din Convenție. Conform lui, achitarea sa pentru anumite delicte demonstrează că nu existau suspiciuni plauzibile pentru a justifica arestul.

Referindu-se la jurisprudența Curții în materie, Guvernul consideră că arestul preventiv al reclamantului s-a încheiat la condamnarea sa în primă instanță, pe 6 septembrie 2004, de tribunalul de prim nivel al Bucureștiului. Ea a durat astfel un an, cinci luni și trei săptămâni. Conform lui, această durată nu este nerezonabilă.

Guvernul subliniază caracterul foarte complex al cauzei, atestat de tipul și gravitatea faptelor imputate reclamantului, amploarea investigațiilor efectuate și numărul de coacuzați. Conform lui, jurisdicțiile naționale au justificat în mod regulat cu motive relevante și suficiente necesitatea de a prelungi măsura arestului preventiv.

Privind modul în care autoritățile naționale au condus ancheta, Guvernul notează că autoritățile judiciare au făcut dovadă de diligență, procedând la audieri a unui număr important de martori. Conform lui, reclamantul, prin cererile successive de recuzare, a contribuit la prelungirea acestei perioade. b) Aprecierea Curții i) Perioada de luat în considerare

Curtea amintește că perioada acoperită de art. 5 §§ 1 c) și 3 din Convenție ia de regulă sfârșit la data la care se pronunță asupra bunului fond al acuzației aduse împotriva interesatului, chiar dacă doar în primă instanță (Kudła c. Polonia [GC], nr. 30210/96, § 104, CEDH 2000-XI) și Svipsta c. Letonia, nr. 66820/01, § 107, CEDH 2006-III (fragmente)). Curtea constată de la început că, în prezenta cauză, perioada vizată de art. 5 § 3 a început pe 14 martie 2003, data arestării reclamantului, și a luat sfârșit pe 6 septembrie 2004, data condamnării sale în primă instanță. Această perioadă a durat prin urmare aproximativ un an, cinci luni și trei săptămâni. Curtea consideră că acest termen este suficient de lung pentru a putea pune probleme din unghiul articolului 5 § 3. ii) Justificarea arestului preventiv

Curtea se referă la principiile fundamentale care se desprind din jurisprudența sa și care determină caracterul rezonabil al unei detențiuni, în sensul articolului 5 § 3 din Convenție (Calmanovici c. România, nr. 42250/02, §§ 90-94, 1 iulie 2008, și jurisprudența citată).

În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale acceptabile pentru arestul preventiv al unui acuzat suspectat de a fi comis o infracțiune: pericolul de fugă al acuzatului (Stögmuller c. Austria, hotărâre din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul că acuzatul, o dată eliberat, nu va obstrucționa administrarea justiției (Wemhoff c. Germania, hotărâre din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14), nu va comite noi infracțiuni (Matzenetter c. Austria, hotărâre din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau nu va tulbura ordinea publică (Letellier c. Franța, hotărâre din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51 și Hendriks c. Țările de Jos (decizie), nr. 43701/04, 5 iulie 2007).

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei detențiuni nu se pretează la o evaluare abstractă (Patsouria c. Georgia, nr. 30779/04, § 62, 6 noiembrie 2007) și că trebuie examinat în fiecare caz ținând cont de condițiile concrete. Continuarea detenciunii nu se justifică prin urmare într-o cauză dată decât dacă indicii concrete relevă o adevărată exigență a interesului public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale (Smirnova c. Rusia, nr. 46133/99 și 48183/99, § 61, CEDH 2003-IX (fragmente)).

Curtea observă că în cauza de faț jurisdicțiile naționale au prelungit periodic arestul preventiv al reclamantului. Cu toate acestea, ea constată caracterul prea succint și abstract al motivării acestor sentințe, care se limitau la a menționa anumite criterii prevăzute de codul de procedură penală dar omitteau de a specifica cum aceste criterii intrau în joc în cazul reclamantului (Calmanovici citat mai sus, §§ 97-98). Curtea constată, de prea mult, că tribunalele au menținut detenția prin formule similare, ca să nu zic stereotip, repetând de-a lungul timpului aceleași criterii. Or, o asemenea justificare nu este conformă cu garanțiile articolului 5 § 3 din Convenție (Mansur c. Turcia, hotărâre din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-B, p. 50, § 55 și Svipsta citat mai sus, § 109).

Curtea recunoaște că, prin gravitatea lor particulară și prin reacția publicului la comiterea lor, anumite infracțiuni pot provoca o tulburare socială capabilă să justifice un arest preventiv, cel puțin pentru o vreme. Cu toate acestea, ea observă că un asemenea pericol scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motivări încă mai specifice pentru a justifica persistența motivelor arestului (I.A. c. Franța, 23 septembrie 1998, § 104-105, Colecția hotărârilor și deciziilor 1998-VII).

Curtea constată că în speța de faț jurisdicțiile naționale au justificat arestul preventiv al reclamantului prin persistența motivelor inițiale, faptul că eliberarea sa prezenta un pericol pentru ordinea publică și prin necesitatea de a continua ancheta. Sigur, necesitățile de a prezerva ordinea publică și de a asigura bun derulare al anchetei au fost deja recunoscute de Curt ca motiv capabil să justifice continuarea unei privări de libertate (Letellier citat mai sus, § 39 și Garycki c. Polonia, nr. 14348/02, § 48, 6 februarie 2007). Cu toate acestea, în speța de faț, tribunalele nu au furnizat nicio explicație pentru a justifica, cu trecerea timpului, în ce fel eliberarea reclamantului ar avea un impact negativ asupra societății civile sau ar obstrucționa ancheta.

Referința scurtă la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzatul le-ar fi perpetrat, perspectiva unei pedepse severe și suma prejudiciului nu pot compensa lipsa motivării menționate mai sus, deoarece este de natură să ridice și mai multe întrebări decât răspunsuri privind rolul acestor elemente în existența invocată a unui pericol pentru ordinea publică în speța de faț (Calmanovici citat mai sus, § 99). În particular, Curtea amintește că a judecat deja că tribunalele interne au obligația de a motiva în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi de fapt amenințată în cazul în care acuzatul ar comparaître liber (a se vedea, mutatis mutandis, Letellier, citat mai sus, § 51). Știind că jurisdicțiile interne trebuie să respecte prezumția de nevinovăție la examinarea necesității de a prelungi arestul preventiv al unui acuzat, convine să se amintească că menținerea în detenție nu poate servi la anticipare unei pedepse privative de libertate bazandu-se esențial și în mod abstract pe gravitatea faptelor comise sau suma prejudiciului (a se vedea, mutatis mutandis, Patsouria citat mai sus, § 72).

Curtea este în special lovită de refuzul jurisdicțiilor naționale de a ordona eliberarea reclamantului din cauza atitudinii sale în cursul instrucției de a nu recunoaște anumite fapte (a se vedea paragrafele 11, 13 și 14 mai sus). Ea amintește că, nu doar că acest motiv nu poate justifica o măsură privativă de libertate, ci prejudiciază drepturile de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria-i incriminare așa cum sunt garantate de art. 6 din Convenție (Țurcan c. Moldova, nr. 39835/05, § 51, 23 octombrie 2007 și, mutatis mutandis, Jalloh c. Germania [GC], nr. 54810/00, § 100, CEDH 2006-IX).

Curtea amintește, de prea mult, că art. 5 § 3 din Convenție cere jurisdicțiilor naționale, când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arest preventiv, să ia în considerare măsuri alternative prevăzute de legislația națională (Jabłoński c. Polonia, nr. 33492/96, § 83, 21 decembrie 2000 și Patsouria citat mai sus, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Or, în prezenta cauză, deși sesizate cu o asemenea cerere și că de patru ori o asemenea măsură a fost decisă în primă instanță, jurisdicțiile naționale nu au indicat motivele concrete pentru care această măsură alternativă nu putea asigura prezența reclamantului în fața tribunalului.

Având în vedere considerațiile care preced, Curtea consideră că autoritățile nu au furnizat motive relevante și suficiente pentru a justifica necesitatea de a menține reclamantul în arest preventiv.

În aceste circumstanțe, nu este necesar de a cerceta în plus dacă autoritățile naționale competente au adus o diligență deosebită la urmărirea procedurii (Dolgova c. Rusia, nr. 11886/05, § 50 în fine, 2 martie 2006). Din aceasta rezultă că a existat o violare a articolului 5 § 3 din Convenție. II.

Reclamantul cere 579.592,20 euro (EUR) la titlu de prejudiciu material reprezentând valoarea contractelor de prestare de servicii pierdute de către societatea comercială A.I., din care era unic acționar, în cursul arestului preventiv. El solicită 5.000.000 EUR la titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit pentru a fi fost urmărit și judecat de persoane care nu erau magistrati autorizați de lege. În lipsa acesteia, el cere Curții să oblige statul să inițieze proceduri de excludere din magistratură a procurorilor și judecătorilor care nu au respectat art. 5 § 3.

Guvernul subliniază că perioada arestului preventiv al reclamantului a fost imputată în întregime asupra pedepsei sale și că interesatul nu a demonstrat realitatea pierderilor invocate. El consideră că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul moral pretins suferit și obiectul cererei și că o eventuală constatare de violare ar putea constitui pe sine o satisfacție echitabilă. El subliniază că suma cerută la titlu de prejudiciu moral este excesivă în comparație cu jurisprudența Curții în materie.

Curtea amintește că ea acordă o compensație pecuniară la titlu de art. 41 doar când este convinsă că pierderea sau prejudiciul denunțat rezultă cu adevărat din violarea pe care a constatat-o.

Cât privește cererea prezentată la titlu de prejudiciu material, Curtea constată că reclamantul a fost condamnat și că perioada arestului preventiv a fost imputată în întregime asupra pedepsei sale. În consecință, ea consideră că această cerere nu poate fi admisă (mutatis mutandis Kalachnikov c. Rusia, nr. 47095/99, § 139, CEDH 2002-VI).

Curtea consideră cu toate acestea că reclamantul a suferit un prejudiciu moral incontestabil. Pronunțând în echitate, așa cum vrea art. 41 din Convenție, îi acordă 6.000 EUR pentru prejudiciu moral. B. Cheltuieli și dospăreri

Reclamantul solicită, de prea mult, 1.289,04 RON la titlu de cheltuieli de corespondență cu Curtea și 62.860,56 RON la titlu de onorarii de avocat.

Guvernul nu contestă realitatea cheltuielilor de corespondență ținând cont de documentele versate în dosar de reclamant. Cât privește suma reprezentând onorarii de avocat, Guvernul o consideră excesivă și consideră că suma a fost stabilită în mod speculativ. El notează că reclamantul nu a prezentat justificări detaliate pentru a permite evaluarea numărului de ore de muncă și de a stabili dacă acest număr era necesar pentru a-l reprezenta.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și dospăreri decât în măsura în care se stabilește realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al tarif lor. Curtea acceptă că interesatul a suportat cheltuieli pentru a corecta violarea Convenției la nivel european și constată că reclamantul a prezentat documentele relevante pentru cheltuielile sale de corespondență cu Curtea. Ținând cont de documentele pe care o deține și de criteriile aplicabile în cauze similare, pronunțând în echitate, așa cum vrea art. 41 din Convenție, Curtea judecă rezonabil de a aloca interesatei 2.000 EUR pentru cheltuieli și dospăreri. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit să calieze rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară petiția admisibilă; 2. Spune că a existat o violare a articolului 5 § 3 din Convenție privind omisiunea autorităților de a aduce reclamantul imediat în fața unui magistrat autorizat de lege să exercite funcții judiciare; 3. Spune că a existat o violare a articolului 5 § 3 din Convenție privind omisiunea autorităților de a furniza motive relevante și suficiente pentru a justifica necesitatea de a menține arestul preventiv al reclamantului; 4. Spune a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 6.000 EUR (șase mii euro) pentru prejudiciu moral și 2.000 EUR (doi mii euro) pentru cheltuieli și dospăreri, de convertit în lei români la cursul applicable la data rezolvării, plus orice sumă care ar putea fi datorată la titlu de impozit; b) că, de la expirarea termenului menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Semnat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 7 aprilie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 17689/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Gheorghe Tiron (« le requérant »), a saisi la Cour le 5 mai 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e Dumitru Rădescu, avocat à Bucarest. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 3 janvier 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Il était l’administrateur de la société commerciale A.

Le 14 mars 2003, le requérant fut placé en détention provisoire en vertu d’une ordonnance du procureur près le tribunal de première instance de Bucarest pour une période de trente jours. Il fut informé qu’il était soupçonné d’évasion fiscale, de faux intellectuel, de dilapidation et d’utilisation de mauvaise foi des actifs de la société au détriment de celle-ci. Se fondant sur l’article 148 h) du code de procédure pénale (« CPP »), le parquet estima que la détention provisoire du requérant s’imposait, au motif que la peine prévue par la loi pour les faits reprochés était supérieure à deux ans de prison et que la remise en liberté du requérant présentait un danger pour l’ordre public.

Le requérant forma une plainte contre l’ordonnance de placement en détention. Le 21 mars 2003, le tribunal de première instance de Bucarest confirma la légalité de la détention provisoire.

Les 10 avril et 7 mai 2003, le tribunal de première instance prolongea la mesure de détention provisoire, au motif que les raisons initiales qui l’avaient justifiée persistaient. Il jugea également que la gravité de l’infraction, la nécessité de poursuivre l’enquête pénale et le fait que la remise en liberté du requérant présentait un danger pour l’ordre public imposaient la détention provisoire. Les recours du requérants furent rejetés respectivement les 13 avril et 10 mai 2003.

Le 5 juin 2003, sur réquisitoire du parquet, le requérant et deux autres coïnculpés furent renvoyés en jugement.

Par un jugement avant dire droit du 6 juin 2003, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire du requérant, au motif qu’il y avait des indices qu’il avait commis les faits reprochés pour lesquels les peines prévues par la loi étaient supérieures à deux ans de prison. Le tribunal jugea également que la remise en liberté du requérant empêcherait la poursuite de l’enquête et présentait un danger pour l’ordre public.

Le 9 juillet 2003, le tribunal de première instance ordonna la remise en liberté du requérant avec obligation de ne pas quitter la ville, en estimant qu’il n’y avait pas de preuve démontrant que l’intéressé présentait un danger concret pour l’ordre public. Ce jugement fut infirmé, sur recours du procureur, par un arrêt définitif du tribunal départemental de Bucarest du 11 juillet 2003, qui, après avoir noté la volonté du requérant « de ne pas avouer les faits », prolongea la détention provisoire, en raison de la complexité de l’activité criminelle de l’intéressé ainsi que de l’insécurité qui aurait régné au sein de la population si une personne mise sous accusation avait été libérée.

Le 10 juillet 2003, le tribunal départemental de Bucarest rejeta la demande du requérant de récusation du juge statuant dans l’affaire.

Le 5 août 2003, le tribunal de première instance remplaça la détention provisoire par l’obligation de ne pas quitter la ville. Ce jugement fut à nouveau infirmé sur recours, par l’arrêt définitif du 8 août 2003 du tribunal départemental de Bucarest. Ce tribunal jugea que la détention provisoire était justifiée par le danger social des faits, le mode d’accomplissement des délits, l’ampleur du préjudice ainsi que l’attitude du requérant qui ne reconnaissait pas les faits.

Les 28 août, 3 octobre, 7 novembre, 28 novembre et 19 décembre 2003 et 23 janvier, 16 février et 2 avril et 23 avril 2004, le tribunal de première instance prolongea la détention provisoire du requérant avec des motivations similaires. Le tribunal estima chaque fois que les raisons de sa mise en détention initiale persistaient, que sa remise en liberté présentait un danger pour l’ordre public étant donné le sentiment d’insécurité qu’elle aurait présenté pour le public, la gravité de l’infraction pour laquelle il était inculpé, les circonstances concrètes de l’espèce et le fait que le requérant n’avait pas encore réparé le préjudice causé. Les 7 et 28 novembre 2003, le tribunal nota également l’attitude du requérant qui refusait d’avouer certains faits. Les recours du requérants contre ces jugements furent rejetés. Pendant cette période, le tribunal interrogea les coïnculpés et plusieurs témoins et rejeta deux demandes de récusation formées par le requérant.

Le 24 mai et 14 juin 2004, le tribunal de première instance ordonna la remise en liberté du requérant avec obligation de ne pas quitter le pays, en estimant qu’il n’y avait pas de preuve démontrant que l’intéressé présentait un danger concret pour l’ordre public. Sur recours du parquet, par des arrêts des 31 mai et 25 juin 2004, le tribunal départemental de Bucarest infirma les jugements précités et prolongea la détention provisoire, au motif que cette dernière mesure ne pouvait être remplacée qu’en cas de changement des raisons initiales qui l’avaient imposée, ce qui n’était pas le cas en l’espèce. Le tribunal constata également qu’il y avait des indices forts que le requérant aurait pu commettre les délits dont il était accusé.

Les 13 juillet, 17 août et 31 août 2004, le tribunal de première instance rejeta la demande du requérant de révocation de la mesure de détention provisoire et prolongea cette mesure avec des motivations similaires qui faisaient référence à la persistance des raisons initiales, à la gravité de la peine et au danger pour l’ordre public représenté par la remise en liberté du requérant.

Par un jugement du 6 septembre 2004, le tribunal de première instance de Bucarest relaxa ( a achitat ) le requérant pour les délits punis par les articles 13 de la loi n o 82/1991 et 40 combiné avec l’article 289 du code pénal et le condamna à une peine de prison de deux ans et neuf mois pour les autres délits.

Par un arrêt définitif du 22 décembre 2004, la cour d’appel de Bucarest annula certaines des peines infligées au requérant, maintint une peine de deux ans et neuf mois de prison et imputa en entier la détention provisoire sur la peine. II.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

La Cour constate que le grief comporte deux branches, la première portant sur l’exigence d’être traduit aussitôt devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires, la deuxième sur la justification de la détention provisoire, qu’elle examinera successivement. 1. Le droit d’être traduit aussitôt devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires a) Arguments des parties

Le requérant souligne que le procureur qui a ordonné son placement en détention provisoire n’est pas un magistrat au sens de l’article 5 § 3 de la Convention. Il note également qu’il n’a été traduit qu’à sa demande devant un magistrat pour juger du bien fondé de sa détention provisoire.

Le Gouvernement admet que le procureur en droit roumain n’est pas un « magistrat » habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires au sens de l’article 5 § 3 précité et qu’à l’époque des faits, le contrôle judiciaire de la détention n’était pas automatique. Il note qu’en l’espèce, le tribunal de première instance a examiné la légalité et le bien-fondé du placement du requérant en détention provisoire sept jours après son arrestation. Se fondant sur l’affaire Varga c. Roumanie , (n o 73957/01, §§ 53-56, 1 er avril 2008), il considère que, malgré le fait que le contrôle automatique n’a pas été réalisé en l’espèce, le délai de sept jours n’est pas excessif.

Le Gouvernement souligne les modifications du code de procédure pénale apportées par les lois n os 281 et 356 des 24 juin 2003 et 21 juillet 2006 et les ordonnances d’urgence du gouvernement n os 66/2003 et 109/2003, selon lesquelles le juge est désormais seul compétent pour ordonner le placement en détention provisoire. b) Appréciation de la Cour

La Cour renvoie d’emblée aux principes fondamentaux se dégageant de sa jurisprudence et déterminant les conditions dans lesquelles une personne arrêtée doit être traduite aussitôt devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires au sens de l’article 5 § 3 de la Convention ( Pantea c. Roumanie , n o 33343/96, §§ 236 ‑ 242, CEDH 2003 ‑ VI (extraits)).

La Cour rappelle que le contrôle judiciaire de la détention doit être automatique. Il ne peut pas être tributaire d’une demande formée au préalable par la personne détenue ( Aquilina c. Malte [GC], n o 25642/94, § 49, CEDH 1999 ‑ III). Elle rappelle enfin qu’elle a jugé qu’une période de garde à vue de quatre jours et six heures sans contrôle juridictionnel allait au-delà des strictes limites de temps fixées par l’article 5 § 3, même quand elle avait pour but de prémunir la collectivité dans son ensemble contre le terrorisme ( Brogan et autres c. Royaume-Uni , arrêt du 29 novembre 1988, série A n o 145 ‑ B, p. 33, § 62).

La Cour note qu’en l’espèce, ce n’est que sept jours après le placement en détention provisoire du requérant par un procureur, que la légalité et le bien-fondé de cette mesure ont été examinés par un tribunal. Or, le Gouvernement n’a présenté aucune justification pour motiver ce retard. Elle prend note de la modification, postérieurement aux faits, du droit interne pertinent, mais estime que cette évolution législative ne saurait avoir de conséquences sur l’examen, dans le cas d’espèce, du grief formulé par le requérant.

Il s’ensuit que, dans la présente affaire, le requérant, qui n’a comparu devant le tribunal de première instance que sept jours après son arrestation, n’a pas été « aussitôt » traduit devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires. Partant, il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. 2. Le droit d’être jugé dans un délai raisonnable et justification de la détention provisoire a) Arguments des parties

Le requérant souligne qu’il a été maintenu en détention provisoire du 14 mars 2003 jusqu’au 22 décembre 2004, lorsque la cour d’appel de Bucarest a prononcé son arrêt définitif. Il note que les juridictions nationales ont utilisé des formules stéréotypées et générales pour justifier la détention provisoire qui a dépassé le délai raisonnable imposé par l’article 5 § 3 de la Convention. Selon lui, sa relaxe pour certains délits démontre qu’il n’y avait pas de soupçons plausibles pour justifier sa détention.

En se référant à la jurisprudence de la Cour en la matière, le Gouvernement considère que la détention provisoire du requérant a pris fin lors de sa condamnation en premier ressort, le 6 septembre 2004, par le tribunal de première instance de Bucarest. Elle a duré ainsi un an, cinq mois et trois semaines. Selon lui, cette durée n’est pas déraisonnable.

Le Gouvernement souligne le caractère très complexe de l’affaire, attesté par le type et la gravité des faits reprochés au requérant, l’ampleur des investigations effectuées et le nombre de coïnculpés. Selon lui, les juridictions nationales ont justifié régulièrement avec des motifs pertinents et suffisants la nécessité de prolonger la mesure de détention provisoire.

Pour ce qui est de la manière dont les autorités nationales ont mené l’enquête, le Gouvernement note que les autorités judiciaires ont fait preuve de diligence, en procédant à l’audition d’un nombre important de témoins. Selon lui, le requérant, par ses demandes successives de récusation, a contribué au prolongement de cette période. b) Appréciation de la Cour i) La période à prendre en considération

La Cour rappelle que la période couverte par l’article 5 §§ 1 c) et 3 de la Convention prend généralement fin à la date où il est statué sur le bien-fondé de l’accusation portée contre l’intéressé, fût-ce seulement en première instance ( Kudła c. Pologne [GC], n o 30210/96, § 104, CEDH 2000 ‑ XI) et Svipsta c. Lettonie , n o 66820/01, § 107, CEDH 2006 ‑ III (extraits)). La Cour relève d’emblée que, dans la présente affaire, la période visée par l’article 5 § 3 a commencé le 14 mars 2003, date de l’arrestation du requérant, et a pris fin le 6 septembre 2004, date de sa condamnation en première instance. Cette période a donc duré un an, cinq mois et trois semaines environ. La Cour estime que ce délai est suffisamment long pour pouvoir poser problème sous l’angle de l’article 5 § 3. ii) La justification de la détention provisoire

La Cour renvoie aux principes fondamentaux se dégageant de sa jurisprudence et déterminant le caractère raisonnable d’une détention, au sens de l’article 5 § 3 de la Convention ( Calmanovici c. Roumanie , n o 42250/02, §§ 90-94, 1 juillet 2008, et la jurisprudence citée).

Dans sa jurisprudence, la Cour a développé quatre raisons fondamentales acceptables pour la détention provisoire d’un accusé suspecté d’avoir commis une infraction : le danger de fuite de l’accusé ( Stögmuller c. Autriche , arrêt du 10 novembre 1969, série A n o 9, § 15) ; le risque que l’accusé, une fois remis en liberté, n’entrave l’administration de la justice ( Wemhoff c. Allemagne , arrêt du 27 juin 1968, série A n o 7, § 14), ne commette de nouvelles infractions ( Matzenetter c. Autriche , arrêt du 10 novembre 1969, série A n o 10, § 9) ou ne trouble l’ordre public ( Letellier c. France , arrêt du 26 juin 1991, série A n o 207, § 51 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), n o 43701/04, 5 juillet 2007).

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une détention ne se prête pas à une évaluation abstraite ( Patsouria c. Georgie , n o 30779/04, § 62, 6 novembre 2007) et qu’il doit être examiné dans chaque cas en tenant compte des conditions concrètes. La poursuite de la détention ne se justifie donc dans une espèce donnée que si des indices concrets révèlent une véritable exigence d’intérêt public prévalant, nonobstant la présomption d’innocence, sur la règle du respect de la liberté individuelle ( Smirnova c. Russie , n os 46133/99 et 48183/99, § 61, CEDH 2003 ‑ IX (extraits)).

La Cour note qu’en l’occurrence les juridictions nationales ont prolongé périodiquement la détention provisoire du requérant. Cependant, elle relève le caractère trop succinct et abstrait de la motivation de ces jugements, qui se bornaient à mentionner certains critères prévus par le code de procédure pénale mais omettaient de spécifier comment ces critères entraient en jeu dans le cas du requérant ( Calmanovici précité, §§ 97-98). La Cour constate également que les tribunaux ont maintenu la détention par des formules similaires, pour ne pas dire stéréotypées, répétant au fil du temps les mêmes critères. Or, une telle justification n’est par conforme aux garanties de l’article 5 § 3 de la Convention ( Mansur c. Turquie , arrêt du 8 juin 1995, série A n o 319 ‑ B, p. 50, § 55 et Svipsta précité, § 109).

La Cour reconnaît que, par leur gravité particulière et par la réaction du public à leur accomplissement, certaines infractions peuvent susciter un trouble social de nature à justifier une détention provisoire, au moins pendant un temps. Toutefois, elle note qu’un tel danger décroît nécessairement avec le temps et que, dès lors, les autorités judiciaires doivent présenter des motivations encore plus spécifiques pour justifier la persistance des raisons de la détention ( I.A. c. France , 23 septembre 1998, § 104-105, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ VII).

La Cour constate qu’en l’espèce les juridictions nationales ont justifié la détention provisoire du requérant par la persistance des raisons initiales, le fait que sa remise en liberté présentait un danger pour l’ordre public et par la nécessité de poursuivre l’enquête. Certes, les besoins de préserver l’ordre public et d’assurer un bon déroulement de l’enquête ont déjà été reconnus par la Cour comme un motif pouvant justifier la continuation d’une privation de liberté ( Letellier précité, § 39 et Garycki c. Pologne , n o 14348/02, § 48, 6 février 2007). Cependant, en l’espèce, les tribunaux n’ont fourni aucune explication pour justifier, avec le passage du temps, en quoi la remise en liberté du requérant aurait un impact négatif sur la société civile ou aurait entravé l’enquête.

Le bref renvoi à la gravité des faits commis, à la manière dont l’accusé les aurait perpétrés, la perspective d’une peine sévère et le montant du préjudice ne saurait suppléer le défaut de motivation susmentionnée, car il est de nature à soulever encore plus de questions que de réponses quant au rôle de ces éléments dans l’existence alléguée d’un danger pour l’ordre public en l’espèce ( Calmanovici précité, § 99). En particulier, la Cour rappelle avoir déjà jugé qu’il incombe aux tribunaux internes de motiver de manière concrète, sur la base des faits pertinents, les raisons pour lesquelles l’ordre public serait effectivement menacé dans le cas où l’accusé comparaitrait libre (voir, mutatis mutandis , Letellier , précité, § 51). Sachant que les juridictions internes doivent respecter la présomption d’innocence lors de l’examen de la nécessité de prolonger la détention provisoire d’un accusé, il convient de rappeler que le maintien en détention ne saurait servir à anticiper sur une peine privative de liberté en s’appuyant essentiellement et de manière abstraite sur la gravité des faits commis ou le montant du préjudice (voir, mutatis mutandis , Patsouria précité, § 72).

La Cour est particulièrement frappée par le refus des juridictions nationales d’ordonner la remise en liberté du requérant en raison de son attitude durant l’instruction de ne pas avouer certains faits (voir les paragraphes 11, 13 et 14 ci-dessus). Elle rappelle que, non seulement ce motif ne peut justifier une mesure privative de liberté, mais porte atteinte aux droits de garder le silence et de ne pas contribuer à sa propre incrimination tels que garantis par l’article 6 de la Convention ( Țurcan c. Moldova , n o 39835/05, § 51, 23 octobre 2007 et, mutatis mutandis , Jalloh c. Allemagne [GC], n o 54810/00, § 100, CEDH 2006 ‑ IX).

La Cour rappelle par ailleurs que l’article 5 § 3 de la Convention demande aux juridictions nationales, lorsqu’elles sont confrontées à la nécessité de prolonger une mesure de détention provisoire, de prendre en considération les mesures alternatives prévues par la législation nationale ( Jabłoński c. Pologne , n o 33492/96, § 83, 21 décembre 2000 et Patsouria précité, §§ 75 ‑ 76, 6 novembre 2007). Or, dans la présente affaire, bien que saisies d’une telle demande et qu’à quatre reprises une telle mesure a été décidée en première instance, les juridictions nationales n’ont pas indiqué les raisons concrètes pour lesquelles cette mesure alternative ne pouvait pas assurer la présence du requérant devant le tribunal.

Eu égard aux considérations qui précèdent, la Cour estime que les autorités n’ont pas fourni des motifs « pertinents et suffisants » pour justifier la nécessité de maintenir le requérant en détention provisoire.

Dans ces circonstances, il n’est pas nécessaire de rechercher de surcroît si les autorités nationales compétentes ont apporté une « diligence particulière » à la poursuite de la procédure ( Dolgova c. Russie , n o 11886/05, § 50 in fine , 2 mars 2006). Il s’ensuit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention. II.

Le requérant réclame 579 592,20 euros (EUR) au titre du préjudice matériel représentant la valeur des contrats de prestation de service perdus par la société commerciale A.I., dont il était l’unique actionnaire, pendant sa détention provisoire. Il demande 5 000 000 EUR au titre du préjudice moral qu’il aurait subi pour avoir été poursuivi et jugé par des personnes qui n’était pas des « magistrats habilités par la loi ». A défaut, il demande à la Cour d’obliger l’État d’initier des procédures d’exclusion de la magistrature des procureurs et juges qui n’ont pas respecté l’article 5 § 3.

Le Gouvernement souligne que la période de détention provisoire du requérant a été imputée en entier sur sa peine et que l’intéressé n’a pas démontré la réalité des pertes alléguées. Il estime qu’il n’y a pas de lien de causalité entre le préjudice moral prétendument subi et l’objet de la requête et qu’un éventuel constat de violation pourrait constituer en soi une satisfaction équitable. Il souligne que la somme exigée au titre du préjudice moral est excessive par rapport à la jurisprudence de la Cour en la matière.

La Cour rappelle qu’elle n’octroie un dédommagement pécuniaire au titre de l’article 41 que lorsqu’elle est convaincue que la perte ou le préjudice dénoncé résulte réellement de la violation qu’elle a constatée.

Quant à la demande présentée au titre du préjudice matériel, la Cour relève que le requérant a été condamné et que la période de détention provisoire a été imputée en entier sur sa peine. En conséquence, elle estime que cette demande ne peut être accueillie ( mutatis mutandis Kalachnikov c. Russie , n o 47095/99, § 139, CEDH 2002 ‑ VI).

La Cour estime cependant que le requérant a subi un tort moral indéniable. Statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, elle lui alloue 6 000 EUR pour dommage moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 1289,04 RON au titre des frais de correspondance avec la Cour et 62 860,56 RON au titre d’honoraires d’avocat.

Le Gouvernement ne conteste pas la réalité des frais de correspondance compte tenu des justificatifs versés au dossier par le requérant. Quant à la somme représentant les honoraires d’avocat, le Gouvernement la considère excessive et il estime que le montant a été établi de manière spéculative. Il note que le requérant n’a pas présenté des justificatifs détaillés afin de permettre l’évaluation du nombre d’heures de travail et d’établir si ce nombre était nécessaire pour le représenter.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. La Cour accepte que l’intéressé a encouru des dépenses pour faire corriger la violation de la Convention au niveau européen et constate que le requérant a présenté des justificatifs pertinents pour ses frais de correspondance avec la Cour. Compte tenu des documents en sa possession et des critères applicables dans des affaires similaires, statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, la Cour juge raisonnable d’allouer à l’intéressée 2 000 EUR pour ses frais et dépens. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention pour ce qui est de l’omission des autorités de traduire le requérant aussitôt devant un magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires ; 3. Dit qu’il a eu violation de l’article 5 § 3 de la Convention pour ce qui est de l’omission des autorités de fournir des motifs « pertinents et suffisants » pour justifier la nécessité de maintenir la détention provisoire du requérant ; 4. Dit a) que l’État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 6 000 EUR (six mille euros) pour dommage moral et 2 000 EUR (deux mille euros) pour frais et dépens, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 7 avril 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président