AFFAIRE GOLOGUS c. ROUMANIE

RESPONDENT

ROU

HOTĂRÂRE

27.01.2009

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'article 14+P1-1 - Interdiction de la discrimination (article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété);Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2009
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

AFFAIRE GOLOGUS c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA 3 CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL GOLOGUȘ c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 26885/03) HOTĂRÂREA STRASBURG 27 ianuarie 2009 DEFINIF 27/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Gologuș c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are sediul într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 6 ianuarie 2009, a pronunțat hotărârea, adoptat la această dată procedural La data inițială a cauzei se află o cerere (n 2684/03) îndreptată împotriva României, printre care și un cetățean al acestui stat, dl Cristian Gologuș ( La 4 august 2003, a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (inclusiv Convenția privind drepturile omului). Reclamantul este reprezentat de dl Emilian Mireel Burkea, avocat la București. Guvernul român (atîlul) este reprezentat de agentul său, dl Razvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe. În septembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, s-a decis, de asemenea, că va fi examinată în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANȚELE DE LA L Acestea S-au născut în 1951 și își are reședința în București. Până în 2000, reclamantul era agent al poliției de frontieră și avea statut de militar. La 31 martie 2000, acesta a fost repartizat armatei de rezervă și retras anticipat. La alocarea către rezervă, reclamantului i s-a acordat o alocație corespunzătoare a douăzeci și nouă de solduri brute, în conformitate cu art. 31 din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999 privind salariile și alte drepturi ale militarilor. Potrivit acestui articol, alocația nu era impozabilă. În plus, în temeiul articolului 80 din Legea nr. 56 din 4 iunie 2002 ( În ceea ce privește alocarea prevăzută la art. 31 alineatul (1) din Legea nr. 138/99, la data la care a fost plătită taxa pe venit, Ministerul landurilor despăgubește suma impozitului pe venit, calculată în conformitate cu dispozițiile din Ordonanța nr. 73 din 27 august 1999 privind impozitul pe venit (precum și hotărârea nr. 73/1999), reținând astfel o sumă de 80 534 360 de lei românești, adică aproximativ 4 344 de euro. În ceea ce privește ajutorul financiar acordat în temeiul Legii nr. 56/1992, Ministerul a calculat-o în funcție de soldul net, ceea ce înseamnă că expresia "sold integral" menționată în legea menționată anterior se referă la soldul net și nu la soldul brut. Reclamantul consideră că a fost privat de o sumă de 33 324 562 lei românești, adică aproximativ 1 798 EUR, corespunzător impozitului pe venit calculat în conformitate cu dispozițiile din ordonanța nr. 73/99. 10. Reclamantul sesizează instanța județală din București cu privire la o acțiune împotriva Ministerului de l 138/99 și 56/1992 ar exonera de plata impozitului pe profit și pe ajutorul financiar la care avea dreptul. El a solicitat, de asemenea, majorarea acestor sume pentru a ține seama de inflație. 11. Prin hotărârea din 11 noiembrie 2002, după o casare cu trimitere, tribunalul județean din București a respins acțiunea reclamantului. În ceea ce privește alocarea prevăzută la art. 31 din Legea nr. 138/99, Instanța este de acord că, în momentul în care reclamantul fusese retras, ordonanța nr. 73/99 era și ea în vigoare și că, chiar dacă alocația în cauză era calculată în funcție de soldul lunar brut, suma trebuia să fie supusă impozitului pe profit, întrucât ordonanța nr. 73/1999 menționa soldul net. În ceea ce privește ajutorul financiar plătit în temeiul legii nr. 56/1992, instanța a considerat că, în realitate, soldul integral, menționat de legea menționată, era soldul lunar net, nu soldul lunar brut, așa cum susținea reclamantul, și că această sumă nu a fost supusă impozitului. 12. Această hotărâre a fost confirmată printr-o hotărâre definitivă din 25 februarie 2003 a instanței de apel din București, care a respins acțiunea reclamantului. II. Dreptul și practica internă relevantă sunt descrise în hotărârea Driha c. România 29556/02, § 10-17, 21 februarie 2008). 14. La art. 80 alineatul (3) din Legea nr. 56 din 4 iunie 1992 privind frontiera statului, astfel cum a fost modificată prin Ordonanța guvernului nr. 80/1999, se formulează astfel. Angajații poliției române de frontieră care și-au pierdut complet capacitatea de muncă în timpul și în legătură cu munca beneficiază, în afara drepturilor care decurg din pensionare, de un ajutor financiar de 12 ori mai mare decât soldul total al ultimei luni de activitate. 15. Spre deosebire de alocația prevăzută de legea nr. 138/1999, ajutorul acordat în temeiul Legii privind frontiera lapei nu a făcut obiectul unei jurisprudențe contradictorii la nivelul Curții Supreme de Justiție, marea majoritate a instanțelor naționale nevoite să interpreteze termenii PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 CONVENȚIA 16. Reclamantul susține că alocarea și asistența financiară primite în temeiul Legii nr. 138/99 și 56/1992 la pensionare au fost supuse în mod ilegal impozitului pe profit, sub rezerva necunoașterii articolului 1 din Protocolul nr. 1, ale cărui dispoziții se citesc astfel Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate 17. Invocând în special cauza Kopecky c. Slovacia ([GC], 44912/98, CEDO 2004-IX), guvernul consideră că reclamantul nu dispune de un bun actual, nici de o creanță sau de o speranță legitimă, astfel încât art. 1 din Protocolul nr. 1 nu se poate aplica în speță, în măsura în care reclamantul nu poate invoca nici o decizie definitivă în favoarea sa, nici o jurisprudență bine stabilită în materie de instanțe interne pentru a fundamenta o speranță legitimă. Prin urmare, guvernul consideră că tărâmul întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 ar trebui respins ca fiind incompatibil cu raționalitatea materială 18 În ceea ce privește ajutorul financiar primit de reclamant în temeiul Legii nr. 56/1992, Curtea constată că impozitarea acestuia era prevăzută de lege, cum ar fi cea interpretată în speță de instanțele naționale. 138/99, acest ajutor nu a ridicat o jurisprudență contradictorie la nivelul Curții Supreme de Justiție. În sensul Convenției, în ceea ce privește suma pe care o pretinde că a fost reținută ilegal în temeiul Legii nr. 56/1992. 19. În consecință, această parte a spătarului este incompatibilă cu dispozițiile Convenției și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. 20. În ceea ce privește partea care rezultă din impozitarea alocației percepute în temeiul Legii nr. 138/99, Curtea consideră că, având în vedere natura obiecțiunilor și elementele dosarului, este necesar să se adauge fondul la excepția impusă de guvern. 21. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fond 22. Guvernul consideră că nu există divergențe majore în jurisprudența națională în acest domeniu, nici absența unui mecanism care să permită eliminarea unor astfel de divergențe, în măsura în care, prin intermediul acțiunii în anulare, jurisprudența Curții Supreme de Justiție a devenit constantă în sensul impunerii alocațiilor în cauză 23. Curtea amintește că, în cauza Driha c. România 29556/02, 21 februarie 2008), aceasta a abordat aceleași aspecte ca și cele ridicate în prezenta cauză și a concluzionat că încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1, luată în parte și combinată cu art. 14 din convenție. 24. Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în prezenta cauză. Curtea constată în speță că, în speță, că, în ceea ce privește cauza Driha menționată anterior, reclamantul deținea un bun protejat prin art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenției, în măsura în care se poate acorda un ajutor ad-hoc, sub forma unei alocații, care constituia o creanță în raport cu Ministerul de la Õ (hotărârea Driha menționată anterior, §§ 22-25). Curtea consideră, de asemenea, că ingerința denunțată de solicitant era în mod evident ilegală din punctul de vedere al dreptului intern și, prin urmare, incompatibilă cu dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale. O astfel de concluzie scutește Curtea de a verifica dacă a fost menținut un echilibru corect între cerințele de interes general și imperativele de apărarea drepturilor individuale ale reclamantului (hotărârea Driha citată anterior, §§25 27. Reclamantul consideră că a fost victima unei discriminări, în măsura în care alte persoane care se află într-o situație similară cu a sa și-au primit alocația fără ca aceasta să fie supusă impozitului. Acesta se referă în esență la art. 14 din Convenția care prevede Drepturile și libertățile recunoscute în (...) Convenția trebuie să fie asigurate, fără nicio deosebire, pe baza sexului, rasei, culorii, limbii, religiei, opiniilor politice sau a altor opinii, originii naționale sau sociale, a unei minorități naționale, averii, nașterii sau oricărei alte situații. 28. Guvernul contestă această teză, susținând că reclamantul nu a indicat care ar fi temeiul discriminării invocate și că, în orice caz, autonomia de care dispun instanțele interne în interpretarea dispozițiilor legale relevante nu poate fi calificată drept discriminare. 29. Curtea subliniază că acest motiv este legat de cel examinat mai sus și, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil. 30. Curtea nu vede niciun motiv de sine stătătoare de la concluzia la care a ajuns în cauza Driha menționată anterior (a se vedea paragrafele 34-39. Curtea amintește că, în ceea ce privește Convenția, discriminarea constă în a trata în mod diferit, cu excepția cazului în care există o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații comparabile (Wills c. Regatul Unit, nr. 36042/97, § 48, CEDH 2002-IV). În plus, lista pe care o cuprinde art. 14 din convenție are caracter indicativ și nelimitativ (a se vedea Engel și altele c. Țările de Jos, 8 iunie 1976, § 72, seria A n 22 și Rasmussen c. Danemarca, 28 noiembrie 1984, § 34, seria A n 87. 31. Curtea constată că, spre deosebire de solicitant, alți militari repartizați rezervei au beneficiat de această alocare fără a fi impozitați. Or, Curtea nu găsește în speță niciun motiv de natură să justifice această discriminare. 32. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 14 din Convenție, coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. III. PRIVIND ALTE VIOLAȚII ALEGATE 33. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge în sfârșit de caracterul presupus inechitabil al procedurii, având în vedere jurisprudența contradictorie a instanțelor naționale. 34. Curtea amintește că litigiul fiscal nu intră sub incidența drepturilor și obligațiilor cu caracter civil, în pofida efectelor patrimoniale pe care le are în mod necesar în ceea ce privește situația contribuabililor ( Ferrazzini Italia [GC], n 44775/98, §§ 21-30, CEDH 2001-VII). 35. Prin urmare, această cauză este incompatibilă cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 alin. (3) și trebuie să fie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite să se șteargă de la aceasta, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pacat 37. Reclamantul solicită 22 330,56 noi lei românești (RON), adică aproximativ 6 627 EUR (EUR), reprezentând valoarea actualizată în funcție de rata inflației a celor 80 534 360 lei români (ROL) reținuți cu titlu de impozit pe impozitul pe alocația plătită în temeiul Legii nr. 138/99, la care se adaugă 9 240,23 RON, adică aproximativ 2 742 EUR, valoarea actualizată a celor 18 844 944 ROL care se presupune că sunt percepute cu titlu de impozit pe ajutorul financiar acordat în temeiul Legii nr. 56/1992. Reclamantul solicită, de asemenea, 17 717,58 RON, adică aproximativ 5 258 EUR, în temeiul intereselor legale datorate pentru sumele menționate anterior, precum și 5 000 EUR, pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. 38. Guvernul contestă aceste pretenții. 39. Curtea subliniază că nu a încheiat decât cu încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 luat în mod individual și combinat cu art. 14 din art. Convenția în ceea ce privește impozitarea alocației plătite în temeiul Legii nr. 138/99. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea consideră că este necesar să se aloce reclamantului 5 300 EUR pentru daune materiale. Pe de altă parte, Curtea consideră că evenimentele în cauză au condus la o stare de incertitudine și de suferință pe care o constatare a încălcării nu este suficientă pentru a o remedia; Curtea consideră că suma de 1 000 EUR reprezintă o despăgubire echitabilă a prejudiciului moral suferit de solicitant. Costuri și cheltuieli de judecată 40. Reclamantul nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată. Interese moratorii 41. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii moratorii pe rata dobânzii dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene plus trei puncte procentuale. PE CES, CURTEA, ÎN L Convenție cu privire la partea din ATE referitoare la impunerea alocației primite de solicitant în temeiul Legii nr. 138/99 și respingerea acesteia Declară cererea admisibilă în ceea ce privește obiecțiunile întemeiate pe art. 1 din Protocolul nr 1 în partea sa privind impozitarea alocației percepute de reclamant în temeiul Legii nr. 138/99, luate separat și combinate cu art. 14 din Convenție, și inadmisibil pentru surplusul Ați spus că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția A spus că a existat o încălcare a art. 14 coroborată cu art. 1 din Protocolul nr 1 la Convenția Dicționară în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 2 din Convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda națională a lalui restant la rata aplicabilă la data regulamentului i. 5 300 EUR (cinci mii trei sute de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudicii materiale (ii. 1 000 EUR (mii de euro), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudicii morale. Facilitatea de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 27 ianuarie 2009, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier