AFFAIRE COSTACHESCU c. ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable;Violation de l'article 1 du Protocole n° 1 - Protection de la propriété
AFFAIRE COSTACHESCU c. ROUMANIE (CtEDO, 2009)
SECȚIA A TREIA
CAUZA COSTĂCHESCU c. ROMÂNIEI
(Cererea nr. 37805/05)
HOTĂRÂRE
(fond)
STRASBOURG
29 septembrie 2009
DEFINITIVĂ
29/12/2009
Această hotărâre poate suferi modificări de formă.
În cauza Costăchescu c. României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall, președinte,
Elisabet Fura,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power, judecători,
și Stanley Naismith, grefier adjunct de secție,
După deliberare în camera de consiliu la 8 septembrie 2009,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
La originea cauzei se află o cerere (nr. 37805/05) îndreptată împotriva României, prin care o cetățeană a acestui Stat, doamna Viorica Costăchescu („reclamanta"), a sesizat Curtea la 3 octombrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").
Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul ministerului Afacerilor Externe.
La 23 ianuarie 2007, președintele secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Făcând uz de dispozițiile articolului 29 § 3, s-a decis, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
Reclamanta s-a născut în 1948 și locuiește la București.
Procedura privind încheierea unui contract de închiriere
Printr-un ordin de repartiție eliberat la 14 mai 1983, Arhiepiscopia Bucureștilor a atribuit reclamantei și fiicei sale, în temeiul legii nr. 5/1973 privind gestionarea locuințelor și relațiile dintre proprietari și chiriași, un apartament situat la București, strada Doamnei nr. 18. Apartamentul a fost atribuit cu titlu de închiriere, în aplicarea dispozițiilor legii sus-menționate.
La 10 ianuarie 1984, Parohia ortodoxă Colțea, în calitate de administrator al imobilului care făcea parte din fondul locativ al Statului, și reclamanta au încheiat un contract de închiriere pe o durată de 3 ani, cu posibilitate de prelungire.
La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat judecătoria sectorului 3 București cu o acțiune îndreptată împotriva consiliului general al Bucureștilor și a direcției de administrare a fondului imobiliar al Bucureștilor, SC DAFI SA (instituție de interes public locală sub coordonarea consiliului general), pentru a le obliga să încheie un contract de închiriere privind apartamentul respectiv.
Prin sentința din 7 aprilie 2000, tribunalul a admis acțiunea reclamantei și le-a dispus să emită un ordin de atribuire a apartamentului nr. 3, situat la nr. 18, strada Doamnei, București, în favoarea reclamantei și să încheie cu aceasta, în condițiile legii nr. 114/1996 privind locuințele, un contract de închiriere privind apartamentul sus-menționat. În lipsa unui apel al părților, sentința a rămas definitivă.
La o dată neprecizată, această sentință a fost învestită cu formula executorie.
Prin scrisoarea din 15 iunie 2000, primarul Bucureștilor a solicitat direcției generale să întocmească contractul de închiriere care urma să fie semnat de părți.
Acest contract nu a fost încheiat până în prezent.
Acțiunea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al Parohiei asupra imobilului
La 23 februarie 2000, Parohia Colțea a introdus în fața tribunalului județean București o acțiune îndreptată împotriva Arhiepiscopiei Bucureștilor, având ca obiect constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului și construcției situate la nr. 18, strada Doamnei. Reclamanta și alți opt chiriași au formulat o cerere de intervenție în procedură pentru a se constata că Parohia nu avea drept de proprietate asupra imobilului.
În cursul instanței, Parohia a renunțat să mai continue acțiunea.
Prin sentința definitivă din 14 noiembrie 2001, tribunalul județean a luat act de renunțarea Parohiei și a admis cererile de intervenție ale reclamantei și ale celorlalți chiriași, constatând că Parohia nu avea drept de proprietate asupra imobilului.
În lipsa unui apel al părților, această sentință a rămas definitivă.
Situația imobilului și demersurile pentru executare
Printr-o decizie din 30 septembrie 1954, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a dispus ca patrimoniul Bisericii Sf. Ilie, Hanul Colței, printre care figura și imobilul situat la nr. 18, strada Doamnei, să fie administrat și utilizat de Parohia Colțea. La 27 februarie 2002, prin decizia Patriarhului, imobilul în cauză a fost încredințat administrării Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Prin scrisoarea din 17 martie 1997, consiliul general al Bucureștilor a comunicat unui alt chiriaș al imobilului că, potrivit elementelor funciare de care dispunea, terenul aparținea, pentru o suprafață de 1455 m², Statului, și, pentru o altă suprafață de 475 m², Bisericii Sf. Ilie, Hanul Colței.
Prin scrisorile din 30 octombrie 1997 și, respectiv, 21 februarie 2000, primăria Bucureștilor, întemeindu-se pe documentele Arhivelor Naționale, a concluzionat că Biserica Sf. Ilie, Hanul Colței nu era proprietara imobilului în cauză și că aceasta beneficia doar de dreptul de a-l administra.
Reclamanta s-a adresat apoi Comisiei speciale de reconstituire a bunurilor care au aparținut cultelor religioase, care i-a răspuns că Arhiepiscopia Bucureștilor nu depusese cerere de restituire a imobilului situat la nr. 18, strada Doamnei.
Prin scrisoarea din 20 martie 2001, primăria, ca răspuns la o scrisoare a reclamantei, i-a comunicat că direcția de administrare a fondului imobiliar nu prezentase documentația necesară pentru încheierea contractului de închiriere.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
Dispozițiile pertinente ale Statutului privind organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române publicat în Buletinul Oficial din 23 februarie 1949, în vigoare la momentul faptelor, sunt redactate după cum urmează:
Articolul 39
„Părțile componente și organele locale ale Bisericii Ortodoxe Române sunt:
a) Parohia
(...)
e) Eparhia (Episcopia sau Arhiepiscopia)."
Articolul 40
„Fiecare dintre părțile componente ale Bisericii, conform acestui Statut, are dreptul de gestiune și administrare (...)"
Articolul 168
„Ansamblul bunurilor aparținând Patriarhiei (...) Episcopiei, Parohiei (...) constituie averea Bisericii (...)"
Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală, în vigoare la momentul faptelor.
Articolul 83
„Ansamblul bunurilor aparținând unităților administrativ-teritoriale trebuie să facă obiectul unui inventar anual. Un raport anual privind situația bunurilor este prezentat consiliilor locale și județene."
Articolul 84
„(1) Consiliile locale și județene decid ca bunurile aparținând domeniului public sau privat al Statului să fie administrate de regii autonome și instituții publice sau să fie atribuite în concesiune sau în locațiune (...)
(...)"
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ART. 6, §1 DIN CONVENȚIE
Reclamanta susține că neexecutarea hotărârii din 7 aprilie 2000 a judecătoriei sectorului 3 București a încălcat dreptul său de acces la un tribunal, după cum prevede art. 6, §1 din Convenție, astfel formulat:
Articolul 6 § 1
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie judecată (...) de către un tribunal (...) care va hotărî (...) asupra contestațiilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
A. Cu privire la admisibilitate
Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
Guvernul susține că este vorba, în speță, despre o imposibilitate obiectivă de executare, determinată de faptul că hotărârea din 7 aprilie 2000 a fost pronunțată împotriva unei autorități publice care nu este competentă să asigure executarea sa. Adaugă că, deși direcția de administrare a fondului imobiliar a făcut demersuri în vederea încheierii contractului, imobilul se află în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române și că, de aceea, direcția nu este competentă să încheie contractul.
Reclamanta se opune acestei teze. Aceasta consideră că autoritățile întârzie cu rea-credință executarea hotărârii sus-menționate.
Curtea reamintește că a concluzionat deja în mai multe cauze că actele sau omisiunile administrației ca urmare a unei decizii judecătorești nu pot avea drept consecință nici împiedicarea, nici cu atât mai puțin repunerea în discuție a fondului acestei decizii (a se vedea, printre multe altele, Immobiliare Saffi c. Italiei [MC], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999-V).
Întorcându-se la circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă că, deși reclamanta a obținut la 7 aprilie 2000 o sentință definitivă prin care se dispunea ca consiliul general și direcția de administrare a fondului imobiliar să încheie cu aceasta un contract de închiriere privind apartamentul nr. 3, situat la nr. 18, strada Doamnei, această sentință nu a fost nici executată, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de lege.
Curtea constată că, în pofida deciziei judecătorești favorabile reclamantei, autoritățile nu au procedat la executare pe motiv că imobilul nu se afla în proprietatea sau în administrarea lor. A accepta acest argument ar echivala cu a admite că, în speță, administrația ar putea să se sustragă de la executarea unei hotărâri judecătorești invocând pur și simplu interpretarea incorectă a legii interne de către jurisdicțiile naționale, repunând astfel în discuție fondul cauzei (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka c. Greciei, nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005). Admițând că poate persista o incertitudine cu privire la situația juridică a imobilului, Curtea reamintește că jurisdicțiile naționale au apreciat că consiliul general și direcția de administrare a fondului imobiliar erau obligate să încheie contractul de închiriere (a se vedea, mutatis mutandis, S.C. Ruxandra Trading S.r.l. c. României, nr. 28333/02, § 56, 12 iulie 2007).
Curtea observă că Guvernul și-a motivat refuzul de a executa sentința respectivă prin faptul că autoritățile vizate în sentință și obligate la executare nu erau proprietare sau administratoare ale imobilului și că, prin urmare, era vorba de o imposibilitate obiectivă de executare. Cu toate acestea, el nu se poate prevala de aceasta dacă aceste justificări nu au fost prezentate reclamantei, de către autoritățile administrative sau de către instanțele interne (Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, § 76, 2 martie 2004).
Admițând că nu îi revine să confirme sau să infirme conținutul unei decizii judecătorești interne, Curtea nu se poate dispensa totuși să constate situația juridică stabilită între părți (S.C. Ruxandra Trading, citată anterior, § 56). Astfel, deși ar putea persista o incertitudine cu privire la titularul dreptului de proprietate sau de administrare asupra imobilului (a se vedea §§ 12, 14 și 15), Curtea constată că nici consiliul general, nici direcția de administrare a fondului imobiliar nu au considerat necesar să conteste în mod valabil sentința din 7 aprilie 2000 în fața jurisdicțiilor naționale pentru a clarifica situația. De altfel, ea consideră că, în orice caz, revenea autorităților și nu reclamantei să clarifice situația juridică a imobilului în raport cu celelalte instituții publice și să informeze reclamanta despre circumstanțele care făceau imposibilă executarea, ceea ce nu a fost cazul în speță.
Prin urmare, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că sentința definitivă pronunțată de jurisdicțiile naționale prevalează și că autoritățile administrative erau obligate să se conformeze acesteia în întregime (Pântea c. României, nr. 5050/02, § 35, 15 iunie 2006).
Având în vedere cele de mai sus și reamintind că scopul Convenției este de a proteja drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea consideră că, abținându-se de nouă ani să pună în executare sentința din 7 aprilie 2000, autoritățile au înlăturat orice efect util al dreptului de acces al reclamantei la un tribunal.
Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1
Reclamanta susține, în substanță, că refuzul administrației de a încheia contractul de închiriere conform sentinței din 7 aprilie 2000 a determinat încălcarea dreptului său la respectarea bunurilor prevăzut de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel formulat:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului Statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
Guvernul propune declararea acestei părți a cererii ca inadmisibilă pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Guvernul susține că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul acestei dispoziții. Acesta arată că, spre deosebire de cauza Malinovski c. Rusiei, nr. 41302/02, decizia judecătorească a dispus ca administrația să încheie cu reclamanta un contract de închiriere asupra unui apartament precis care, însă, nu se afla în proprietatea sau în administrarea Statului.
Curtea reamintește că a hotărât deja că dreptul la o închiriere, recunoscut prin decizie judecătorească definitivă, reprezintă o creanță suficient stabilită pentru a constitui un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Malinovski c. Rusiei, nr. 41302/02, § 45, CEDO 2005-VII (extrase); Tétériny c. Rusiei, nr. 11931/03, § 50, 30 iunie 2005; Koukalo c. Rusiei, nr. 63995/00, § 58, 3 noiembrie 2005; Licu c. României, nr. 35077/02, §§ 36-37, 4 martie 2008). Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului.
De altfel, ea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
În măsura în care Curtea ar considera că a existat o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, Guvernul o invită să rețină că autoritățile au păstrat un just echilibru între diferitele interese în cauză, având în vedere faptul că imobilul se afla în patrimoniul unui terț.
Curtea observă că, prin sentința definitivă din 7 aprilie 2000, judecătoria sectorului 3 București a dispus ca consiliul general al Bucureștilor și direcția generală pentru administrarea fondului imobiliar al Bucureștilor să încheie cu reclamanta un contract de închiriere privind apartamentul nr. 3, situat la nr. 18, strada Doamnei.
Având în vedere că a concluzionat că dreptul la o închiriere a unei locuințe este suficient bine stabilit pentru a constitui un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și având în vedere concluziile sale care figurează la paragrafele 26-30, Curtea consideră că imposibilitatea pentru reclamantă de a face să fie executată sentința definitivă din 7 aprilie 2000 se analizează ca o ingerință în dreptul său la libera folosință a bunurilor (a se vedea, mutatis mutandis, Malinovski c. Rusiei, citată anterior, § 47), pentru care Guvernul nu a prezentat o justificare satisfăcătoare (a se vedea §§ 27 și 28 mai sus).
Curtea concluzionează, prin urmare, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
Conform articolului 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciul
Reclamanta solicită ca Statul să încheie cu aceasta contractul de închiriere privind apartamentul în litigiu. Aceasta nu formulează nicio altă cerere.
Guvernul își reiterează argumentele întemeiate pe imposibilitatea obiectivă de executare (a se vedea § 22).
În speță, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolelor 6 § 1 și 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a neexecutării hotărârii din 7 aprilie 2000.
Cu toate acestea, ea consideră că, în circumstanțele cauzei, chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu este în stare de a fi soluționată, astfel încât trebuie rezervată, ținându-se seama, de asemenea, de eventualitatea unui acord între Statul pârât și reclamantă (articolul 75 §§ 1 și 4 din regulamentul Curții).
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Declară cererea admisibilă;
Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție;
Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție;
Hotărăște că chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu este în stare de a fi soluționată; în consecință,
a) rezervă această chestiune în întregime;
b) invită Guvernul și reclamanta să îi adreseze în scris, în termen de șase luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi aducă la cunoștință orice acord la care ar putea ajunge;
c) rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili la nevoie.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 septembrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Grefier adjunct
Președinte