AFFAIRE COSTACHESCU c. ROUMANIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 37805/05) îndreptată împotriva României, prin care o cetățeană a acestui Stat, doamna Viorica Costăchescu („reclamanta"), a sesizat Curtea la 3 octombrie 2005 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horațiu Radu, din cadrul ministerului Afacerilor Externe.

La 23 ianuarie 2007, președintele secției a treia a decis să comunice cererea Guvernului. Făcând uz de dispozițiile articolului 29 § 3, s-a decis, de asemenea, ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinate împreună. ÎN FAPT

Printr-un ordin de repartiție eliberat la 14 mai 1983, Arhiepiscopia Bucureștilor a atribuit reclamantei și fiicei sale, în temeiul legii nr. 5/1973 privind gestionarea locuințelor și relațiile dintre proprietari și chiriași, un apartament situat la București, strada Doamnei nr. 18. Apartamentul a fost atribuit cu titlu de închiriere, în aplicarea dispozițiilor legii sus-menționate.

La 10 ianuarie 1984, Parohia ortodoxă Colțea, în calitate de administrator al imobilului care făcea parte din fondul locativ al Statului, și reclamanta au încheiat un contract de închiriere pe o durată de 3 ani, cu posibilitate de prelungire.

La o dată neprecizată, reclamanta a sesizat judecătoria sectorului 3 București cu o acțiune îndreptată împotriva consiliului general al Bucureștilor și a direcției de administrare a fondului imobiliar al Bucureștilor, SC DAFI SA (instituție de interes public locală sub coordonarea consiliului general), pentru a le obliga să încheie un contract de închiriere privind apartamentul respectiv. Prin sentința din 7 aprilie 2000, tribunalul a admis acțiunea reclamantei și le-a dispus să emită un ordin de atribuire a apartamentului nr. 3, situat la nr. 18, strada Doamnei, București, în favoarea reclamantei și să încheie cu aceasta, în condițiile legii nr. 114/1996 privind locuințele, un contract de închiriere privind apartamentul sus-menționat. În lipsa unui apel al părților, sentința a rămas definitivă.

La o dată neprecizată, această sentință a fost învestită cu formula executorie.

Prin scrisoarea din 15 iunie 2000, primarul Bucureștilor a solicitat direcției generale să întocmească contractul de închiriere care urma să fie semnat de părți.

Acest contract nu a fost încheiat până în prezent. 2. Acțiunea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al Parohiei asupra imobilului

La 23 februarie 2000, Parohia Colțea a introdus în fața tribunalului județean București o acțiune îndreptată împotriva Arhiepiscopiei Bucureștilor, având ca obiect constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului și construcției situate la nr. 18, strada Doamnei. Reclamanta și alți opt chiriași au formulat o cerere de intervenție în procedură pentru a se constata că Parohia nu avea drept de proprietate asupra imobilului. În cursul instanței, Parohia a renunțat să mai continue acțiunea.

Prin sentința definitivă din 14 noiembrie 2001, tribunalul județean a luat act de renunțarea Parohiei și a admis cererile de intervenție ale reclamantei și ale celorlalți chiriași, constatând că Parohia nu avea drept de proprietate asupra imobilului. În lipsa unui apel al părților, această sentință a rămas definitivă. 3. Situația imobilului și demersurile pentru executare

Printr-o decizie din 30 septembrie 1954, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a dispus ca patrimoniul Bisericii Sf. Ilie, Hanul Colței, printre care figura și imobilul situat la nr. 18, strada Doamnei, să fie administrat și utilizat de Parohia Colțea. La 27 februarie 2002, prin decizia Patriarhului, imobilul în cauză a fost încredințat administrării Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Prin scrisoarea din 17 martie 1997, consiliul general al Bucureștilor a comunicat unui alt chiriaș al imobilului că, potrivit elementelor funciare de care dispunea, terenul aparținea, pentru o suprafață de 1455 m², Statului, și, pentru o altă suprafață de 475 m², Bisericii Sf. Ilie, Hanul Colței.

Prin scrisorile din 30 octombrie 1997 și, respectiv, 21 februarie 2000, primăria Bucureștilor, întemeindu-se pe documentele Arhivelor Naționale, a concluzionat că Biserica Sf. Ilie, Hanul Colței nu era proprietara imobilului în cauză și că aceasta beneficia doar de dreptul de a-l administra.

Reclamanta s-a adresat apoi Comisiei speciale de reconstituire a bunurilor care au aparținut cultelor religioase, care i-a răspuns că Arhiepiscopia Bucureștilor nu depusese cerere de restituire a imobilului situat la nr. 18, strada Doamnei.

Prin scrisoarea din 20 martie 2001, primăria, ca răspuns la o scrisoare a reclamantei, i-a comunicat că direcția de administrare a fondului imobiliar nu prezentase documentația necesară pentru încheierea contractului de închiriere.

Legea nr. 69/1991 privind administrația publică locală, în vigoare la momentul faptelor. Articolul 83 „Ansamblul bunurilor aparținând unităților administrativ-teritoriale trebuie să facă obiectul unui inventar anual. Un raport anual privind situația bunurilor este prezentat consiliilor locale și județene." Articolul 84 „(1) Consiliile locale și județene decid ca bunurile aparținând domeniului public sau privat al Statului să fie administrate de regii autonome și instituții publice sau să fie atribuite în concesiune sau în locațiune (...) (...)" ÎN DREPT

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de altfel, că acesta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

Guvernul susține că este vorba, în speță, despre o imposibilitate obiectivă de executare, determinată de faptul că hotărârea din 7 aprilie 2000 a fost pronunțată împotriva unei autorități publice care nu este competentă să asigure executarea sa. Adaugă că, deși direcția de administrare a fondului imobiliar a făcut demersuri în vederea încheierii contractului, imobilul se află în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române și că, de aceea, direcția nu este competentă să încheie contractul.

Reclamanta se opune acestei teze. Aceasta consideră că autoritățile întârzie cu rea-credință executarea hotărârii sus-menționate.

Curtea reamintește că a concluzionat deja în mai multe cauze că actele sau omisiunile administrației ca urmare a unei decizii judecătorești nu pot avea drept consecință nici împiedicarea, nici cu atât mai puțin repunerea în discuție a fondului acestei decizii (a se vedea, printre multe altele, Immobiliare Saffi c. Italiei [MC], nr. 22774/93, § 74, CEDO 1999-V).

Întorcându-se la circumstanțele prezentei cauze, Curtea observă că, deși reclamanta a obținut la 7 aprilie 2000 o sentință definitivă prin care se dispunea ca consiliul general și direcția de administrare a fondului imobiliar să încheie cu aceasta un contract de închiriere privind apartamentul nr. 3, situat la nr. 18, strada Doamnei, această sentință nu a fost nici executată, nici anulată sau modificată în urma exercitării unei căi de atac prevăzute de lege.

Curtea constată că, în pofida deciziei judecătorești favorabile reclamantei, autoritățile nu au procedat la executare pe motiv că imobilul nu se afla în proprietatea sau în administrarea lor. A accepta acest argument ar echivala cu a admite că, în speță, administrația ar putea să se sustragă de la executarea unei hotărâri judecătorești invocând pur și simplu interpretarea incorectă a legii interne de către jurisdicțiile naționale, repunând astfel în discuție fondul cauzei (mutatis mutandis, Ioannidou-Mouzaka c. Greciei, nr. 75898/01, § 33, 29 septembrie 2005). Admițând că poate persista o incertitudine cu privire la situația juridică a imobilului, Curtea reamintește că jurisdicțiile naționale au apreciat că consiliul general și direcția de administrare a fondului imobiliar erau obligate să încheie contractul de închiriere (a se vedea, mutatis mutandis, S.C. Ruxandra Trading S.r.l. c. României, nr. 28333/02, § 56, 12 iulie 2007).

Curtea observă că Guvernul și-a motivat refuzul de a executa sentința respectivă prin faptul că autoritățile vizate în sentință și obligate la executare nu erau proprietare sau administratoare ale imobilului și că, prin urmare, era vorba de o imposibilitate obiectivă de executare. Cu toate acestea, el nu se poate prevala de aceasta dacă aceste justificări nu au fost prezentate reclamantei, de către autoritățile administrative sau de către instanțele interne (Sabin Popescu c. României, nr. 48102/99, § 76, 2 martie 2004). Admițând că nu îi revine să confirme sau să infirme conținutul unei decizii judecătorești interne, Curtea nu se poate dispensa totuși să constate situația juridică stabilită între părți (S.C. Ruxandra Trading, citată anterior, § 56). Astfel, deși ar putea persista o incertitudine cu privire la titularul dreptului de proprietate sau de administrare asupra imobilului (a se vedea §§ 12, 14 și 15), Curtea constată că nici consiliul general, nici direcția de administrare a fondului imobiliar nu au considerat necesar să conteste în mod valabil sentința din 7 aprilie 2000 în fața jurisdicțiilor naționale pentru a clarifica situația. De altfel, ea consideră că, în orice caz, revenea autorităților și nu reclamantei să clarifice situația juridică a imobilului în raport cu celelalte instituții publice și să informeze reclamanta despre circumstanțele care făceau imposibilă executarea, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Prin urmare, având în vedere principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică, Curtea consideră că sentința definitivă pronunțată de jurisdicțiile naționale prevalează și că autoritățile administrative erau obligate să se conformeze acesteia în întregime (Pântea c. României, nr. 5050/02, § 35, 15 iunie 2006).

Având în vedere cele de mai sus și reamintind că scopul Convenției este de a proteja drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea consideră că, abținându-se de nouă ani să pună în executare sentința din 7 aprilie 2000, autoritățile au înlăturat orice efect util al dreptului de acces al reclamantei la un tribunal.

Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție.

Guvernul propune declararea acestei părți a cererii ca inadmisibilă pentru incompatibilitate ratione materiae cu dispozițiile Convenției. Guvernul susține că reclamanta nu dispunea de un bun în sensul acestei dispoziții. Acesta arată că, spre deosebire de cauza Malinovski c. Rusiei, nr. 41302/02, decizia judecătorească a dispus ca administrația să încheie cu reclamanta un contract de închiriere asupra unui apartament precis care, însă, nu se afla în proprietatea sau în administrarea Statului.

Curtea reamintește că a hotărât deja că dreptul la o închiriere, recunoscut prin decizie judecătorească definitivă, reprezintă o creanță suficient stabilită pentru a constitui un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 (Malinovski c. Rusiei, nr. 41302/02, § 45, CEDO 2005-VII (extrase); Tétériny c. Rusiei, nr. 11931/03, § 50, 30 iunie 2005; Koukalo c. Rusiei, nr. 63995/00, § 58, 3 noiembrie 2005; Licu c. României, nr. 35077/02, §§ 36-37, 4 martie 2008). Prin urmare, Curtea respinge excepția Guvernului.

De altfel, ea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și că nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. B. Cu privire la fond

În măsura în care Curtea ar considera că a existat o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale, Guvernul o invită să rețină că autoritățile au păstrat un just echilibru între diferitele interese în cauză, având în vedere faptul că imobilul se afla în patrimoniul unui terț.

Curtea observă că, prin sentința definitivă din 7 aprilie 2000, judecătoria sectorului 3 București a dispus ca consiliul general al Bucureștilor și direcția generală pentru administrarea fondului imobiliar al Bucureștilor să încheie cu reclamanta un contract de închiriere privind apartamentul nr. 3, situat la nr. 18, strada Doamnei.

Având în vedere că a concluzionat că dreptul la o închiriere a unei locuințe este suficient bine stabilit pentru a constitui un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 și având în vedere concluziile sale care figurează la paragrafele 26-30, Curtea consideră că imposibilitatea pentru reclamantă de a face să fie executată sentința definitivă din 7 aprilie 2000 se analizează ca o ingerință în dreptul său la libera folosință a bunurilor (a se vedea, mutatis mutandis, Malinovski c. Rusiei, citată anterior, § 47), pentru care Guvernul nu a prezentat o justificare satisfăcătoare (a se vedea §§ 27 și 28 mai sus).

Curtea concluzionează, prin urmare, că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Reclamanta solicită ca Statul să încheie cu aceasta contractul de închiriere privind apartamentul în litigiu. Aceasta nu formulează nicio altă cerere.

Guvernul își reiterează argumentele întemeiate pe imposibilitatea obiectivă de executare (a se vedea § 22).

În speță, Curtea a concluzionat că a existat o încălcare a articolelor 6 § 1 și 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a neexecutării hotărârii din 7 aprilie 2000.

Cu toate acestea, ea consideră că, în circumstanțele cauzei, chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu este în stare de a fi soluționată, astfel încât trebuie rezervată, ținându-se seama, de asemenea, de eventualitatea unui acord între Statul pârât și reclamantă (articolul 75 §§ 1 și 4 din regulamentul Curții). PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6, §1 din Convenție; 3. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; 4. Hotărăște că chestiunea aplicării articolului 41 din Convenție nu este în stare de a fi soluționată; în consecință, a) rezervă această chestiune în întregime; b) invită Guvernul și reclamanta să îi adreseze în scris, în termen de șase luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenție, observațiile lor cu privire la această chestiune și, în special, să îi aducă la cunoștință orice acord la care ar putea ajunge; c) rezervă procedura ulterioară și deleagă președintelui camerei sarcina de a o stabili la nevoie. Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris la 29 septembrie 2009, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier adjunct Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 37805/05) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet État, M me Viorica Costăchescu (« la requérante »), a saisi la Cour le 3 octobre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 23 janvier 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3 il a en outre été décidé que la Chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Par un ordre de répartition délivré le 14 mai 1983, l’Archevêché de Bucarest attribua à la requérante et à sa fille en vertu de la loi n o 5/1973 sur la gestion des logements et les rapports entre propriétaires et locataires un appartement sis à Bucarest 18 rue Doamnei. L’appartement était attribué à titre de location en application des dispositions de la loi précitée.

Le 10 janvier 1984 la Paroisse orthodoxe Colțea, en tant qu’administrateur de l’immeuble qui faisait partie du fonds locatif de l’État et la requérante conclurent un contrat de bail pour une durée de 3 ans avec possibilité de prolongation.

A une date non précisée, la requérante saisit le tribunal de première instance du 3 ème arrondissement de Bucarest d’une action dirigée contre le conseil général de Bucarest et la direction de l’administration du fonds immobilier de Bucarest, SC DAFI SA (institution d’intérêt public locale sous la coordination du conseil général), tendant à les obliger à conclure un contrat de bail portant sur ledit appartement. Par un jugement du 7 avril 2000 le tribunal accueillit l’action de la requérante et ordonna à celles-ci d’émettre un ordre d’attribution de l’appartement n o 3, situé au 18, rue Doamnei, à Bucarest, en faveur de la requérante et de conclure avec elle, dans les conditions de la loi n o 114/1996 sur le logement un contrat de bail portant sur l’appartement susmentionné. Faute d’appel des parties le jugement devint définitif.

A une date non précisée, ce jugement fut revêtu de la formule exécutoire.

Par courrier du 15 juin 2000, le maire de Bucarest demanda à la direction générale de dresser le contrat de bail à signer par les parties.

Ce contrat n’a pas été conclu à ce jour. 2. Action tendant à constater le droit de propriété de la Paroisse sur l’immeuble

Le 23 février 2000, la Paroisse Colțea introduisit devant le tribunal départemental de Bucarest une action dirigée contre l’Archevêché de Bucarest, tendant à faire constater son droit de propriété sur l’immeuble et la construction sise 18, rue Doamnei. La requérante et huit autres locataires firent une demande d’intervention dans la procédure pour faire constater que la Paroisse n’avait pas de droit de propriété sur l’immeuble. Au cours de l’instance, la Paroisse renonça à poursuivre l’action.

Par un jugement définitif du 14 novembre 2001, le tribunal départemental prit note de la renonciation de la Paroisse et accueillit les demandes d’intervention de la requérante et d’autres locataires constatant que la Paroisse n’avait pas de droit de propriété de l’immeuble. Faute d’appel des parties, ce jugement devint définitif. 3. Situation de l’immeuble et démarches en vue de l’exécution

Par une décision du 30 septembre 1954 le Patriarche de l’Église Orthodoxe roumaine ordonna que le patrimoine de l’Église Sf.Ilie, Hanul Colței, parmi lequel figurait l’immeuble sis 18, rue Doamnei soit administré et utilisé par la Paroisse Colțea. Le 27 février 2002, par décision du Patriarche, l’immeuble en question fut confié à l’administration de l’Archevêché de Bucarest.

Par courrier du 17 mars 1997 le conseil général de Bucarest indiqua à un autre locataire de l’immeuble que, selon les éléments fonciers à sa disposition, le terrain appartenait pour une surface de 1455 m² à l’État et pour une autre surface de 475 m² à l’Église Sf.Ilie, Hanul Colței.

Par des courriers des 30 octobre 1997 et 21 février 2000 respectivement, la mairie de Bucarest, s’appuyant sur les documents des Archives Nationales, conclut que l’Église Sf.Ilie, Hanul Colței n’était pas la propriétaire de l’immeuble en question et qu’elle bénéficiait seulement du droit de l’administrer.

La requérante s’adressa ensuite auprès de la Commission spéciale de reconstitution des biens ayant appartenu aux cultes religieux qui lui répondit que l’Archevêché de Bucarest n’avait pas déposé de demande de restitution de l’immeuble sis 18, rue Doamnei.

Par un courrier du 20 mars 2001 la mairie, en réponse à un courrier de la requérante, lui indiqua que la direction de l’administration du fonds immobilier n’avait pas présenté la documentation nécessaire pour conclure le bail. II.

La loi n o 69/1991 régissant l’administration publique locale, en vigueur à l’époque des faits. Article 83 « L’ensemble des biens appartenant aux unités administratives-territoriales doivent faire l’objet d’un inventaire annuel. Un rapport annuel sur la situation des biens est présenté aux conseils locaux et départementaux. » Article 84 « (1) Les conseils locaux et départementaux décident de ce que les biens appartenant au domaine public ou privé de l’État, seront administrés par des régies autonomes et institutions publiques ou seront attribués en concession ou en location (...) (...) » EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement fait valoir qu’il s’agit en l’occurrence d’une impossibilité objective d’exécution, due au fait que l’arrêt du 7 avril 2000 a été rendu à l’encontre d’une autorité publique qui n’est pas compétente pour assurer son exécution. Il ajoute que, bien que la direction de l’administration du fonds immobilier ait fait des démarches en vue de la conclusion du contrat, l’immeuble se trouve dans le patrimoine de l’Église orthodoxe roumaine et que de ce fait, la direction n’est pas compétente pour conclure le contrat.

La requérante s’oppose à cette thèse. Elle estime que les autorités retardent de mauvaise foi l’exécution du jugement précité.

La Cour rappelle qu’elle a déjà conclu dans plusieurs affaires que les actes ou omissions de l’administration à la suite d’une décision de justice ne peuvent avoir comme conséquence ni d’empêcher ni, encore moins, de remettre en question le fond de cette décision (voir parmi beaucoup d’autres Immobiliare Saffi c. Italie [GC], n o 22774/93, § 74, CEDH 1999 ‑ V).

Se tournant vers les circonstances de la présente affaire, la Cour note que, bien que la requérante ait obtenu le 7 avril 2000 un jugement définitif ordonnant au conseil général et à la direction de l’administration du fonds immobilier de conclure avec elle un contrat de bail portant sur l’appartement n o 3, sis 18, rue Doamnei, ce jugement n’a été ni exécuté, ni annulé ou modifié à la suite de l’exercice d’une voie de recours prévue par loi.

La Cour constate que, nonobstant la décision de justice favorable à la requérante, les autorités n’ont pas procédé à l’exécution au motif que l’immeuble ne relevait pas de leur propriété ou de leur administration. Accepter cet argument équivaudrait à admettre que, dans le cas d’espèce, l’administration pourrait se soustraire à l’exécution d’un arrêt de justice en arguant simplement de l’interprétation incorrecte de la loi interne par les juridictions nationales, remettant ainsi en cause le fond de l’affaire ( mutatis mutandis, Ioannidou ‑ Mouzaka c. Grèce , n o 75898/01, § 33, 29 septembre 2005). Admettant qu’une incertitude puisse subsister quant à la situation juridique de l’immeuble, la Cour rappelle que les juridictions nationales ont estimé que le conseil général et la direction de l’administration du fonds immobilier étaient tenus de conclure le contrat de bail (voir, mutais mutandis , S.C. Ruxandra Trading S.r.l. c. Roumanie , n o 28333/02, § 56, 12 juillet 2007).

La Cour note que le Gouvernement a motivé son refus d’exécuter ledit jugement par le fait que les autorités visées dans le jugement et tenues à l’exécution n’étaient pas propriétaires ou administratrices de l’immeuble et qu’il s’agissait de ce fait d’une impossibilité objective d’exécution. Toutefois, il ne peut pas s’en prévaloir si ces justifications n’ont pas été avancées à la requérante, par les autorités administratives ou par les tribunaux internes ( Sabin Popescu c. Roumanie , n o 48102/99, § 76, 2 mars 2004). Tout en acceptant qu’il ne lui appartient pas de confirmer ou d’infirmer le contenu d’une décision de justice interne, la Cour ne peut cependant se dispenser de constater la situation juridique établie entre les parties ( S.C. Ruxandra Trading , précité, § 56). Ainsi, pour autant qu’une incertitude puisse persister quant au titulaire du droit de propriété ou d’administration sur l’immeuble (voir §§ 12, 14 et 15), la Cour constate que ni le conseil général ni la direction de l’administration du fonds immobilier n’ont jugé nécessaire de contester valablement le jugement du 7 avril 2000 devant les juridictions nationales afin de clarifier la situation. Par ailleurs, elle estime qu’en tout état de cause il appartenait aux autorités et non pas à la requérante de clarifier la situation juridique de l’immeuble par rapport aux autres institutions publiques et d’informer la requérante des circonstances rendant impossible l’exécution, ce qui n’a pas été le cas d’espèce.

Dès lors, ayant à l’esprit le principe de la prééminence du droit dans une société démocratique, la Cour estime que le jugement définitif rendu par les juridictions nationales prévaut et que les autorités administratives étaient tenues de s’y conformer entièrement ( Pântea c. Roumanie , n o 5050/02, § 35, 15 juin 2006).

Eu égard à ce qui précède et rappelant que la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs, la Cour estime qu’en s’abstenant depuis neuf ans maintenant de mettre en exécution le jugement du 7 avril 2000, les autorités ont ôté tout effet utile au droit d’accès de la requérante à un tribunal.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

La requérante allègue en substance que le refus de l’administration de conclure le contrat de bail conformément au jugement du 7 avril 2000 a emporté violation de son droit au respect de ses biens prévu à l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, ainsi libellé : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » A. Sur la recevabilité

Le Gouvernement propose de déclarer cette partie de la requête irrecevable pour incompatibilité ratione materiae avec les dispositions de la Convention. Le Gouvernement argue du fait que la requérante ne disposait pas d’un bien au sens de cette disposition. Il fait valoir qu’à la différence de l’affaire Malinovski c. Russie , n o 41302/02, la décision de justice a enjoint à l’administration de conclure avec la requérante un contrat de bail sur un appartement précis qui pourtant ne se trouvait pas dans la propriété ou sous l’administration de l’État.

La Cour rappelle avoir déjà jugé que le droit à un bail, reconnu par une décision judiciaire définitive, représente une créance suffisamment établie pour constituer un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 ( Malinovski c. Russie , n o 41302/02, § 45, CEDH 2005 ‑ VII (extraits) ; Tétériny c. Russie , n o 11931/03, § 50, 30 juin 2005 ; Koukalo c. Russie , n o 63995/00, § 58, 3 novembre 2005 ; Licu c. Roumanie , n o 35077/02, §§ 36-37, 4 mars 2008). Partant, la Cour rejette l ’exception du Gouvernement.

Par ailleurs, elle constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Dans la mesure où la Cour estimerait qu’il y a eu une ingérence dans le droit de la requérante au respect de ses biens, le Gouvernement l’invite à retenir que les autorités ont ménagé un juste équilibre entre les divers intérêts en cause, compte tenu du fait que l’immeuble se trouvait dans le patrimoine d’un tiers.

La Cour relève que par un jugement définitif du 7 avril 2000, le tribunal de première instance du 3 ème arrondissement de Bucarest a ordonné au conseil général de Bucarest et à la direction générale pour l’administration du fonds immobilier de Bucarest, de conclure avec la requérante un contrat de bail portant sur l’appartement n o 3, sis 18 rue Doamnei.

Eu égard au fait qu’elle a conclu que le droit à un bail d’un logement est suffisamment bien établi pour constituer un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole n o 1 et compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes 26-30, la Cour considère que l’impossibilité pour la requérante de faire exécuter le jugement définitif du 7 avril 2000, s’analyse en une ingérence dans son droit à la libre jouissance des biens (voir mutatis mutandis Malinovski c. Russie , précité, § 47) pour laquelle le Gouvernement n’a pas avancé de justification satisfaisante (voir §§ 27 et 28 ci-dessus).

La Cour conclut dès lors qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1. III.

La requérante sollicite que l’État conclue avec elle le contrat de location portant sur l’appartement litigieux. Elle ne formule pas d’autre demande.

Le Gouvernement réitère ces arguments tirés de l’impossibilité objective d’exécution (voir § 22).

En l’espèce, la Cour a conclu à la violation des articles 6 § 1 et 1 du Protocole n o 1 en raison de l’inexécution du jugement du 7 avril 2000.

Elle considère néanmoins que, dans les circonstances de l’espèce, la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état, de sorte qu’il convient de la réserver en tenant également compte de l’éventualité d’un accord entre l’État défendeur et la requérante (article 75 §§ 1 et 4 du règlement de la Cour). PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ; 4. Dit que la question de l’application de l’article 41 de la Convention ne se trouve pas en état ; en conséquence, a) réserve cette question en entier ; b) invite le Gouvernement et la requérante à lui adresser par écrit, dans un délai de six mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, leurs observations sur cette question et notamment à lui donner connaissance de tout accord auquel ils pourraient aboutir ; c) réserve la procédure ultérieure et délègue au président de la chambre le soin de la fixer au besoin. Fait en français, puis communiqué par écrit le 29 septembre 2009, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Stanley Naismith Josep Casadevall Greffier adjoint Président