SECȚIUNEA A TREIA CAUZA MOROIANU c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 16304/04) HOTĂRÂREA STRASBURG 9 decembrie 2008 DEFINITIVF 06/04/2009 Această hotărâre poate suferi modificări de formă. În cauza Moroianu c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Bijersan, Egbert Myjer, Ineta Ziemel, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Santiago Quesada, grefier de secțiune, După ce a deliberat în camera Consiliului la 18 noiembrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 16304/04) îndreptată împotriva României și al cărei resortisant al acestui stat, M Nicolina Maria Georgia Moroianu ( La 5 aprilie 2004, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăilor fundamentale ( La 11 aprilie 2007, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să fie examinată admisibilitatea și fondul cauzei. Bunicul recurentei era proprietarul unui bun imobil constituit din două apartamente și un teren de 602 m2, situat la nr. 12 de pe strada Andrei Mureșanu din București. În La 19 decembrie 1996, unul dintre apartamentele acestui bun a fost vândut de către l . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tatăl, a sesizat Tribunalul de Primă Instanță din București cu o acțiune în revendicare imobiliară împotriva consiliului local al orașului București, susținând că naționalizarea era ilegală. Prin hotărârea din 7 octombrie 1997, tribunalul a acceptat acțiunea sa, a considerat că naționalizarea bunurilor în cauză era ilegală și a ordonat consiliului local să o restituie Prin decizia din 2 iunie 1998, primarul București a ordonat restituirea bunurilor reclamantei, cu excepția apartamentului vândut către P.A. printr-o hotărâre definitivă din 24 mai 2002, instanța de apel din București a respins acțiunea îndreptată împotriva municipiului București și P.O., moștenitorul P.A. în anulare a contractului de vânzare din 19 decembrie 1996, din cauza bunei credințe a părților la încheierea contractului. 10. printr-o hotărâre definitivă din 23 ianuarie 2004, Tribunalul din București a respins acțiunea în despăgubire împotriva P.O., pe motiv că această acțiune fusese inițiată după intrarea în vigoare a Legii speciale nr. 10/2001, care predomina buna credință a cumpărătorului. 11. La 10 ianuarie 2002, reclamanta a trimis la primăria din București o notificare pentru a primi o despăgubire pentru apartamentul vândut de la P.A. printr-o scrisoare din 12 iulie 2007, primăria din București a solicitat recurentei mai multe documente necesare pentru examinarea acestei notificări. Potrivit guvernului, reclamanta nu a depus documentele solicitate. II. DREPTUL ȘI PRACTICILE INTERNE PERTINENTE 12. Dispozițiile legale (inclusiv cele ale Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile, luate în mod abuziv de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1999-VII, §§ 31-33), Strain și altele România 57001/00, CEDO 2005-VII, §§ 19 26), Paduraru România 63252/00, § 38 53, 1 decembrie 2005) și Tudor c. România 29035/05, § 15 Curtea cu privire la bunurile imobile scoase din patrimoniul foștilor proprietari prin decrete de naționalizare, că au fost luate recent de către autoritățile naționale măsuri care vizează accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor prin intermediul fondului de investiții. 81/2007.În special, guvernul face trimitere la o scrisoare din partea autorităților care conduc fondul menționat, subliniind că acest fond funcționează acum sub forma unei societăți de investiții de tip închis și va fi înregistrată la Comisia Națională pentru valori mobiliare ca organism de plasament colectiv, după evaluarea activelor aflate în cadrul Statul susține că persoanele care dețin acțiuni la fond au acum două opțiuni: menținerea plasamentului în acțiuni la fond și obținerea unui venit sub formă de dividende, sau solicitarea conversiei lor în numerar, sume pe care este acum posibil să le percepeți. Guvernul precizează că: În februarie 2008, au fost înregistrate 2440 de cereri care exprimă astfel de opțiuni, dintre care 855 au fost soluționate, suma totală a indemnizațiilor plătite de acest fond de investiții în valoare de 72 000 000 de lei românești noi (RON) (aproximativ 20 400 000 EUR) și, începând cu 1 noiembrie 2007, fondul a început distribuirea dividendelor. 1 ÎN CONVENȚIA 14. Recurenta susține că dreptul de a-și recupera proprietatea asupra proprietăii sale imobiliare vândute de către statul membru a adus atingere dreptului său de a-și respecta bunurile, astfel cum a fost recunoscut prin art. 1 din Protocolul nr. Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Pe admisibilitate Pe baza temeiului 15. Curtea constată că aceasta nu este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu nici un alt motiv din acest motiv. Prin urmare, trebuie să se declare admisibil. Pe fond 16. Guvernul își reiterează argumentele prezentate în cauze similare anterioare (a se vedea, printre multe altele, Cîrstoiul c. România, 22281/05, § 22, 4 martie 2008). 17. Recurenta nu și-a prezentat observațiile în termenul stabilit de Curte. Curtea nu va lua în considerare în consecință decât cererile sale care figurează în cererea sa inițială. 18. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică întrebări similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (a se vedea cauzele menționate mai sus, în special Strain menționat anterior, § 39, 43 și 59 , și Porteanu România, n 4596/03, § 32-35, 16 februarie 2006). 19. După examinarea tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că nu există niciun fapt sau argument care să conducă la o concluzie diferită în acest caz. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc care reglementează acțiuni în revendicare imobiliară și restituirea bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către statul de proprietate către terțe părți de bună credință, chiar și atunci când este precedată de confirmarea definitivă în justiție a dreptului de proprietate de altă parte, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a despăgubirii, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 (Vodă Bob România, nr. 7976/02, § 23, 7 februarie 2008). 20. Cu condiția ca statul să afirme că este legal pentru reclamantă să obțină o despăgubire prin intermediul fondului 10/2001, pe baza valorii bunului stabilit prin expertiză, Curtea își reiterează constatarea anterioară potrivit căreia Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea fi considerat a fi echivalent cu acordarea efectivă a unei despăgubiri (a se vedea, printre altele, Ruxanda Ionescu c. România, n 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare nu ia în considerare prejudiciul suferit ca urmare a unei absențe prelungite a despăgubirii de către persoanele care, precum reclamanta, s-au văzut în imposibilitatea de a se bucura de bunurile lor restituite în temeiul unei hotărâri definitive (a se vedea, mutatis mutandis, Porteanu menționată anterior, 34 21. Această concluzie este fără a aduce atingere oricărei evoluții pozitive pe viitor a mecanismelor de finanțare prevăzute de această lege specială pentru persoanele care, în calitate de reclamantă, au fost recunoscute de către o În această privință, Curtea ia notă cu satisfacție de evoluția recentă care pare să se afle în practică și care merge în mod corect în această privință (punctul 13 de mai sus). În combinație cu absența totală a despăgubirii de mai bine de zece ani, acesta a fost supus unei sarcini disproporționate și excesive, incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor sale garantat prin art. 1 din protocol, în cazul de față a avut loc o încălcare a acestei dispoziții. II. PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 alin. (1) DIN CONVENȚIA 23. Recurenta se plânge de o încălcare a dreptului său la un proces echitabil din cauza faptului că, în acțiunea sa în revendicare, instanțele naționale au aplicat Legea specială nr. 10/2001, în timp ce a întemeiat acțiunea sa pe dispozițiile dreptului comun, în special pe art. 480 din Codul civil. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) cu privire la admisibilitate 24. Curtea constată că nu este în mod evident întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie să se declare admisibil. Pe fond 25. Curtea consideră, având în vedere concluziile sale care figurează la alineatele 16-22 de mai sus, nu este necesar să se pronunțe asupra fondului acestei funcții (a se vedea, mutatis mutandis și printre altele, Laino c. Italia [GC], nr 33158/96, § 25, CEDH 1999-I, Zanghio c. Italia , Hotărârea din 19 februarie 1991, seria A n 194-C, p. 47, § 23, și Biserica Catolică din Caneea Grecia , Hotărârea din 16 decembrie 1997, Rec., 1997-VIII, § 50). III. PE LAUTRE VIOLATION ALLEGUE DE LA ARTICOLUL 6 Õ 1 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Citând art. 6 alineatul (1) din convenție, recurenta susține că dreptul său la un proces echitabil a fost ignorat din cauza modului în care instanțele naționale au interpretat noțiunea de bună credință a părților în cadrul acțiunii în anulare a contractului de vânzare. 27. Curtea constată că reclamanta a sesizat Curtea cu privire la această cauză la aprilie 2004 sau mai mult de șase luni după hotărârea din 24 mai 2002 care constituie, în speță, decizia internă definitivă în sensul articolului 1 din Convenție. 28. Prin urmare, este întârziată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (1) și al articolului 4 din Convenție. IV. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 29. În cazul în care Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r i contractante nu permite dec â â â â â â  imp pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. 30. Curtea constată că reclamanta nu a prezentat dosarul său. Observații și cereri de satisfacție echitabilă în termenul stabilit. PE CES, CURTEA, ÎN L a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția S-a declarat că nu mai este cazul să se ia în considerare mai întâi art. 6 alin. (1) din Convenție. Făcut în franceză și apoi comunicat în scris la 9 decembrie 2008, în conformitate cu art. 77 alin. (2) și (3) din Regulamentul de procedură. Santiago Quesada Josep Casadevall Prezidențial
TROISIÈME SECTION
MOROIANU c. ROUMANIE
(Requête n
o
16304/04)
ARRÊT
9 décembre 2008
06/04/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Moroianu c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall, président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power, juges,
et de Santiago Quesada, greffier de section,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 18 novembre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
16304/04) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Nicolina Maria Georgia Moroianu («
la requérante
»), a saisi la Cour le 5 avril 2004 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
La requérante est représentée par M
e
Victoria Patit, avocate à Bucarest. Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M.
Răzvan
‑
Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 11 avril 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
4.
La requérante est une ressortissante roumaine, née en 1936 et résidant à Bucarest.
5.
Le grand-père de la requérante était propriétaire d’un bien immobilier constitué de deux appartements et d’un terrain de 602 m², sis au numéro 12 de la rue Andrei Mureșanu à Bucarest. En 1950, l’Etat prit possession de cet
immeuble en vertu du décret de nationalisation n
o
92/1950.
6.
Le 19 décembre 1996, l’un des appartements de ce bien fut vendu par l’Etat à P.A., qui l’habitait en tant que locataire, en vertu des dispositions de la loi n
o
112/1995.
7.
Le 14 mars 1997, la requérante, en qualité d’héritière de son
grand
‑
père, saisit le tribunal de première instance de Bucarest d’une action en revendication immobilière contre le conseil local de la ville de Bucarest, faisant valoir que la nationalisation était illégale. Par un jugement du 7
octobre 1997, le tribunal fit droit à son action, jugea que la nationalisation du bien en question était illégale et ordonna au conseil local de le restituer à
la requérante. Faute de recours des parties, cet arrêt devint définitif.
8.
Par une décision du 2 juin 1998, le maire de Bucarest ordonna la
restitution du bien à la requérante, à l’exception de l’appartement vendu à P.A.
9.
Par un arrêt définitif du 24 mai 2002, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’action dirigée contre la municipalité de Bucarest et P.O., l’héritier de P.A.
,
en annulation du contrat de vente du 19
décembre 1996, en raison de la bonne foi des parties lors de la conclusion du contrat.
10.
Par un arrêt définitif du 23 janvier 2004, la cour d’appel de Bucarest rejeta l’action en revendication contre P.O., au motif que cette action avait été engagée après l’entrée en vigueur de la loi spéciale n
o
10/2001 qui faisait prévaloir la bonne foi de l’acheteur.
11.
Le 10 janvier 2002, la requérante déposa auprès de la mairie de Bucarest une notification afin de se voir octroyer une indemnisation pour l’appartement vendu par l’Etat à P.A. Par une lettre du 12 juillet 2007, la
mairie de Bucarest demanda à la requérante plusieurs documents nécessaires à l’examen de cette notification. Selon le Gouvernement, la
requérante n’a pas déposé les documents demandés.
II.
12.
Les dispositions légales (y compris celles de la loi nº
10/2001 sur le
régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’Etat entre le
6
mars 1945 et le 22 décembre 1989, et de ses modifications subséquentes) et la jurisprudence interne pertinentes sont décrites dans les
arrêts
Brumărescu c.
Roumanie
([GC], n
o
Străin et autres
c.
Roumanie
(n
o
‑
26),
Păduraru
c.
Roumanie
(n
o
63252/00, §§ 38
‑
53, 1
er
décembre 2005), et
Tudor c. Roumanie
(n
o
29035/05, §§ 15–20, 11
décembre 2007).
13.
Il ressort des observations du Gouvernement roumain fournies à la
Cour le 8 juillet 2008 dans deux autres affaires pendantes au rôle de la
Cour concernant des biens immobiliers sortis du patrimoine des anciens propriétaires par des décrets de nationalisation, que des mesures visant l’accélération de la procédure d’octroi des
dédommagements à travers le fonds d’investissement «
Proprietatea
» ont été prises récemment par les autorités nationales en vertu notamment de l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n
o
81/2007. Le Gouvernement renvoie en particulier à une lettre des autorités dirigeant ledit fonds soulignant que ce fonds fonctionne désormais sous la forme d’une société d’investissements de type fermé et sera enregistrée auprès de la
Commission nationale de valeurs mobilières en tant qu’organisme de placement collectif, après évaluation des actifs se trouvant dans le
patrimoine du fonds. Le Gouvernement fait valoir que les personnes détenant des actions au fonds ont désormais deux options, à savoir garder le
placement en actions auprès du fonds et bénéficier d’un revenu sous la
forme de dividendes, ou demander leur conversion en numéraire, montants qu’il est désormais possible de percevoir. Le Gouvernement précise qu’au 1
er
février 2008, 2440 demandes exprimant de telles options ont été enregistrées, dont 855 ont été résolues, le montant global des
indemnités versées par ce fonds s’élevant à 72
000
000 nouveaux lei roumains (RON) (environ 20
400
000 euros (EUR)) De plus, à partir du 1
er
novembre 2007, le fonds a commencé la distribution de dividendes.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 1 DU PROTOCOLE N
o
14.
La requérante allègue que l’impossibilité de recouvrer la propriété de son bien immobilier vendu par l’Etat a porté atteinte à son droit au respect de ses biens, tel que reconnu par l’article 1
du Protocole n
o
1
:
«
Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.
Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des
biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.
»
A.
Sur la recevabilité
1.
Sur le bien-fondé du grief
15.
La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
16.
Le Gouvernement réitère ses arguments présentés dans des affaires similaires antérieures (voir, parmi beaucoup d’autres,
Cîrstoiu c. Roumanie
, n
o
22281/05, §
22, 4
mars 2008).
17.
La requérante n’a pas présenté
ses observations dans le délai imparti par la Cour. La Cour ne tiendra compte en conséquence que de ses
demandes figurant dans sa requête initiale.
18.
La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des
questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article
1 du Protocole n
o
1 à la Convention (voir les affaires citées ci
‑
dessus, notamment
Străin
précité, §§ 39, 43 et 59
, et
Porteanu
c.
Roumanie
, n
o
4596/03, §§
32-35, 16 février 2006).
19.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la
Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les
actions en revendication immobilières et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’Etat du bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice du droit de propriété de l’autre, s’analyse en une privation de bien. Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n
o
1 (
Vodă
et
Bob
c.
Roumanie
, n
o
7976/02, §
23, 7 février 2008).
20.
Pour autant que le Gouvernement fait valoir qu’il est loisible à la
requérante d’obtenir une indemnisation par l’intermédiaire du fonds «
Proprietatea
»
sur la base de la loi n
o
10/2001, à hauteur de la valeur du bien établie par expertise, la Cour réitère son constat antérieur selon lequel le fonds
Proprietatea
ne fonctionne actuellement pas d’une manière susceptible d’être regardée comme équivalant à l’octroi effectif d’une
indemnité (voir, parmi d’autres,
Ruxanda Ionescu c.
Roumanie
, n
o
2608/02, 12 octobre 2006). De surcroît, ni la loi n
o
10/2001, ni la loi n
o
247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme la
requérante, se sont vues dans l’impossibilité de jouir de leurs biens restitués en vertu d’un arrêt définitif (voir,
mutatis mutandis
,
Porteanu
précité,
§
34).
21.
Cette conclusion est sans préjuger toute évolution positive que pourraient connaître, à l’avenir, les mécanismes de financement prévus par cette loi spéciale en vue d’indemniser les personnes qui, comme la
requérante, se sont vu reconnaître la qualité de propriétaires par une
décision judiciaire définitive. A cet égard, la Cour prend note avec satisfaction de l’évolution récente qui semble s’amorcer en pratique et qui va dans le bon sens en la matière (paragraphe 13 ci-dessus).
22.
Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la mise en échec du droit de propriété de la requérante sur son
bien, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis plus de dix
ans, lui a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole
nº
1.
Partant, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition.
II.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA
23.
La requérante se plaint d’une atteinte à son droit à un procès équitable en raison de ce que, dans son action en revendication, les
juridictions nationales ont appliqué la loi spéciale n
o
10/2001, alors qu’elle avait fondé son action sur les dispositions du droit commun, plus particulièrement, sur l’article 480 du code civil. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
24.
La Cour constate que le grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
25.
La Cour considère, compte tenu de ses conclusions figurant aux paragraphes
16-22 ci-dessus, qu’il n’y a pas lieu de statuer sur le fond de ce grief (voir,
mutatis mutandis
et entre autres,
Laino c. Italie
[GC], n
o
Zanghì c. Italie
, arrêt du 19
février
1991, série A n
o
194-C, p. 47, § 23, et
Église catholique de la Canée
c.
Grèce
, arrêt du 16
décembre 1997,
Recueil
III.
26.
Citant l’article 6 § 1 de la Convention, la requérante allègue que son
droit à un procès équitable a été méconnu en raison de la manière dont les
juridictions nationales ont interprété la notion de bonne foi des parties dans le cadre de l’action en annulation du contrat de vente.
27.
La Cour note que la requérante a saisi la Cour de ce grief le
5
avril
2004, soit plus de six mois après l’arrêt du 24 mai 2002 qui constitue, en l’espèce, la décision interne définitive au sens de l’article
35
§
1 de la Convention.
28.
Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article
35 §§
1 et 4 de la Convention.
IV.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
29.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie
lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
30.
La Cour observe que la requérante n’a pas présenté au dossier ses
observations et ses demandes au titre de la satisfaction équitable dans le
délai imparti.
1.
Déclare
la requête recevable quant au grief tiré des articles 1 du Protocole n
o
1 et 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne l’application de la loi n
o
10/2001 dans le cadre de l’action en revendication et irrecevable pour le surplus
;
2.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n
o
1 à la
Convention
;
3.
Dit
qu’il n’y a pas lieu d’examiner le grief tiré de l’article 6 § 1 de la
Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 décembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président